ICCJ. Decizia nr. 2521/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2521/2015
Dosar nr. 886/272/2010
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2015
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 526 din 25 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanţii S.E., S.G.D., D.F.E., C.M., C.A., M.V. şi C.D. împotriva sentinţei civile nr. 236/2015 pronunţată de Tribunalul Hunedoara.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că din identificările efectuate de expertă rezultă că terenul revendicat de reclamanţi este folosit de pârâta SC T. SA Bucureşti care ocupă o suprafaţă de 897 mp reprezentând Hotelul C., spaţiu verde şi parcarea aferentă, precum şi de pârâtul oraşul Geoagiu, care a făcut amenajări de utilitate publică (strada V., trotuare, spaţiu verde, parcare, blocul de locuinţe), terenul fiind atestat ca domeniul public al oraşului Geoagiu prin H.G. nr. 1452/2001.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate prezentat de pârâţi, Curtea a constatat că pârâta SC T. SA Bucureşti a prezentat decizia nr. 74/1975 a Consiliului Popular al Judeţului Hunedoara, Comitetul Executiv, prin care terenul în suprafaţă de 12 . 580 mp situat în perimetrul construibil al satului Geoagiu Băi a fost obţinut la schimb de CAP Geoagiu fiind destinat construirii complexului sanatorial.
Terenul şi construcţiile Complexului sanatorial sunt întabulate în favoarea pârâtei SC T. SA Bucureşti, în CF nr. AA Geoagiu A+1, nr. top XX şi A +2 nr. top YY, sub B+ 3, 4, 5, 6, având o suprafaţă totală de 8595 mp. În completările raportului de expertiză se arată că această întabulare este greşită, o parte din terenul proprietatea pârâtei SC T. SA Bucureşti (înscris în CF nr. AA) suprapunându-se pe terenul reclamanţilor, înscris în CF nr. BB, nr. top ZZ, delimitarea fiind făcută în Anexa 5 a completării raportului. În urma analizei suprapunerilor, experta a arătat că suprafaţa totală a terenului suprapus este de 853 mp şi este ocupată de o parte a construcţiei Hotelului, calea de acces în hotel, spaţiul verde din faţa hotelului pe care sunt amplasate căminele de vizitare la reţelele de canalizare şi parcarea privată a hotelului. Acţiunea pârâtei de rectificare a cărţii funciare în sensul radierii complexului sanatorial din cartea funciară greşită în cartea funciară corectă a fost respinsă, prin sentinţa civilă nr. 774/2005 a Judecătoriei Orăştie.
Pârâtul oraşul Geoagiu a făcut dovada că terenul destinat utilităţii publice (strada V., trotuare, parcare, bloc) este atestat ca domeniu public al oraşului Geoagiu în anexa 9 a H.G. nr. 1452/2001. La baza acestei atestări a stat Hotărârea Consiliului Local Geoagiu nr. 35/1999 care a fost atacată în contencios administrativ de către reclamanţi, Tribunalul Hunedoara respingând acţiunea acestora prin sentinţa nr. 398/CA/2010, rămasă irevocabilă.
Din această stare de fapt rezultă că terenul proprietatea reclamanţilor a fost preluat de Statul Român fără existenţa vreunui titlu, fiind vorba de o preluare de facto. În prezent, o parte din teren constituie domeniul public şi este destinat unei utilităţi publice, iar o altă parte este domeniu privat fiind proprietatea privată a pârâtei SC T. SA Bucureşti care a construit complexul sanatorial pe un teren primit la schimb de CAP Geoagiu în anii 1970, în vederea construirii unui complex sanatorial de către Uniunea Naţională a CAP, de la Consiliul Popular al comunei Geoagiu, care a precizat expres că oferă la schimb un teren proprietate de stat, aflat în administrarea operativă a Consiliului popular al comunei Geoagiu. Deci, la momentul încheierii schimbului – 1975 - terenul revendicat de reclamanţi se afla în proprietatea statului român şi în administrarea Consiliului popular al comunei Geoagiu.
Reclamanţii au invocat faptul că atâta timp cât nu există un act de trecere în proprietatea statului, terenul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, care a reglementat numai situaţia imobilelor trecute în proprietatea statului în baza unui titlu valabil sau nu, în funcţie de distincţiile făcute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Susţinerea reclamanţilor nu a putut fi acceptată de instanţa de apel, terenul făcând obiectul Legii nr. 10/2001 care a acoperit practic toată paleta de situaţii posibile, respectiv imobile preluate cu titlu valabil, fără titlu valabil sau fără niciun titlu, de facto. Aceasta din urmă este situaţia terenului reclamanţilor şi poate fi încadrată din punct de vedere juridic în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Împrejurarea că imobilul a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost acceptat fără rezerve chiar de reclamanţi care au depus la data de 04 martie 2002 notificarea nr. 59/N/2002, alegând deci calea oferită de legea specială de reparaţie. Notificarea reclamanţilor a fost respinsă de Primarul oraşului Geoagiu prin Dispoziţia nr. 230/2003 întrucât a fost formulată cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Dispoziţia primarului a fost atacată în instanţă, iar prin sentinţa civilă nr. 451/2004 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 2166/2004, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă.
Imobilul teren a fost solicitat ulterior şi în temeiul Legii nr. 247/2005, prin cererea din 14 septembrie 2005, iar Comisia Locală de fond funciar Geoagiu a constatat că din suprafaţa totală a imobilului înscris în CF nr. BB cu nr. top WW, suprafaţa de 575 mp este ocupată de blocul, suprafaţa de 1520 mp este ocupată de Hotelul U. şi centrala termică a acestuia, iar suprafaţa de 325,87 mp a fost constatată liberă şi a fost pusă în posesia reclamanţilor. Pentru suprafaţa de 4814,13 ocupată de parcarea ce aparţine domeniului public al oraşului Geoagiu, anexa 9, poziţia JJ, la H.G. nr. 1352/2001, Comisia Locală a propus reclamanţilor teren în compensare pe un alt amplasament, ofertă refuzată de petenţi, caz în care Comisia Locală de fond funciar a propus Comisiei Judeţene validarea petenţilor pe Anexa 23 (despăgubiri) la Legea nr. 247/2005, anexă validată prin Hotărârea Comisiei Judeţene nr. 305/2007, dosarul fiind înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin urmare, reclamanţii au solicitat imobilul în litigiu în anul 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, apoi în anul 2005 în temeiul Legii nr. 247/2005, iar prin prezenta cerere reclamanţii formulează o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, solicitând obligarea pârâţilor de a le restitui în deplină proprietate şi posesie terenul preluat în fapt de Statul Român.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de apelanţii reclamanţi vizează dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, art. 3 şi 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 parag. 1 din Convenţie referitor la liberul acces la justiţie.
Deşi neagă încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a cărei procedură au şi demarat-o, însă cu depăşirea termenului limitativ prevăzut de lege, reclamanţii pretind că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dispoziţiilor vechiului C. civ., susţinând că soluţia este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de apel a considerat că Tribunalul Hunedoara a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente şi a stabilit în mod corect, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe C. civ. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocat de reclamanţi, consacră acelaşi principiu. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii pentru imobilele preluate cu titlu valabil, fără titlu valabil, sau fără nici un titlu, adică de facto, acoperind practic toată paleta de situaţii posibile, astfel că, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale, nici dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, conform deciziei nr. 33/2008.
Or, reclamanţii nu se încadrează în niciuna din ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat de facto de Statul Român), ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) şi nici in personam (reclamanţii fiind moştenitorii proprietarilor de carte funciară), astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege. De altfel, este necontestat faptul că reclamanţii au demarat procedura prevăzută de legea specială, dar notificarea lor a fost respinsă ca tardivă, prin dispoziţia Primarului oraşului Geoagiu nr. 230/2003, devenind astfel incidentă sancţiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Raţiunea Legii nr. 10/2001 este aceea de a reglementa global statutul juridic al imobilelor preluate de stat, indiferent dacă titlul a fost valabil sau nu, instituind în acest sens o procedură necontencioasă cu termene exprese, astfel încât la finalizarea ei să se definitiveze statutul juridic al unor astfel de imobile.
Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile Legea nr. 10/2001 a instituit un termen de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, în interiorul căruia trebuia trimisă notificarea, termen prelungit de două ori cu câte trei luni. Sancţiunea nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent – art. 22 alin. (5).
Sintagma „pierderea dreptului” folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere, şi de aici se desprinde concluzia că cel îndrituit la restituire şi care doreşte să uzeze de procedura prev. de Legea nr. 10/2001 îi este impusă condiţia sine qua non ca mai întâi să declanşeze procedura necontencioasă, prin intermediul notificării, după care se poate adresa instanţelor de judecată.
Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu duce la privarea acestor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei XX din 19 martie 2007) astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
În consecinţă, prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, temei invocat de asemenea de apelanţi, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Atâta timp cât procedura demarată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă ca tardivă şi, pe de altă parte, nici o instanţă naţională nu a statuat că preluarea terenului a fost abuzivă, reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui bun actual în sensul Convenţiei, nici din acest punct de vedere. Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze dacă reclamanţii au un bun actual, cât timp Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât şi „valori patrimoniale”, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosirea efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat sau speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Art. 1 din Protocolul 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, să urmărească un scop legitim, iar atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Aceste condiţii trebuie analizate însă, numai dacă privarea de proprietate a avut loc după ratificarea Convenţiei prin Legea nr. 30/1994, abia de la această dată Convenţia făcând parte din dreptul intern, cu obligaţia instanţelor naţionale de a o aplica cu prioritate, conform art. 11 şi 20 din Constituţie.
Or, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român cu mult timp înainte de înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor (1995 – 2006), astfel că aceştia, deşi proprietari de carte funciară, nu au fost niciodată în măsură să exercite vreun drept de proprietate real şi efectiv asupra bunului, în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamanţii au conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire ce ar putea fi interpretat ca speranţă legitimă în sensul jurisprudenţei Curţii.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată tardiv şi fără succes de reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Este adevărat că reclamanţii sunt proprietari înscrişi în cartea funciară, dobândind dreptul de proprietate prin moştenire de la antecesorii lor, de la care imobilul a fost preluat în fapt, dar instanţa nu poate da eficienţă prevederilor art. 480 C. civ., întrucât nu poate fi negată situaţia reală a imobilului, respectiv faptul că o parte din teren constituie domeniu public al oraşului Geoagiu, atestat prin hotărâre de guvern şi destinat în mod efectiv unei utilităţi publice, iar o altă parte este folosit de pârâta T. Bucureşti care a edificat un hotel după anul 1975 pe o porţiune de 853 mp aflându-se acest hotel cu utilităţile sale subterane şi supraterane, strict necesare desfăşurării hotelului în condiţii optime.
Nu poate fi ignorat nici faptul că H.G. nr. 1352/2001 a fost atacată pe calea excepţiei de nelegalitate, instanţa de contencios respingând acţiunea prin sentinţa nr. 345/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.
Faptul că întabularea pârâtei într-o altă carte funciară este greşită nu este un aspect de natură să ducă la admiterea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, întrucât nici instanţa şi nici părţile nu pot ignora faptul că situaţia de carte funciară nu corespunde situaţiei reale din teren, urmând ca aceştia să facă demersurile necesare pentru reglementarea situaţiei juridice şi rectificarea cărţii funciare conform realităţii. Împrejurarea că o instanţă a respins acţiunea în rectificare de carte funciară formulată de pârâta T. Bucureşti nu a creat autoritate de lucru judecat, întrucât instanţa nu a soluţionat fondul litigiului, acţiunea fiind respinsă pentru că „părţile nu au ajuns la o convenţie privind crearea şi notarea unui drept de superficie”.
Mai mult, chiar şi în cadrul acelui dosar a fost efectuat un raport de expertiză topografică din care au rezultat aceleaşi aspecte, respectiv faptul că reclamanta SC T. SA Sucursala Geoagiu Băi – şi-a înscris dreptul de proprietate asupra construcţiei - complex sanatorial şi anexe – în anii 1999 şi 2001 în CF nr. AA, deşi construcţia este amplasată pe nr. top TT. Or, această înscriere greşită în cartea funciară nu poate profita reclamanţilor, şi nu profită de fapt nimănui, ci este o situaţie juridică ce se impune a fi rezolvată, însă nu pe această cale a acţiunii în revendicare, a cărei finalitate presupune ca posesorul neproprietar să predea proprietarului neposesor bunul litigios.
Reclamanţii nu se pot bucura de obţinerea acestei finalităţi a acţiunii în revendicare, tocmai datorită faptului că nu au parcurs procedura prevăzută de legea specială de reparaţie, lege care a reglementat modalitatea de restituire a imobilelor preluate abuziv, în funcţie de situaţia concretă a fiecărui teren şi a construcţiilor ce au fost edificate pe acesta, de la momentul preluării.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanţii S.E., S.G.D., D.F.E., C.M., C.A., M.V. şi de S.M. decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de C.D., au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:
Deşi este motivată amplu, hotărârea cuprinde două argumente principale care se exclud reciproc.
Pe de o parte, instanţa de apel a apreciat că, raportat la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie acţiunea în revendicare de drept comun nu este admisibilă, iar pe de altă parte a respins apelul tocmai pe considerentul că imobilele din litigiu fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi că, odată ce a fost urmată procedura administrativă prevăzută de această lege, nu mai poate fi formulată o acţiune în revendicare de drept comun.
Acţiunea reclamanţilor trebuia analizată pe fond pentru că, deşi reclamanţii nu au o hotărâre judecătorească prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate, atâta timp cât dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară în perioada în care se pretinde că imobilul era deja folosit de către pârâţi echivalează cu o hotărâre judecătorească.
Constatând că acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă şi după intrarea în vigoare a deciziei nr. 33/2008, instanţa de fond şi de apel trebuia să procedeze la compararea celor două tipuri de titluri de proprietate şi să aprecieze că titlul reclamanţilor este preferabil.
Titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil pentru că înscrierea antecesorilor lor în cartea funciară s-a făcut înainte de emiterea titlurilor de proprietate pentru ceilalţi doi pârâţi, iar în regimul de carte funciară singurul temei al dreptului de proprietate este înscrierea în cartea funciară. Dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a fost contestat niciodată.
Titlul pârâtului Oraşul Geoagiu este mai puţin preferabil pentru că nu există nici un act de trecere a imobilului în proprietatea statului, iar împrejurarea că a fost respinsă excepţia de nelegalitate a hotărârii de guvern prin care s-a dispus trecerea terenului în domeniul public nu poate conduce la concluzia că titlul pârâtului este preferabil.
În dosarul în care s-a judecat excepţia de nelegalitate a hotărârii de guvern instanţa nu s-a pronunţat pe fondul cauzei şi a respins excepţia doar pe considerentul că actul administrativ atacat a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Titlul de proprietate al pârâtei SC T. SA Bucureşti este mai puţin caracterizat pentru că înscrierea dreptului de proprietate în CF nr. AA Geoagiu se referă la un alt imobil şi nu la imobilul în litigiu.
Schimbul de terenuri şi deciziile fostului Consiliu Popular Judeţean Hunedoara se referă la terenul cu care pârâta este întabulată şi nu are nicio legătură cu terenul în litigiu.
2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde considerente contradictorii, ci judecătorii au explicat cât se poate de clar că, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 este admisibilă însă, în compararea titlurilor de proprietate va fi considerat mai caracterizat acel titlu care a fost consolidat prin parcurgerea procedurilor instituite prin legi speciale, şi care au fost finalizate prin recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari.
Or, în speţă, lucru necontestat nici de către reclamanţi, aceştia au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 însă notificarea a fost respinsă de Primarul oraşului Geoagiu prin dispoziţia nr. 230/2003 întrucât a fost formulată cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Dispoziţia primarului a fost atacată în instanţă, iar prin sentinţa civilă nr. 451/2004 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă.
Imobilul teren a fost solicitat ulterior şi în temeiul Legii nr. 247/2005, prin cererea din 14 septembrie 2005, iar Comisia Locală de fond funciar Geoagiu a constatat că din suprafaţa totală a imobilului înscris în CF nr. BB cu nr. top WW, suprafaţa de 575 mp este ocupată de blocul, suprafaţa de 1520 mp este ocupată de Hotelul U. şi centrala termică a acestuia, iar suprafaţa de 325,87 mp a fost constatată liberă şi a fost pusă în posesia reclamanţilor. Pentru suprafaţa de 4814,13 ocupată de parcarea ce aparţine domeniului public al oraşului Geoagiu, anexa 9, poziţia JJ, la H.G. nr. 1352/2001, Comisia Locală a propus reclamanţilor teren în compensare pe un alt amplasament, ofertă refuzată de petenţi, caz în care Comisia Locală de fond funciar a propus Comisiei Judeţene validarea petenţilor pe Anexa 23 (despăgubiri) la Legea nr. 247/2005, anexă validată prin Hotărârea Comisiei Judeţene nr. 305/2007, dosarul fiind înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin urmare, reclamanţii au solicitat imobilul în litigiu în anul 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, apoi în anul 2005 în temeiul Legii nr. 247/2005, iar în prezent au formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Faţă de soluţiile pronunţate în litigiile întemeiate pe dispoziţiile legilor speciale, reclamanţii nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei, în accepţiunea dată acestuia în cauza Atanasiu şi alţii, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 12 octombrie 2010.
Astfel, prin decizia „pilot” menţionată, Curtea, precizând practic înţelesul noţiunii de „bun” reţinută anterior în jurisprudenţa sa, a subliniat că, pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului nu mai este suficientă afirmarea dreptului sau constatarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească, ci este necesar ca această hotărâre să fie definitivă şi executorie, în sensul de a menţiona în cuprinsul său şi obligaţia restituirii bunului imobil către reclamant.
În prezenta cauză, reclamanţii nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, aceştia nefăcând nicio dovadă că deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.
În plus, instanţele de fond au constatat că reclamanţii au înţeles să aleagă procedura specială de reparaţie prevăzută atât de Legea nr. 10/2001, cât şi de Legea nr. 247/2005. Or, în decizia nr. 33/2008, menţionată anterior, s-a statuat că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României)”.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţele de fond nu au respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, ci au considerat că, urmare a soluţiilor date cererilor reclamanţilor în cadrul procedurilor speciale, titlul pârâţilor este preferabil.
Pe de altă parte, de vreme ce au formulat notificări pentru obţinerea terenului preluat de stat, fără titlu, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu pot susţine în prezentul litigiu că imobilul nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile reglementate la art. 2 din Legea nr. 10/2001. Aşa cum corect s-a arătat, situaţia imobilului se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Fiind vorba despre o preluare în fapt, fără respectarea vreunei formalităţi care să asigure aparenţa unui titlu, imobilului revendicat îi erau aplicabile prevederile textului menţionat.
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.E., S.G.D., D.F.E., C.M., C.A., M.V. şi de S.M. decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de C.D., împotriva deciziei civile nr. 526 din 25 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2518/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2526/2015. Civil → |
|---|
