ICCJ. Decizia nr. 2526/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2526/2015
Dosar nr. 9305/3/2013
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Obiectul cauzei
Prin cererea formulată la data de 5 martie 2013, reclamantul M.F.D. a solicitat obligarea pârâţilor Prefectura Municipiului Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 4 Bucureşti, la restituirea prin echivalent a terenurilor în suprafaţă de 4800 mp situat în Bucureşti, str. D.D.; de 397 mp situat în Bucureşti, str. S. nr. 23 şi de 1917 mp, situat în C.V. nr. 386, sectorul 4, trecute în proprietatea statului, în regimul anterior, pentru utilitate publică, respectiv Lacul V., Parcul T. şi blocurile din C.V., în valoare totală de 1.502.416 RON; obligarea pârâţilor să plătească suma de 1.946.416 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea folosinţei acestor terenuri, precum şi suma de 1.059.052 RON, cu titlu de daune morale, astfel cum au fost actualizate prin cererea precizatoare din data de 15 aprilie 2013, aflată dosarul instanţei de fond.
În motivarea acţiunii, întemeiată de prevederile art. 44 din Constituţia României, art. 15 lit. b) din Legea nr. 4/1977, art. 9 pct. 9 din Legea nr. 18/1991, art. 3 pct 3 din Legea nr. 1/2000, art. 22 din Legea nr. 10/2001, Ordinul nr. 3 din data de 27 aprilie 2001 privind coeficientul de actualizare a valorii leului, Titlurile I şi VI din Legea nr. 247/2005, art. 1381, art. 1385-1386, art. 1521 şi urm., art. 1530-1532, art. 1539 coroborat cu art. 15412, art. 1640-1642 şi art. 1644-1646 noul C. civ., reclamantul a invocat faptul că, în mod greşit, au fost respinse notificările nr. 1822 din 14 august 2002 şi nr. 811 din 20 aprilie 2007, referitoare la terenurile în suprafaţă de 397 mp şi respectiv de 1917 mp, proprietatea reclamantului şi a părinţilor săi, cu motivarea că a fost depăşit termenul de un an pentru depunerea notificării prevăzut de Legea nr. 10/200. De asemenea, Primăria sectorului 4 Bucureşti a refuzat să răspundă solicitărilor scrise, privind restituirea în natură sau prin echivalent, conform Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 1/2000 şi, totodată, a refuzat să dispună restituirea prin echivalent sau despăgubire bănească pentru terenul de 4.800 mp, deşi terenul a fost inclus în anexa emisă în temeiul Legii nr. 18/1991.
2. Hotărârile pronunţate în cauză:
Prin încheiere din data de 10 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a reţinut că reclamantul a declarat că renunţă la judecata cu pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti şi a admis excepţiile invocate de către pârâta Primăria sector 4, prin întâmpinare, respectiv lipsa capacităţii procesuale de folosinţă şi lipsa calităţii procesuale pasive, soluţionarea cererii de chemare în judecată fiind realizată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, apreciată ca având legitimare procesuală pasivă, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 642 din data de 5 mai 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant.
Instanţa de fond a constatat că reclamantul, în calitate de moştenitor legal al autorilor săi, M.N. şi M.H., a solicitat instituţiilor statului retrocedarea unor terenuri ce au fost preluate în regimul anterior de Ia antecesorii săi, cereri întemeiate atât pe prevederile Legii nr. 10/2001, cât şi ale Legii nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 1/2000.
Cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce intră sub incidenţa legii fondului funciar, instanţa a reţinut că reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare.
Referitor la terenurile situate în intravilanul localităţii şi despre care reclamantul pretinde că au trecut anterior în proprietatea statului în mod abuziv, instanţa a reţinut, în sinteză, faptul că autorii reclamantului au adresat Primăriei municipiului Bucureşti notificările nr. 1822 din 14 august 2002 şi respectiv nr. 17942 din 15 august 2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv de către organele abilitate ale regimului anterior. Primarul General al municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 9906 din 18 martie 2008 prin care a respins ca tardivă notificarea nr. 1822 din 14 august 2002, formulată de M.N., cu privire la acordarea de masuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. S. nr. 23, colţ cu Intrarea M.C.S., sector 4, dispoziţie necontestată la instanţa competentă în termenul legal de 30 de zile.
Câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada existenţei unor notificări depuse în termen la unitatea deţinătoare, pe care pârâtul Municipiul Bucureşti să nu le fi soluţionat în mod nejustificat, instanţa a apreciat că nu poate da curs solicitărilor reclamantului în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenurile care au fost dobândite în proprietate de către antecesorii săi, ori referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor.
Instanţa a apreciat că este nefondată şi solicitarea privind plata de daune morale, urmând a fi înlăturată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei decizii civile a formulat apel reclamantul M.F.D. care, în esenţă, a motivat că instanţa nu a respectat dispoziţiile Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997, nr. 1/2000, nr. 10/2003, nr. 247/2005 şi nr. 165/2013, deoarece comisia condusă de primar nu a soluţionat cererile formulate în legătură cu imobilele solicitate a fi restituite; instanţa nu a avut în vedere declaraţiile martorilor, dispoziţiile legale şi actele trimise de Primărie sectorului 4 şi Prefectura Municipiului Bucureşti şi nu a respectat temeiurile impuse de legile menţionate; pe de altă parte, instanţa de fond nu a stabilit corect taxa de timbru; au fost încălcate Constituţia României şi C. civ.
Prin decizia civilă nr. 511 A din data de 21 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, instanţa de apel reţinând că sunt nefondate criticile formulate de apelant, fiind menţinută, ca temeinică şi legală, hotărârea pronunţată de instanţa de fond.
4. Cererea de recurs
Prin recursul promovat la data de 25 februarie 2015, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea este nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. adoptat în anul 1865, dispoziţii ce îşi găsesc echivalentul în prevederile art. 488 pct. 9 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cărora „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (..) 9. hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Prin primul motiv de recurs, recurentul invocă, în sinteză, faptul că, în baza rolului activ, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ, instanţa de fond trebuia sa stabilească care este obiectul cererii de chemare in judecata, precum şi cadrul procesual pasiv, în condiţiile în care reclamantul nu a beneficiat de asistenţă juridică, fund reprezentat de un mandatar fără cunoştinţe juridice. Pentru aceste motive, se impune casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Arata că, pe de o parte, cererea poate fi apreciată ca fiind o contestaţie a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, cu două capete de cererii accesorii, prin care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţa a terenurilor menţionate în cerere şi obligarea la piaţa daunelor morale ca urmare a nerezolvarii notificărilor formulate, caz în care calitatea de pârât o avea Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, iar nu Primăria Municipiului Bucureşti; instanţa trebuia să invoce, din oficiu, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă.
Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată putea fi calificată şi ca o acţiune de fond funciar, întrucât reclamantul a arătat ca a adresat mai multe cereri de restituire a terenurilor Primăriei sectorului 4, care nu au fost soluţionate până în prezent, conform răspunsurilor primite şi depuse la dosar; trebuia, de asemenea, stabilit cadrul procesual pasiv specific acestei cereri.
O altă critică, priveşte faptul că hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi de apel sunt nelegale, instanţele apreciind, greşit, că notificările formulate au fost depuse peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Arată că termenul de depunere a notificării, până la data de 14 februarie 2002, nu este un termen de decădere întrucât a formulat cereri, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor, conform adreselor emise de Primăria sectorului 4 care, constatând că respectivele cereri sunt sub incidenţa Legii nr. 10/2001, trebuia să le trimită comisiei de aplicare a acestei din urmă legi şi să încunoştinţeze reclamantul asupra acestor aspecte.
Prin al treilea motiv de recurs, recurentul a invocat faptul că, în raport de calificarea obiectului cererii de chemare în judecată, cele doua capete de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţa şi obligarea la daune morale sunt scutite de la plata taxei de timbru, în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale privind restituirea unor imobile prelate abuziv, precum şi în raport de dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 147/1997, modificată prin O.U.G. nr. 80/2013.
5. Procedura derulată în recurs
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 3 martie 2015 şi repartizat completului CF 5.
În baza rezoluţiei completului din 12 martie 2015, cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi Prefectura municipiului Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 4 Bucureşti.
Prin rezoluţia din data de 05 mai 2015, s-a dispus comunicarea întâmpinării depuse de Instituţia Prefectului municipiului Bucureşti, prin care s-a invocat faptul că recursul nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege şi s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, către recurent, precum şi către intimaţii Primăria municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 4 Bucureşti.
Raportul întocmit în cauză, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu, iar motivele de recurs se subsumează art. 488 pct. 9 C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru şi comunicat părţilor, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
La data de 30 iunie 2015, s-a înregistrat punctul de vedere asupra raportului, depus de recurentul-reclamant, prin care invocă faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incidente şi motivele de recurs întemeiate de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
La data de 15 iunie 2015, s-a înregistrat punctul de vedere al instituţiei Prefectului municipiului Bucureşti prin care, fără observaţii asupra raportului, vizând încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a invocat că recursul este nefondat deoarece, pe de o parte, instanţa se pronunţată asupra obiectului cererii de chemare în judecată dedus judecăţii de reclamant, ca o garanţie a principiului disponibilităţii şi pe de altă parte, nu poate fi admisa cererea formulată, devreme ce reclamantul nu a formulat notificări în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar cererea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991 nu poate fi soluţionată, deoarece reclamantul a renunţat la acţiunea în contradictoriu cu Prefectura municipiului Bucureşti. Totodată, s-a invocat faptul că, în raport de dispoziţiile deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014, pronunţată în RIL de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi criticat caracterul timbrabil al cererii prin motive de recurs.
Prin încheierea din 24 septembrie 2015, completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu, iar în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fixat termen de judecată a acestuia.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamant, ce permit încadrarea în dispoziţiile art. 488 pct. 9 C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanţa constată următoarele:
Prin recursul său, reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. adoptat în anul 1865, prin faptul că instanţa de fond trebuia să stabilească care este obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi cadrul procesual pasiv, din perspectiva unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cât şi a unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, în condiţiile în care reclamantul a fost reprezentat de un mandatar fără cunoştinţe juridice. A mai susţinut reclamantul că, în lipsa corectei calificări a obiectului cererii de chemare în judecată, a fost greşit stabilit şi cadrul procesual pasiv, prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a Primăriei Municipiului Bucureşti, entitate fără capacitate de folosinţă.
Criticile formulate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu caracter prealabil, în raport de incidenţa, în cauză, a prevederilor C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. adoptat în anul 1865, privind rolul activ al judecătorului, invocate de recurent, îşi găsesc corespondentul în prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, în temeiul cărora „(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probeior pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Totodată, sunt incidente criticilor formulate prin motivele de recurs şi dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o alta denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”.
Se constată, prin urmare că, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ. judecătorul este în drept sa le ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum, şi să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare. Totodată, acesta are dreptul de a recalifica actele şi faptele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au denumit altfel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă însă că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor în determinarea conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, tară însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".
Astfel, conform prevederilor legale amintite, în aplicarea principiului rolului activ, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, în raport de modui de formulare a cererii de chemare în judecată, principiul rolului activ al instanţei nu se poate întinde dincolo de principiul disponibilităţii, prin preluarea iniţiativei, ce aparţine părţii, în legătură cu determinarea obiectului acţiunii deduse judecăţii, sau în legătură cu chemarea în judecată a altor persoane.
Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecăţii, instanţele de fond şi de apel au dat eficienţă principiului disponibilităţii, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, considerând, corect, că obiectul acţiunii a fost acela de obligare directă a persoanei juridice deţinătoare la acordarea de despăgubiri reprezentate de contravaloarea imobilelor preluate abuziv, precum şi daune pentru lipsa de folosinţă a respectivelor imobile şi daune morale, urmare a încălcărilor aduse dreptului de proprietate, protejat de art. 44 din Constituţie, aşa cum a rezultat din cererea precizatoare din data de 15 aprilie 2013, aflată la dosarul instanţei de fond, considerent pentru care este nefondat motivul de recurs invocat.
De asemenea, în virtutea principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care a ales să se judece în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, parte ce, în conformitate cu dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 215/2001, reprezintă structura funcţională cu activitate permanentă, formată din primar, viceprimar, secretar şi aparatul de specialitate al primăriei în care îşi desfăşoară activitatea autorităţile administraţiei publice locale ale Municipiului Bucureşti, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, ce reprezintă unitatea administrativ teritorială.
Se mai reţine, totodată şi faptul că reclamantul a fost reprezentat, de-a lungul procesului, printr-un mandatar cu studii juridice, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei civile nr. 642 din 5 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, argument suplimentar pentru care Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs invocat.
Este nefondată şi critica în sensul că hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi de apel sunt nelegale, deoarece instanţele de fond au apreciat, greşit, că notificările formulate au fost depuse peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat de reclamant, instanţa de apel a menţinut, în mod corect, hotărârea primei instanţe prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor preluate de către stat anterior anului 1989.
Înalta Curte reţine că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată nu rezidă în prevederile Legii nr. 10/2001, iar faptul că, în analiza caracterului întemeiat al cererii, instanţa a avut în vedere relevanţa Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că s-a reţinut acest temei juridic al cererii, ci, implicit, s-a apreciat că nu poate fi ignorată existenţa unei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobile preluate abuziv în perioada 1945-1989, inclusiv sub forma despăgubirilor în echivalent bănesc.
De altfel, în temeiul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generaţia spedatibuts derogant.
Faptul că obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză nu îl reprezintă însăşi revendicarea unui imobil preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, la care se referă în mod expres decizia menţionată, dată în interesul legii, nu exclude relevanţa în cauză a acesteia: revendicarea presupune restituirea în natură a unui imobil, iar cererea în despăgubiri constând în contravaloarea acestuia - formulată în speţă - reflectă finalitatea restituirii în echivalent a aceluiaşi imobil, astfel încât dispoziţiile deciziei în interesul legii sunt aplicabile pentru identitate de raţiune, raţionamentul juridic ce a fost conceput pentru adoptarea sa impunându-se mutatis mutandis în prezenta cauză.
Pe acest temei, prin soluţia pronunţată, instanţele de fond şi de apel au dat corect eficienţă principiului specialia generalihm derogant, continuând că nu poate fi primită acţiunea directă adresată instanţelor de judecată pentru acordarea unui anumit tip de măsuri reparatorii, atât timp cât persoana pretins îndreptăţită la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului are obligaţia iniţierii şi finalizării procedurii reglementate de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, nu mai puţin, a celei reglementate de Legea nr. 247/2005, dacă este cazul, în cadrul căreia eventualul drept la despăgubiri recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001 ar putea fi valorificat, în sensul obţinerii efective a despăgubirilor.
Legalitatea considerentului de mai sus este confirmată de dispoziţiile unei alte decizii pronunţate în interesul legii, respectiv decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a statuat în mod expres că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Aşadar, această decizie în interesul legii se preocupă în mod explicit chiar de acţiunile care au ca obiect acordarea de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea imobilelor preluate abuziv de către stat anterior anului 1989, adresate direct instanţelor de judecată şi întemeiate fie pe art. 480 C. civ. şi/sau pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., statuând că sunt inadmisibile, iar dezlegările cuprinse în această decizie sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii, s-a arătat că în admisibilitatea unor astfel de acţiuni derivă din principiul specialia generalihm derogant, aplicabil în condiţiile în care există o lege specială ce prevede procedura de acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv sub forma despăgubirilor băneşti, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (ce reglementează executarea dispoziţiilor emise în procedura Legii nr. 10/2001), procedură ce trebuie derulată în mod obligatoriu.
Instanţa supremă a arătat că raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia inadmisibilităţii cererilor având ca obiect despăgubiri băneşti este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23 februarie 2009. Problema de drept în discuţie, în ambele decizii, este aceeaşi, respectiv posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Dispoziţiile deciziei sunt aplicabile indiferent de situaţia concretă în care se află o persoană pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii, respectiv dacă nici măcar nu a iniţiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă a declanşat o astfel de procedură în termenul legal şi nu a obţinut restituirea în natură a imobilului în urma derulării acesteia, indiferent dacă i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri ori i s-a respins notificarea în totalitate, în această din urma ipoteză aflându-se reclamantul din prezenta cauza.
În privinţa criticii privind greşita apreciere a depunerii în termen a notificării formulate în temeiul Legi nr. 10/2001, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere faptul că se invocă aspecte de fapt, iar nu de drept, ce nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele expuse anterior, motivul de recurs invocat urmează a fi respins.
Urmează să fie respins, ca nefondat, şi motivul de recurs, invocat de recurent, în baza dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. A susţinut recurentul, prin punctul de vedere asupra raportului, depus la data de 10 iunie 2015, faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel, analizând toate motivele de apel invocate, a apreciat că toate considerentele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia, reluate în cadrul deciziei instanţei de apel, sunt temeinice şi legale, motiv pentru care au fost apreciate ca neîntemeiate criticiie aduse prin motivele de apel.
Sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel este conformă prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., în sensul că expune situaţia de fapt, aceeaşi ca şi cea reţinută de instanţa de fond, precum şi motivele pe care se întemeiază soluţia, considerent pentru care, motivul de recurs invocat este nefondat.
Înalta Curte apreciază, ca nefondată şi critica privind caracterul netimbrabil al celor două capete de cerere, privind contravaloarea lipsei de folosinţa şi obligarea la daune morale, în raport de dispoziţiile legilor speciale privind restituirea unor imobile prelate abuziv, precum şi ale art. 15 lit. r) din Legea nr. 147/1997, modificată prin O.U.G. nr. 80/2013.
Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 7 din 8 decembrie 2015, pronunţată în RIL de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.l Of., Partea 1, nr. 137/24 februarie 2015, obligatorie în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-a statuat că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbral al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar, prin intermediul apelului sau recursului.
Pentru aceste motive, Înalta Curte urmează să constate că recursul declarat de pârât este nefondat şi va dispune în consecinţă, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.F.D. împotriva deciziei civile nr. 511 A din 21 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2521/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2501/2015. Civil → |
|---|
