ICCJ. Decizia nr. 2561/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2561/2015
Dosar nr. 10224/3/2010
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2015
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 martie 2010, pe rolul acestui Tribunal sub nr. 10224/3/2010, reclamanta A.L., în temeiul art. 1175 C. civ. coroborat cu art. 112 şi urm. C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâţii C.M.G.G. şi C.G.G., a solicitat instanţei să constate simulaţia absolută (fictivitatea) a contractului de garanţie ipotecară autentificat din 20 octombrie 2009 încheiat între debitorul pârât în calitate de garant ipotecar şi dl. C., tatăl său, terţul pârât, în calitate de creditor ipotecar, pentru suma garantată de 550.000 dolari SUA şi 686.500 euro (echivalentul a 4.464.650 RON) şi cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1304 din 19 iunie 2013 Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A.L. în contradictoriu cu pârâţii C.M.G.G. şi C.G.G. şi, pe cale de consecinţă, a obligat reclamanta la plata sumei de 12.000 de euro (echivalent în RON la data păţii) cheltuieli de judecată către pârâtul C.G.G.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta A.L., cât şi pârâţii C.M.G.G. şi C.G.G. fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 26 mai 2014.
Prin încheierea din 21 noiembrie 2014 în condiţiile art. 268 C. proc. civ., Curtea, faţă de dispozițiile art. 20 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997 a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelantul C.M.G.G., faţă de împrejurarea că prin rezoluţiunea administrativă apelantul a fost obligat la plata unei taxe judiciare de timbru de 24.378 RON şi un timbru judiciar de 5 RON, obligaţie legală nerespectată de apelant până la primul termen de judecată din 30 iunie 2014, astfel că în cauză a operat sancţiunea anulării apelului. Apelantul nu a formulat cerere de reexaminare în condiţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997 şi nu a făcut dovada respectării obligaţiei legale, astfel că în cauză sunt incidente prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 care prevede că „neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea cererii”.
Prin decizia nr. 316A din data de 12 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta – reclamantă A.L. și apelantul pârât C.G.G.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
Cu privire la apelul declarat de reclamanta A.L., s-a reținut că prima instanţă a respectat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. stăruind, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. Curtea de apel a apreciat că cercetarea judecătorească derulată de instanţa fondului de la momentul promovării acţiunii – 25 martie 2010 şi până la data pronunţării – 19 iunie 2013, pe parcursul a 3 ani a avut ca scop aflarea adevărului judiciar, instanţa respectând principiul disponibilităţii, probele fiind încuviinţate şi administrate în condiţiile art. 167 – 168 C. proc. civ., astfel că situaţia de fapt a fost stabilită corect şi legea interpretată şi aplicată temeinic.
De altfel, deşi reclamanta a solicitat prin apelul declarat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu martori, în şedinţa publică din 21 noiembrie 2014 a declarat că nu are probe de solicitat, singurii care au solicitat proba cu înscrisuri fiind pârâţii. Instanţa a încuviinţat pentru pârâţi proba cu înscrisuri privitoare la excepţia lipsei de interes care au privit situaţia executării creanţei. Aceste înscrisuri au fost depuse la dosar. Deoarece apelantul C.M.G.G. s-a angajat să facă dovada stadiului soluţionării cererii de executare în Elveţia nu a completat probatoriul în termen util, reclamanta A.L. a depus la dosar declaraţia lichidatorului P.P. care este lichidatorul în procedura falimentului lui C.M.G.G. în Elveţia şi declaraţia lui T.Y., reprezentantul A. cu privire la stadiul recuperării debitului împotriva debitorului C.M.G.G. în baza hotărârii arbitrale emisă de Curtea de Arbitraj Internaţional de la Londra din 25 august 2009.
Apreciind că analiza instanţei fondului a fost pertinentă şi a răspuns atât argumentelor reclamantei, cât şi apărărilor pârâţilor, Curtea de apel nu a reţinut critica reclamantei privitoare la caracterul superficial al analizei probatoriului administrat, hotărârea instanţei de fond respectând cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Apelanta a invocat fictivitatea contractului de ipotecă încheiat la 20 octombrie 2009 între cei doi pârâţi. Pentru a fi îndeplinite condiţiile simulaţiei apelanta era obligată să facă dovada existenţei voinţei concordante a pârâţilor la data încheierii actului public de a împiedica reclamanta – creditor chirografar – să execute silit debitorul – C.M.G.G. Adică, apelanta a pretins şi avea obligaţia să dovedească neconformitatea cu realitatea a conţinutului contractului, având ca scop validarea aparenţei contractului de ipotecă.
Contrar susţinerilor reclamantei, pârâţii au făcut dovada că prin contractul de garanţie pârâtul C.G.G. şi-a protejat patrimoniul la dosarul de fond fiind depuse contractele de împrumut încheiate între pârâţi şi extrasele de cont privitoare la transferul sumelor de bani. Astfel, la dosarul de fond este depus un extras de cont pentru o sumă de 500.000 euro din care rezultă că la data de 11 noiembrie 2004 suma a fost transferată de C.G.G. fiului său C.M.G.G. La fel, sunt depuse extrase de cont din 27 ianuarie 2005, 26 aprilie 2005, 01 iulie 2005, prin care se face dovada transferului sumelor de 70.000 euro, 5000 euro, 300.000 euro între cei doi pârâţi. Astfel, pârâţii au făcut dovada transferului sumelor de bani şi, prin contractele încheiate, existenţa obligaţiei de restituire a acestor sume. Aceste împrumuturi s-au făcut anterior încheierii contractului „M.” între reclamantă şi pârâtul C.M.G.G. şi anterior pronunţării hotărârii arbitrale nr. 81.192 din 25 august 2009, astfel că nu pot fi reţinute criticile reclamantei privitoare la acordul simulatoriu preexistent actului public deoarece contractul de ipotecă autentificat din 20 octombrie 2009 avea ca scop protejarea patrimoniului împrumutătorului, împrumuturile fiind făcute începând cu anul 2004.
Prin contractul de garanţie ipotecară pârâtul C.G.G. şi-a protejat patrimoniul, în cauză nefiind administrate dovezi prin care să se facă dovada că s-a urmărit prejudicierea reclamantei. Martorii audiaţi în faţa instanţei fondului au declarat că C.M.G.G. a avut ca intenţie „să încheie discuţiile cu tatăl său”. Ambii martori S.G.M. şi P.S. au arătat că părţile au încheiat contractul de ipotecă, acordul lor fiind anterior semnării înţelegerii la notar şi urmărind garantarea împrumuturilor.
Împrejurarea relevată de reclamantă privitoare la cunoaşterea de către pârâtul C.G.G. a litigiilor purtate cu fiul său a fost analizată de instanţa fondului. Faţă de cauza acţiunii introductive de instanţă – fictivitatea contractului de ipotecă – reclamanta nu a făcut dovada intenţiei de fraudare a sa de cei doi pârâţi, dovezile administrate fiind concordante în sensul că pârâtul C.M.G.G. a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl său, împrumuturi dovedite prin contractele de împrumut în care sunt fixate termene de restituire şi extrasele de cont prin care a fost făcută dovada transferului sumelor de bani.
De altfel, prin probele administrate în faţa instanţei de apel s-a făcut dovada executării creanţei reclamantei, cuantumul acesteia fiind de 69.661.034,67 euro conform hotărârii arbitrale din care au fost recuperate 2.232.000 euro, pârâtul C.M.G.G. fiind declarat falit la 24 mai 2011 de judecătorul Tribunalului districtual din Sierre, Elveţia. Suma garantată prin contractul de ipotecă obiect al cererii introductive de instanţă este de 550.000 dolari SUA şi 686.500 euro. Sancţiunea admiterii acţiunii în simulaţie o reprezintă inopozabilitatea situaţiei creată prin actul secret, adică, în cadrul simulaţiei absolute, invocate de reclamantă, înlăturarea efectelor actului simulat. Pârâtul C.G.G. a făcut dovada începerii executării contractului de ipotecă, astfel că reclamanta nu a făcut dovada fictivităţii contractului de ipotecă, şi în mod obligatoriu, a fictivităţii împrumuturilor efectuate între cei doi pârâţi.
La dosarul de fond au fost depuse extrasele de carte funciară prin care s-a făcut dovada că în cărţile funciare deschise pentru bunurile imobile menţionate în contractul de garanţie ipotecară s-au înscris drepturile de ipotecă convenite prin contractul încheiat la 20 octombrie 2009, bunurile fiind fie în proprietatea exclusivă a lui C.M.G.G., fie în coproprietatea celor doi pârâţi.
Pentru aceste considerente, apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Cu privire la apelul declarat de apelantul – pârât C.G.G. Curtea de apel nu a reţinut criticile privitoare la modul de soluţionare a excepţiei insuficientei timbrări deoarece obiectul cererii îl reprezintă un contract de ipotecă care are caracter accesoriu de garantare a unei creanţe. Acţiunea în declararea simulaţiei contractului de ipotecă nu poate fi timbrată decât raportat la efectele patrimoniale ce s-ar produce în cazul admiterii acţiunii, respectiv valoarea creanţei trecută în contractul de ipotecă.
Faţă de obiectul cererii introductive de instanţă, taxa de timbru a fost calculată în raport de prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 pentru suma de 4.464.650 RON, echivalentul sumei ce face obiectul contractului de ipotecă, astfel că această critică nu a fost reţinută de Curte.
Curtea de apel nu a reţinut nici critica privitoare la modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, deoarece potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ., procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizata; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor.
Potrivit hotărârii administratorului unic al A.L. adoptate potrivit prevederilor Actului Constitutiv din 21 februarie 2005, dl. T.Y., având funcţia de vicepreşedinte al societăţii reclamante avea calitatea de reprezentant legal al societăţii.
La dosarul de fond a fost depusă o copie de pe Registrul Directorilor în care T.Y., avocat, apare ca ocupând funcţia de vicepreşedinte al A.L.
Potrivit art. 42 lit. e) din Legea nr. 105/1992, reprezentarea unei persoane juridice străine prin intermediul organelor proprii este cârmuită de legea sa naţională - legea statutului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit sediul social.
Prin urmare, Curtea de apel a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 42 lit. e) din Legea nr. 115/1992 constatând că în cauza a fost făcută dovada calităţii de reprezentant a semnatarului cererii, fiind depuse dovezi la dosarul de fond.
Referitor la modul de soluționare a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei, Curtea de apel nu a reţinut criticile pârâtului deoarece capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual.
Potrivit art. 40 din Legea nr. 105/1992, persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social, iar potrivit art. 41 din acelaşi act normativ, statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională.
În conformitate cu art. 42 lit. a) şi e) din Legea nr. 105/1992, legea statutului organic al persoanei juridice cârmuieşte capacitatea acesteia şi reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii.
Potrivit art. 43 din Legea nr. 105/1992, persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au sunt recunoscute de plin drept în România.
Astfel cum a rezultat din certificatul de înmatriculare depus la dosar, reclamanta A.L. este o societate legal înfiinţată, potrivit legilor din Bahamas.
Conform hotărârii administratorului unic al A.L. adoptate potrivit prevederilor Actului Constitutiv din 21 februarie 2005, societatea are sediul social în C.H.M. Ltd, E.P.T.D., L.C., localitatea Nassau, Insula New Providence, Commonwealth Bahamas.
Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecăţii.
Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
Prin hotărârea arbitrală nr. 81192 din 25 august 2009 a Curţii de Arbitraj Internaţional din Londra, pârâtul M.G.G.C. a fost obligat la plata către reclamanta A.L. a sumei de 69.661.034,67 euro plus dobândă de 5% pe an, plus costuri legale, costuri aferente punerii în executare silită a contractului de împrumut, costuri aferente arbitrajului. Din cuprinsul cererii de arbitraj şi a hotărârii arbitrale a rezultat că societatea reclamantă, A.L. este societate cu răspundere limitată de drept privat înfiinţată în baza legilor Commonwealth Bahamas, cu sediul în C.H., L.C., New Providence, Bahamas, având ca preşedinte pe Joseph C.Lewis.
Din cererea de chemare în judecată şi înscrisurile depuse la dosar a rezultat că există identitate între societatea menţionată în hotărârea arbitrală şi reclamanta din prezenta cauză – A.L., societate organizată în conformitate cu legile din Bahamas, cu sediul în C.H., L.C., New Providence, Bahamas, cu preşedinte J.C.L., astfel că nici această critică nu a fost reţinută de Curte.
Cu privire la excepţia lipsei de interes, aceasta a fost soluţionată corect de instanţa fondului, deoarece o acţiune în simulaţie poate fi promovată de oricine are interes, reclamanta justificându-şi în prezenta cauză interesul ca o consecinţă a posibilităţii de executare a hotărârii arbitrale pe teritoriul României, urmărind un folos practic de a executa în calitate de creditor chirografar creanţa rezultată din hotărâre.
Faţă de aceste considerente, curtea de apel a constatat că prin încheierile din 07 septembrie 2011 şi 30 septembrie 2011 tribunalul a soluţionat corect excepţiile invocate de apelantul C.G.G. astfel că, apelul său a fost respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.L.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1175 C. civ., motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de apel este criticabilă în parte, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept substanţial incidente în cauză (art. 1175 C. civ.), motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs şi modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, cu consecinţa, admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată formulate.
În sinteză, modificarea în parte a deciziei se impune în raport de faptul că în mod eronat instanţa de apel a considerat că pentru a se putea reţine existenţa simulaţiei reclamanta era obligată să dovedească existenţa unei fraude din partea intimaţilor-pârâţi, dând o interpretare eronată dispoziţiilor art. 1175 C. civ.
Astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele. "(...) Faţă de cauza acţiunii introductive de instanţa - fictivitatea contractului de ipotecă - reclamanta nu a făcut dovada intenţiei de fraudare a sa de cei doi pârâţi, dovezile administrate fiind concordante în sensul că pârâtul C.M.G.G. a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl său (...)". "(...) în cauză nefiind administrate dovezi prin care să se facă dovada că s-a urmărit prejudicierea reclamantei". "(...) Pentru a fi îndeplinite condiţiile simulației apelanta era obligată să facă dovada existenţei voinţei concordante a pârâţilor la data încheierii actului public de a împiedica reclamanta - creditor chirografar - să execute silit debitorul".
În acest context, decizia pronunţată în cauză de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală, niciun text legal neinstituind o asemenea condiţie pentru existenţa simulației.
În ceea ce privește natura juridică şi elementele definitorii ale simulației în general, din interpretarea art. 1175 C. civ.l (în forma în vigoare la semnarea contractului de ipotecă) rezultă că simulaţia reprezintă o operaţiune juridică realizată prin disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi existenţa simultană a două înţelegeri sau convenţii: una aparentă sau publică, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii şi alta secretă, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public.
De altfel, potrivit doctrinei, există simulaţie „când părţile fac o convenţie aparentă numai pentru a ascunde o altă convenţie reală, diferită sau chiar numai pentru a ascunde lipsa oricărei convenţii".
În structura acestei operaţiuni juridice intră trei elemente distincte: (i) actul juridic public, aparent, simulat, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, (ii) actul juridic secret, care reprezintă adevărata manifestare de voinţă şi (iii) acordul simulatoriu care reprezintă o convenţie secretă ce exprimă voinţa părţilor de a simula, respectiv de a crea aparenta unor raporturi juridice ce sunt inexistente în fapt.
În cazul simulaţiei absolute, cum este cazul în speţă, când părţile stabilesc ca între ele să nu existe niciun act, actul secret şi acordul simulatoriu se confundă într-o anumită măsură.
Din cele de mai sus rezultă că pentru a se putea reţine existenţa simulaţiei, în cauza de faţă (simulaţie absolută), reclamanta era obligată să probeze existenţa contractului secret (anume, cel în care M.C. şi G.C. au convenit că actul public, Contractul de ipotecă, nu produce efecte, fiind unul fictiv), nicio altă probă suplimentară nemaifiind necesară.
Aceasta este ceea ce se desprinde şi din doctrină cu privire la această chestiune, reţinându-se că "(...) aşa fiind, terţul poate utiliza, spre a dovedi existenţa contractului secret şi deci simulaţia orice mijloc de probă". Există astfel o echivalenţă între dovada simulaţiei şi dovada actului secret.
În speţă, intimaţii-pârâţi au încheiat un act juridic aparent, contractul de ipotecă, în scopul de a scoate de sub urmărirea creditorilor chirografari bunurile debitorului pârât, dar prin acordul simulatoriu (actul secret) aceştia au convenit că în realitate acest act juridic nu există şi nu produce nici un efect juridic.
Recurenta reclamantă a arătat în continuare că a demonstrat, vizavi de contractul de ipotecă, faptul că acesta este un contract fictiv, în mod eronat fiind respins apelul acesteia cu motivarea că în speţă nu ar fi îndeplinită condiţia existenţei unei fraude între M.C. şi G.C. cu privire la acest contract.
Astfel, instanţă de apel a reţinut că: "(...) Faţă de cauza acţiunii introductive de instanţă - fictivitatea contractului de ipoteca - reclamanta nu a făcut dovada intenţiei de fraudare a sa de cei doi pârâţi, dovezile administrate fiind concordante în sensul că pârâtul C.M.G.G. a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl său (...)".
Valorificarea drepturilor sale pe calea acestei acţiuni (acţiune în simulaţie) nu este condiţionată de dovedirea existenţei unei fraude între participanţi, instanţa de apel dând o interpretare eronată dispoziţiilor care reglementează materia simulaţiei, acestea neinstituind o astfel de condiţie.
Intimații pârâți au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În esență, recurenta reclamantă a susținut în cadrul motivelor de recurs că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1175 C. civ. când ar fi reținut drept condiție de existență a simulației dovada intenției de fraudare și că astfel ar fi îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., cu consecința finală a admiterii cererii și constatării simulației absolute a contractului de garanție ipotecară în cauză.
Într-adevăr, prin acțiunea în simulație se urmărește să se demonstreze caracterul simulat al convenției aparente, spre a face să se aplice singurul contract ce corespunde voinței reale a părților, contractul secret.
Pentru a exista simulație este necesar ca actul secret să se fi încheiat concomitent sau anterior încheierii contractului aparent.
Astfel, intenția părților la data încheierii contractului simulat, în sensul fraudării drepturilor unui terț, nu reprezintă o condiție a admiterii acțiunii în simulație.
Reclamanta a susținut existența simulației prin fictivitatea contractului aparent reprezentat de contractul de ipotecă, despre care a pretins că a fost încheiat în realitate pentru a scoate de sub urmărirea creditorilor chirografari anumite bunuri și că prin contractul secret s-a convenit că actul public nu produce efecte.
Instanța de apel a reținut, în principal, că apelul declarat de către reclamantă este nefondat întrucât, așa cum a rezultat din coroborarea probelor administrate, nu au putut fi reținute criticile reclamantei privitoare la existența ”acordului simulatoriu preexistent actului public, deoarece contractul de ipotecă autentificat din 20 octombrie 2009 avea ca scop protejarea patrimoniului împrumutătorului, împrumuturile fiind făcute începând cu anul 2004”.
Referirea instanței de apel la faptul că reclamanta nu a făcut dovada intenției de fraudare a fost făcută în contextul susținerilor în acest sens ale reclamantei.
Astfel, apelanta reclamantă a arătat în apel (parag. 97) că ”deși frauda și complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul încheie acte juridice nu constituie condiții inerente de admisibilitate a acțiunii în simulație”, apreciază ”că asemenea aspecte sunt în măsură să contribuie la dovedirea intenției reale a părților de a simula”.
Din această perspectivă a și fost analizată această împrejurare de către instanța de apel, în contextul reținerii nedovedirii existenței ”acordului simulatoriu preexistent actului public”.
În consecință, instanța de apel a reținut neîndeplinirea uneia dintre condițiile acțiunii în simulație, și anume a nedovedirii existenței contractului secret, și, ca atare, a acordului simulatoriu, fiind nefondată susținerea privind încălcarea art. 1175 C. civ.
Recurenta reclamantă a susținut în recurs că ”pentru a se putea reţine existenţa simulaţiei”, era obligată să probeze ”existenţa contractului secret (anume, cel în care M.C. şi G.C. au convenit că actul public, contractul de ipotecă, nu produce efecte, fiind unul fictiv), nicio altă probă suplimentară nemaifiind necesară”.
Or, instanța de apel a reținut că tocmai această dovadă nu a fost făcută, din interpretarea coroborată a probelor administrate rezultând că a fost încheiat contractul de ipotecă pentru protejarea patrimoniului împrumutătorului, iar nu cu intenția de a nu produce un astfel de efect, ci pe acela de a sustrage bunurile de la urmărirea creditorilor chirografari. Recurenta reclamantă nu a invocat motive de nelegalitate care să vizeze acest aspect.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.L. împotriva deciziei nr. 316A din data de 12 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2560/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2584/2015. Civil → |
|---|
