ICCJ. Decizia nr. 2482/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2482/2015

Dosar nr. 2931/62/2013*

Şedinţa publică din 11 noiembrie 2015

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 148/S/2013 Tribunalul Brașov a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Brașov T., în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F.R. S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, precum și cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtă în contradictoriu cu intervenienta forţată Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A.

În consecință, a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii asupra terenului înscris în C.F. nr. XX Sânpetru (provenită din conversia pe hârtie a C.F. nr. YY), nr. top. AA. A dispus radierea dreptului de proprietate al intervenientei forţate şi al pârâtei din cartea funciară menţionată şi înscrierea acestui drept pe numele reclamantei.

A respins cererile având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra Bisericii parohiale ortodoxe, cu anexe şi cimitir ortodox, intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor constând în Biserică parohială ortodoxă cu anexe şi cimitir ortodox, constatarea nulităţii contractului de închiriere din 25 iunie 2012 şi a actului adiţional nr. 1 la acesta, precum şi radierea notării acestora din C.F.

A obligat pârâta şi intervenienta forţată să plătească reclamantei suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

În motivarea sentinței s-a reținut că, potrivit înscrierii de sub B1 din C.F. nr. XX Sânpetru (provenită din conversia pe hârtie a C.F. nr. YY), nr. top. AA, în suprafaţă de 114.621 mp (în C.F. pe hârtie 114.621,20 mp), proprietara tabulară a acestui imobil este Societatea Naţională a Căilor Ferate Române – Regionala de Căi Ferate Braşov, nefiind operată nicio modificare în ceea ce priveşte schimbarea titularului dreptului de proprietate sau a denumirii acestuia, ca urmare a reorganizării, titlul acesteia fiind acela de împroprietărire, act din anul 1949, respectiv restabilirea situaţiei anterioare.

S-a constatat că prin adresa din 20 decembrie 1990, Regionala de Căi Ferate Braşov a adus la cunoştinţa reclamantei că au fost avizate ocuparea terenului necesar construirii bisericii, cimitirului şi locuinţe C.F.R. în zona suprafeţei cu nr. top. AA şi BB, urmând ca reclamanta să obţină avizele necesare de la autorităţile competente, iar prin H.C.L. Brașov nr. 128/1995, s-au aprobat o serie de proiecte vizând construirea unor cimitire în municipiul Braşov, în anexă figurând şi cimitirul parohial din cartierul T.

De-a lungul timpului, reclamanta a formulat mai multe cereri în vederea trecerii terenului din litigiu în proprietatea sa, cu titlu gratuit, invocându-se, după intrarea în vigoare, prevederile Legii nr. 239/2007.

Conform adreselor depuse la dosar, a rezultat că pârâta a fost de acord ca reclamanta să facă demersurile necesare dobândirii terenului aferent bisericii şi cimitirului, „în conformitate cu prevederile legale şi într-o formă care să se încadreze în legislaţia în vigoare”, arătând de asemenea, că existenţa cimitirului şi a bisericii ortodoxe, cu anexele sale, exclud orice utilizare a terenului în interesul căii ferate, „destinaţia actuală fiind irevocabilă”, precum şi că S.R.C.F. Braşov nu are competenţele legale de a promova un astfel de demers.

La data de 25 iunie 2010 s-a încheiat contractul de închiriere, între Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, în calitate de locator, şi Parohia Ortodoxă Braşov – Triaj în calitate de locatar, având ca obiect folosinţa terenului în suprafaţă de 114.621 mp, situat în Braşov, str. H. nr. 71, cu destinaţia biserică parohială, anexe şi cimitir ortodox, pentru o perioadă de 5 ani, contra unei chirii de 2.087,25 RON/lună.

La data de 07 octombrie 2010 a fost încheiat actul adiţional nr. 1 la acest contract, pentru identificarea imobilului închiriat prin datele de carte funciară.

În privința cadrului legal, instanța a reținut dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, conform cărora imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, care au fost atribuite în folosinţă gratuită cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990, pot fi transmise fără plată în proprietatea unităţilor de cult deţinătoare, în condiţiile prezentei legi.

De asemenea, alin. (2) al textului de lege prevede că prin unitate de cult deţinătoare se înţelege centrul de cult sau unitatea locală de cult recunoscut, care deţine în folosinţă gratuită unul sau mai multe imobile atribuite cu acest titlu după 1 ianuarie 1990, în vederea desfăşurării unei activităţi specifice cu caracter de continuitate, iar conform alin. (3), prin imobile, în sensul acestei legi, se înţelege atât terenurile atribuite în folosinţă, după 1 ianuarie 1990, în vederea edificării de lăcaşuri de cult sau de clădiri cu destinaţie administrativă, educaţională, de asistenţă socială şi a anexelor acestora, cât şi clădirile împreună cu terenul aferent primite, după 1 ianuarie 1990, pentru realizarea de către culte a unor activităţi spirituale, administrative, educaţionale, de asistenţă socială.

În ceea ce priveşte procedura de transmitere a dreptului de proprietate, art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că, în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor atribuite în folosinţă, unităţile de cult vor depune la titularul dreptului de proprietate câte o cerere pentru fiecare imobil.

Potrivit art. 3 alin. (1), cererile de transmitere a dreptului de proprietate se soluţionează în termen de 60 de zile de la data înregistrării, prin hotărâre.

S-a reţinut că legea nu cuprinde dispoziţii referitoare la competenţa de soluţionare a litigiilor generate de refuzul soluţionării acestor cereri, ceea ce face aplicabile prevederile dreptului comun.

Sub acest aspect, instanţa a apreciat că, chiar şi în lipsa unor prevederi legale exprese, refuzul soluţionării unor asemenea cereri trebuie echivalat cu refuzul transferului dreptului de proprietate, întrucât, în caz contrar, s-ar da loc arbitrariului persoanelor juridice care, potrivit legii, sunt debitoarele unor obligaţii legale, iar în final s-ar ajunge la negarea dreptului de acces la justiţie, sub cuvânt că legea nu prevede posibilitatea formulării unor acţiuni în caz de refuz.

În consecinţă, a fost interpretat refuzul de a răspunde ca un refuz de soluţionare a cererilor formulate de reclamantă, analizându-se îndeplinirea condiţiilor legale pentru transferul dreptului de proprietate.

Tribunalul a apreciat că aceste condiții sunt îndeplinite în speță.

Astfel, potrivit înscrisurilor de la dosar, reclamanta a intrat în folosinţa terenului în litigiu în baza aprobării Consiliului Tehnico-Economic al Regionalei C.F.R. Braşov din 20 decembrie 1990, iar ulterior, pe teren a început construirea lăcaşului de cult şi a anexelor, precum şi a cimitirului.

Având în vedere că din extrasul C.F. rezultă că dreptul de proprietate al pârâtei a fost reînscris, cu titlu de restabilire situaţie anterioară de C.F., cu actul din anul 1995 C.F., şi coroborând această înscriere cu titlul iniţial (acela de împroprietărire), rezultă că, la nivelul anului 1990, imobilul în litigiu constituia proprietatea Statului.

S-a concluzionat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 239/2007, respectiv ca imobilul să se fi aflat în proprietatea statului şi să fi fost atribuit în folosinţă gratuită unui cult religios după data de 1 ianuarie 1990, în vederea desfăşurării unei activităţi specifice cu caracter de continuitate.

De asemenea, s-a apreciat ca îndeplinită condiţia referitoare la destinaţia imobilului, prevăzută la alin. (3) al textului de lege, în sensul că acesta a fost dat în folosinţă în vederea edificării de lăcaşuri de cult sau de clădiri cu destinaţie administrativă, educaţională, de asistenţă socială şi a anexelor acestora.

Ca atare, reclamanta este îndreptăţită să pretindă transmiterea fără plată a imobilului în litigiu, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007.

Procedând la interpretarea teleologică a actului normativ menționat, instanța a concluzionat că intenţia legiuitorului a fost ca drepturile de proprietate reglementate de Legea nr. 239/2007 să fie transmise cu titlu gratuit din patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în acela al unităţilor de cult deţinătoare, în condiţii expres prevăzute, fiind vorba de un mod de dobândire a proprietăţii ope legis (art. 644 C. civ. aflat în vigoare la data adoptării acestei legi).

Potrivit considerentelor menționate, instanţa a constatat că cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, prin efectul legii, este întemeiată.

S-a apreciat însă, că nu are un asemenea caracter, cererea vizând constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii parohiale ortodoxe, a anexelor şi cimitirului aferent, întrucât actul normativ menţionat nu reglementează decât situaţia terenurilor, nu şi pe aceea a construcţiilor, iar pe de altă parte, este evident faptul că reclamanta nu putea dobândi prin efectul legii dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren (biserică, anexe şi cimitir), ci prin construire, mod de dobândire distinct şi care nu se confundă cu modul de dobândire a bunului principal.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect rectificarea situaţiei de carte funciară, instanţa a reţinut că, potrivit art. 907 alin. (1) C. civ., când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia, iar potrivit art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ., orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului.

Instanţa a apreciat că aceste din urmă dispoziții legale sunt incidente, impunându-se rectificarea situaţiei de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al intervenientei forţate şi al pârâtei din cartea funciară menţionată şi al înscrierii acestui drept pe numele reclamantei, ca urmare a dobândirii de către aceasta a dreptului real, prin efectul legii.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor, constând în Biserică parohială ortodoxă, cu anexe şi cimitir ortodox, instanţa a reţinut că reclamanta nu a arătat titlul cu care ar urma să se efectueze această înscriere, din cuprinsul cererii rezultând însă că se pretinde dobândirea dreptului de proprietate ope legis inclusiv asupra acestora, cerere neîntemeiată, conform considerentelor anterioare.

În ceea ce priveşte solicitarea de constatare a nulităţii contractului de închiriere încheiat între reclamantă şi pârâtă, şi a actului adiţional la acesta, instanţa a reţinut, în primul rând, față de data încheierii actelor și de dispozițiile art. 6 alin. (2) noul C. civ., că în cauză sunt aplicabile prevederile vechii reglementări în materie.

În acest sens, instanţa a reţinut că, din motivele cererii, rezultă că aspectul de nulitate invocat este lipsa cauzei actului juridic (art. 948 pct. 4 vechiul C. civ.), întrucât, în aprecierea reclamantei, calitatea sa de proprietară asupra terenului lipseşte de cauză un contract de închiriere încheiat cu privire la acesta.

Această susţinere a fost înlăturată ca neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum rezultă din reglementarea Legii nr. 239/2007, dreptul de proprietate asupra imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al acestui act normativ, se dobândeşte în urma parcurgerii unei anumite proceduri, iar în cauză, ca urmare a refuzului pârâtei de a da curs solicitării, existenţa acestui drept a fost constatată de instanţă numai prin hotărâre.

Ca atare, la data încheierii respectivelor acte, nu exista motivul de nulitate invocat, reclamanta neavând calitatea de proprietară asupra terenului.

Referitor la cererea de arătare a titularului dreptului, instanţa a reţinut că, potrivit înscrierii din cartea funciară, proprietarul tabular al imobilului teren este Societatea Naţională a Căilor Ferate Române – Regionala de Căi Ferate Braşov (entităţi între care există un raport de subordonare), aşa încât a fost admisă cererea de arătare a titularului dreptului, întrucât hotărârea privitoare la un drept real şi la rectificarea cărţii funciare trebuie să fie opozabilă, iar procesul să fie purtat în contradictoriu cu titularul dreptului înscris.

Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanta Parohia Ortodoxă Brașov T. și pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov.

Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a hotărârii în sensul admiterii și a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de locațiune și a actului adițional, cu radierea acestora din C.F. întrucât, potrivit art. 963 C. civ. numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract. Or, în speță, terenul, bun sacru potrivit legii, este scos din circuitul civil și nu mai poate face obiectul vreunui act juridic.

Pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, a pretins nelegalitatea sentinţei întrucât pârâta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 239/2007, titularul dreptului de proprietate putând fi doar Statul Român față de care reclamanta ar trebui să-și îndrepte pretențiile. Terenul în litigiu nu a fost atribuit niciodată reclamantei în folosință gratuită, ci a fost dat în folosință prin contracte de închiriere succesive.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat decizia nr. 44/Ap din 4 februarie 2014, prin care a respins apelul pârâtei, ca nefondat și a admis apelul reclamantei, schimbând în parte sentința, în sensul că a admis și cererile având cas obiect nulitatea contractului de închiriere și a actului adițional acestuia, precum și radierea notării din cartea funciară.

Prin decizia civilă nr. 3236 din 19 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul pârâtei, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția instanței de casare a vizat stabilirea calității procesuale a pârâtei în cauză, constatându-se că numai Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA poate avea calitatea de pârât, iar Sucursala Regională C.F.R. Brașov poate avea doar calitate de reprezentant legal al pârâtei amintite. De asemenea, prin decizia de casare a fost soluționată excepția lipsei capacității de exercițiu pentru reclamanta Parohia Ortodoxă Brașov T., stabilindu-se că la data sesizării instanței reclamanta avea capacitatea de folosință și de exercițiu a drepturilor sale.

Procedând la rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a pronunţat decizia nr. 612 din 5 mai 2015, prin care a respins apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov. A admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din 25 iunie 2010 şi a actului adiţional nr. 1/2010 încheiate între părţi, dispunând radierea notării acestora din CF nr. XX Sânpetru, provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. YY Sânpetru, nr. top./cad. AA, de sub C+2. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În ceea ce privește apelul formulat de către pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, cu reținerea calității procesuale pentru Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA și a calității de reprezentant legal pentru Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov potrivit deciziei de casare, Curtea a reținut caracterul nefondat.

S-a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii asupra terenului înscris în CF nr. XX Sânpetru, nr. top. AA, faţă de prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, conform cărora imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale care au fost atribuite în folosință gratuită cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990, pot fi transmise fără plată în proprietatea unităților de cult deținătoare în condițiile prezentei legi. În ceea ce privește procedura de transmitere a dreptului de proprietate, dispozițiile legale prevăd că, în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor atribuite în folosință, unitățile de cult vor depune la titularul dreptului de proprietate câte o cerere pentru fiecare imobil.

Or, potrivit înscrisurilor de la dosar, reclamanta a beneficiat de atribuirea în folosință gratuită a imobilului teren în litigiu în baza aprobării Consiliului Tehnico-Economic al Regionalei C.F.R. Brașov din 20 decembrie 1990, iar ulterior pe teren a început și s-a realizat construirea lăcașului de cult și anexelor, precum și a cimitirului. În aceste condiții, Curtea a reținut că respectivul imobil nu mai putea fi folosit în niciun alt scop, realizându-se practic, prin afectațiune și ca urmare a destinației sale, o scoatere din circuitul civil. În acest sens, dispozițiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cele cuprinse în Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din 16 ianuarie 2008, Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale, Regulamentul pentru administrarea averilor mănăstirești consacră calitatea de bunuri sacre care nu mai pot fi folosite în alt scop, bunul neputând fi grevat ori valorificat civil sau supus taxelor fiscale. Față de acest cadru legislativ, Legea nr. 239/2007 reglementează, pentru situațiile referitoare la bunurile sacre, transmiterea de drept a proprietății.

La data transmiterii imobilului în folosința gratuită, proprietar de carte funciară era Statul Român; odată ce acest drept a fost transmis în mod legal și s-au concretizat edificatele cu caracter de bunuri sacre, dreptul de proprietate se transmite prin efectul legii, neavând relevanță înscrierea ulterioară în cartea funciară a hotărârii judecătorești pe baza căreia pârâta a dobândit dreptul de proprietate, hotărâre care nu-i este opozabilă reclamantei câtă vreme nu a fost parte în acel proces. Legea nr. 239/2007 dispune trecerea în proprietate de drept și gratuită a bunurilor aflate în această situație, de bunuri sacre, fără a distinge în funcție de schimbările ulterioare ale situației de carte funciară.

În acest sens, s-a apreciat că nu se poate susține retroactivitatea Legii nr. 239/2007, ci aplicarea acesteia în reglementarea regimului juridic al terenurilor pe care au fost edificate bunuri sacre. Or, legea constituie un mod originar de dobândire a proprietății și pe cale de consecință, nu se pune problema comparării titlurilor în cazul unei acțiuni în revendicare în condițiile în care reclamanta uzează de această acțiune, permisă de lege, în constatarea drepturilor proprii.

De asemenea, s-a considerat că nu poate fi primită ipoteza transferului proprietății cu titlu oneros, câtă vreme art. 1 din Legea nr. 239/2007 prevede transmiterea în proprietate fără plată.

În ceea ce privește cererea de reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial, Curtea a reținut că o asemenea cerere nu a fost făcută în fața instanței de fond și, pe de altă parte, față de complexitatea pricinii și valoarea obiectului acesteia, precum și față de serviciile avocațiale prestate în procedura desfășurată în fața instanței de fond, nu se impune reducerea onorariului acordat.

Referitor la apelul reclamantei Parohia Ortodoxă Brașov T., s-a constatat că bunul în cauză nu putea forma obiectul contractului de închiriere, fiind bun sacru scos din circuitul civil şi incidente dispoziţiile art. 963 vechiul C. civ. aplicabil în cauză, potrivit cărora numai lucrurile ce sunt în circuitul civil pot face obiectul unui contract. Astfel fiind, faţă de calitatea de bun sacru a imobilului în litigiu, având în vedere afectațiunea și destinația acestuia – lăcaș de cult și cimitir – s-a apreciat că se impune constatarea nulității absolute a contractului de locațiune și a actului adițional acestuia pentru lipsa obiectului, urmând a fi operată și în cartea funciară radierea corespunzătoare desființării titlului.

În baza art. 274 C. proc. civ., pârâta, ca parte căzută în pretenții a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 89.515 RON, constând în onorariu avocațial.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA, care a formulat critici arătând următoarele:

- În mod nelegal instanţa a respins motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acţiunii, având în vedere că pârâta nu se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, neavând calitatea de reprezentant al Statului Român şi nici pe aceea de unitate administrativ-teritorială (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, pârâta este o societate comercială pe acţiuni, aşa cum rezultă din H.G. nr. 581/1998, iar terenul nu a fost atribuit niciodată reclamantei în folosinţă gratuită, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 239/2007, ci a făcut obiectul unui contract de închiriere.

În ce priveşte aprecierea instanţei conform căreia la momentul atribuirii terenului, respectiv în anul 1990, proprietar tabular era Statul Român, în realitate, până în anul 1995, când recurenta-pârâtă şi-a intabulat dreptul de proprietate, reclamanta nu a depus nicio cerere în vederea transmiterii fără plată a dreptului de proprietate asupra terenului, aceasta având în mod cert calitatea de locatar şi nicidecum pe aceea de titular al dreptului de folosinţă cu titlu gratuit.

Faţă de principiul neretroactivităţii şi pentru a fi incidentă Legea nr. 239/2007, era necesar ca în momentul intrării ei în vigoare, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu să aparţină Statului, or, încă din anul 1995 era intabulat în cartea funciară, opozabil era omnes, dreptul de proprietate al pârâtei.

În realitate, prin soluţia pronunţată, instanţa nu a făcut decât să o priveze pe recurentă de dreptul de proprietate privată pe care îl deţine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti şi să îl atribuie Parohiei Ortodoxe, cu motivarea că acest teren nu mai poate fi folosit decât în scop de cimitir, ca bun sacru.

Deşi acest lucru este adevărat, recurenta-pârâtă nu îşi apără dreptul de proprietate pentru a evacua Parohia, ci pentru a fi despăgubiţi, întrucât altminteri, ar însemna că a avut loc exproprierea pârâtei în favoarea reclamantei.

Or, anterior promovării acţiunii în justiţie, în corespondenţa purtată de părţi, recurenta a adus la cunoştinţă intimatei că terenul este domeniul privat al Companiei C.F.R. şi ca atare, singura modalitate de transmitere a dreptului de proprietate este cu plată, sub rezerva avizării de către Consiliul de administraţie şi aprobării Adunării generale a acţionarilor.

Instanţa de apel a reţinut că titlul de proprietate al reclamantei a fost obţinut în temeiul legii, ignorând faptul că şi dreptul de proprietate al recurentei a fost dobândit prin împroprietărire, în baza Legii nr. 187/1945, fiind validat prin hotărâre judecătorească pronunţată în anul 1994.

- Soluţia instanţelor de fond şi apel reprezintă o expropriere directă a recurentei, fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin aplicarea greşită a Legii nr. 239/2007, neincidentă speţei, în condiţiile în care sunt specificaţi deţinătorii terenurilor de la care poate avea loc transmisiunea cu titlu gratuit – Statul sau unităţile administrativ-teritoriale.

- Instanţa de apel a ignorat susţinerea pârâtei conform căreia transmiterea dreptului de proprietate se putea face numai cu plată şi a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i înţelesul neîndoielnic cu privire la modalitatea de transfer a proprietăţii, nesocotind adresa din 30 octombrie 2009, prin care i s-a răspuns reclamantei că „terenul este domeniul privat al C.N. C.F.R. SA, astfel încât singura modalitate de transmitere a dreptului de proprietate este cea cu plată”, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

- În privinţa solicitării de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată, considerentul instanţei de apel este eronat, întrucât pârâta nu a avut cunoştinţă de onorariul avocatului părţii adverse, fiind de notorietate practica avocaţilor de a depune şi solicita, la ultimul termen de judecată, astfel de cheltuieli.

De asemenea, instanţa de apel a obligat la cheltuieli în cuantum de 89.515 RON, probabil pe baza unei simple chitanţe (neînsoţite de factura fiscală), suma fiind totodată, disproporţionată cu mult faţă de obiectul dedus judecăţii şi faţă de munca îndeplinită de avocat.

- Instanţa a încălcat legea şi atunci când, admiţând apelul reclamantei, a constatat nulitatea contractului de închiriere din anul 2010, ce a avut ca obiect folosinţa terenului în suprafaţă de 114.621 mp, considerându-se că pârâta ar fi închiriat parohiei de fapt un cimitir, care este calificat ca bun sacru şi pe cale de consecinţă, este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.

De altfel, lipsa bunei-credinţe în derularea contractului de închiriere rezultă şi din aceea că preotul paroh este cercetat pentru că a vândut locuri de veci către diferite persoane deşi în conţinutul contractului de locaţiune s-a menţionat expres că este interzisă orice formă de înstrăinare, cesionare, gajare, asociere fără aprobarea expresă a locatorului.

În drept, au fost invocate, pe lângă dispozițiile art. 304 pct. 8 şi 9, și cele ale art. 3041 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, întrucât motivele dezvoltate nu se încadrează în dispoziţiile indicate, ale art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. În privinţa dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. şi a solicitării de analizare a cauzei sub toate aspectele, cererea este de asemenea, inadmisibilă, întrucât recursul este o cale de atac nedevolutivă care nu permite o rejudecare în fond a cauzei.

În ce priveşte criticile de fond, acestea nu pot fi primite, în condiţiile în care a rezultat, din probele administrate, că terenul s-a aflat în proprietatea statului şi în administrarea directă operativă a fostei Direcţii Regionale a Căilor Ferate Braşov, fiind atribuit reclamantei în folosinţă gratuită încă din 1990. În acest context, este eronată susţinerea conform căreia n-ar fi aplicabilă speţei Legea nr. 239/2007, a cărei incidenţă în cauză au reţinut-o în mod corect instanţele fondului.

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

- În primul rând, sub aspectul inadmisibilităţii invocate a recursului de către intimata-reclamantă, argumentele dezvoltate în susţinerea acestei apărări vizează, de fapt, nu o situaţie de fine de neprimire, ci de încadrare a criticilor în dispoziţiile procedurale menţionate de natură să atragă – în măsura în care s-ar verifica– sancţiunea nulităţii.

Tot astfel, indicarea ca temei juridic al recursului a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. – în condiţiile în care nu este suprimat apelul – nu poate avea drept consecinţă inadmisibilitatea recursului, cum se pretinde, ci doar imposibilitatea unui control sub toate aspectele asupra hotărârii atacate.

- În privinţa criticilor de nelegalitate formulate – şi încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – se constată că ele deduc judecăţii, în principal, aspecte vizând greşita aplicare a Legii nr. 239/2007, identificată ca reprezentând sediul materiei în speţă.

Astfel, recurenta-pârâtă a pretins că nu-i sunt incidente dispoziţiile actului normativ menţionat întrucât nu are calitate de reprezentant al Statului Român şi nu este nici unitate administrativ-teritorială, iar reclamanta nu s-a bucurat de folosinţa terenului în mod gratuit, ci în temeiul unui contract de închiriere, plătind preţul locaţiunii.

Statuând asupra aplicabilităţii Legii nr. 239/2007, instanţa de apel a avut în vedere faptul că la momentul transmiterii terenului în folosinţă gratuită – în anul 1990 – acesta era proprietate de stat, fiind nerelevantă modificarea ulterioară a regimului juridic al imobilului, dat de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei.

Or, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, atunci când circumstanţiază domeniul de aplicare a acesteia fac referire la „imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, care au fost atribuite în folosinţa gratuită cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990” şi care pot fi transmise fără plată în proprietatea unităţilor de cult deţinătoare.

Rezultă că este vorba de o modalitate de exercitare a dreptului statului de a stabili prin acte normative situaţia juridică a patrimoniului său (ori a unităţilor administrativ-teritoriale) dar, evident, cu referire la data intrării în vigoare a actului normativ, faţă de principiul constituţional al neretroactivității legii civile.

Ca atare, interesează regimul juridic al terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 239/2007 şi nu, cum eronat s-a raportat instanţa de apel, la nivelul anului 1990 – care a fost anul atribuirii în folosinţă gratuită a imobilului.

O interpretare în sens contrar ar însemna ca, în ipoteza în care, până la data intrării în vigoare a legii, terenul ar deveni proprietate particulară, acest regim juridic să nu intereseze şi să aibă loc o deposedare cu titlu gratuit de bun, ceea ce ar echivala cu o expropriere, fără justă cauză, lipsită de dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Instanţa de apel se limitează la a analiza o singură condiţie din cele înscrise în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007 – respectiv, acordarea terenului în folosinţă gratuită cultului religios după 1 ianuarie 1990.

Deşi pe acest aspect reţine corect, faţă de conţinutul adresei din 20 decembrie 1990 a Regionalei de Căi Ferate Braşov (contrar susţinerii recurentei, care se prevalează de existenţa unor contracte de închiriere ulterioare însă anului 2001), ca fiind îndeplinită cerinţa legală, în acelaşi timp, constată eronat ca fiind lipsită de relevanţă înscrierea în cartea funciară a hotărârii judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 11008/1994 a Judecătoriei Braşov) prin care pârâtei i s-a recunoscut dreptul de proprietate, pe motiv că aceasta nu ar fi opozabilă reclamantei şi că, oricum, schimbarea ulterioară a situaţiei de carte funciară este lipsită de consecinţe juridice.

Considerentul instanţei de apel este eronat sub un dublu aspect.

Pe de o parte, întrucât funcţia şi rolul publicităţii imobiliare sunt tocmai acelea de a asigura opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor reale.

Potrivit dispoziţiilor în materie (art. 21 din Legea nr. 7/1996) publicitatea imobiliară asigură înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitare administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității faţă de terţi a acestor înscrieri.

Aşadar, conform reglementării anterioare noului C. civ., scopul oricărei forme de publicitate imobiliară constă în informarea terţilor despre existenţa unui act, fapt sau situaţii juridice noi (situație care se va menține, conform art. 56 din Legea nr. 71/2011, până la definitivarea lucrărilor de cadastru).

De aceea, nu se poate susţine că hotărârea care a validat dreptul de proprietate al pârâtei şi respectiv, aducerea acesteia la cunoştinţa terţilor prin intabularea în cartea funciară nu ar fi opozabile reclamantei întrucât aceasta nu a fost parte în acel proces.

În realitate, instanţa confundă principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti – care presupune obligativitatea şi executorialitatea în relaţia dintre părţi – cu cel al opozabilităţii aceloraşi efecte, care se manifestă iclusiv faţă de terţi, obligaţi să respecte situaţia juridică nouă căreia îi dă naştere actul jurisdicţional, sub rezerva posibilităţii de a demonstra în justiţie situaţia juridică contrară.

Pe de altă parte, crearea unui alt regim juridic al imobilului conform menţiunilor de carte funciară, nu este nerelevantă sub aspectul incidenţei Legii nr. 239/2007, ci dimpotrivă, față de principiul neretroactivităţii legii civile, care nu poate fi ignorat și care presupune o astfel de analiză raportat la data intrării în vigoare a actului normativ.

Sub acest aspect, pârâta, în patrimoniul căreia se regăseşte terenul a pretins că nu poate fi asimilată Statului sau unităţii administrativ-teritoriale, entităţi avute în vedere de Legea nr. 239/2007, pentru a fi obligată la transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate.

Instanţa de apel a lăsat neanalizată această susţinere, întrucât a considerat în mod greşit, cum s-a arătat anterior, că nu interesează regimul juridic în prezent al terenului, fiind suficientă îndeplinirea condiţiei referitoare la atribuirea terenului în folosinţă gratuită la nivelul anului 1990.

În felul acesta, ipoteza normei legale a primit o verificare incompletă, nerealizându-se analiza pe fond a tuturor condiţiilor prevăzute de aceasta, pentru a face operabil transferul, fără plată, al dreptului de proprietate către reclamantă.

Ca atare, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi văzând dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, se vor analiza regimul juridic actual al imobilului, susţinerile pârâtei conform cărora lipsirea sa de bun şi transmiterea fără plată în proprietatea reclamantei echivalează cu o expropriere.

Se va ţine seama de faptul că, potrivit evidenţelor de carte funciară, bunul este proprietatea Companiei Naţionale C.F.R. şi se va analiza, în contextul în care statul ar deţine în continuare pachetul majoritar de acţiuni (conform H.G. nr. 581/1998, C.N. Căi Ferate „C.F.R.” SA s-a înfiinţat având capitalul social vărsat integral de statul român, în calitate de acţionar unic), dacă este vorba de obligaţia impusă de stat, prin adoptarea respectivei reglementări, ca parte din patrimoniul persoanei juridice controlate de acesta să fie transmisă, fără plată, în patrimoniul altei persoane sau dacă este vorba despre bunul proprietatea persoanei juridice de care statul nu poate dispune nici în situaţia în care ar fi acţionar majoritar.

- În privinţa criticii formulate cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceasta vizează, în realitate, tot un aspect de nelegalitate privind transferul dreptului de proprietate din domeniul privat al C.N. C.F.R.

Faptul că se face trimitere la o adresă (din 30 octombrie 2009), susţinându-se că aceasta a fost interpretată eronat, schimbându-i-se înţelesul nu este de natură să atragă incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu se aduce în dezbatere denaturarea sensului unui act juridic (negotium iuris) cu clauze clare, neîndoielnice, ci, în realitate, evaluarea unui mijloc de probă (care, în opinia recurentei, ar fi lămurit modalitatea de transfer al proprietăţii).

- În ce priveşte soluţia dată de instanța de apel cererii vizând nulitatea contractului de închiriere şi a actului adiţional – obiect, de asemenea, al criticilor pârâtei-recurente – se constată că rezolvarea acestei solicitări a reclamantei va depinde de soluţia ce se va da asupra cererii principale.

Astfel, în ipoteza în care se va admite cererea principală şi se va constata calitatea de proprietar a reclamantei, situaţia contractului de închiriere şi problema efectelor juridice nu se vor rezolva pe terenul nulităţii, ci pe acela al caducităţii sau al încetării de drept a efectelor locaţiunii (ca urmare a suprapunerii calităţii de proprietar şi locatar).

În situaţia contrară, cauza de nulitate invocată – a situării bunului în afara circuitului civil, ca bun sacru – va trebui analizată prin raportare la momentul încheierii contractului şi luând în considerare apărarea pârâtei conform căreia doar parte din terenul de 114.621 mp este ocupată de locuri de veci (şi deci, ar corespunde afectaţiunii speciale, aptă să scoată bunul în afara comerţului).

Acestea sunt aspecte care de asemenea, urmează a fi lămurire cu ocazia reluării judecăţii, vizând împrejurări de elucidat subsecvent pretenţiei principale care trebuie să tranşeze chestiunea proprietăţii asupra imobilului.

- Tot astfel, critica vizând cheltuielile de judecată va fi avută în vedere cu ocazia rejudecării.

Pe de o parte, aspectul referitor la dimensionarea cuantumului cheltuielilor constând în onorariul avocatului este o chestiune de apreciere ce cade în competenţa instanţelor fondului în faţa cărora s-a desfăşurat prestaţia avocaţială.

Pe de altă parte, ca aspect de nelegalitate, se va avea în vedere susţinerea pârâtei referitoare la nedovedirea cheltuielilor din apel, în contextul în care chitanţele de plată a onorariului nu au fost dublate şi de facturi fiscale care să demonstreze efectivitatea plăţii sumei de 89.515 RON (a se vedea în acest sens, unde se regăsesc actele justificative ale plăţii onorariului şi care nu demonstrează, într-adevăr, cuantumul reţinut de instanţă).

În consecinţă, cu ocazia reluării judecăţii vor fi avute în vedere, ca probleme de drept a căror obligativitate de rezolvare se impune instanţei de trimitere în termenii art. 315 C. proc. civ., atât cele care vizează cererea principală, cât şi cererile accesorii, conform tuturor considerentelor expuse anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA, prin sucursala R.C.F. Braşov împotriva deciziei nr. 612/Ap din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2481/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2463/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2482/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs