ICCJ. Decizia nr. 253/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 253/2015
Dosar nr. 31617/281/2011
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 16 februarie 2011, reclamanţii T.S., R.T.C., R.C.C. şi R.V.I. au chemat în judecată pe pârâţii SC P. SA Ploieşti, Spălătoria Auto Ploiești şi SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA solicitând a se constata dobândită proprietatea, ca efect al uzucapiunii şi obligarea pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 38.893 mp situat în Ploieşti, jud. Prahova.
În motivarea în fapt a acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1890 şi art. 480 C. civ., reclamanţii au arătat că pârâţii ocupă abuziv terenul mai sus individualizat, deşi acesta le aparţine de drept reclamanţilor, fiind dobândit prin moştenire de la autorii, R.R. (decedat) şi R.S. (decedată).
La termenul de judecată din 12 octombrie 2011, reclamanţii au indicat valoarea obiectului imobilului sub cuantumul de 500.000 lei.
Faţă de această precizare, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 2304 din 12 octombrie 2011 a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de instanţă din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a dispus declinarea cauzei Judecătoriei Ploieşti, în raport de prevederile art. 2 lit. b) C. proc. civ. de la 1865.
Prin Decizia nr. 1602 din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a respins cu caracter irevocabil, recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2304 din 12 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 31617/281/2011 la data de 29 decembrie 2011.
Judecătoria Ploieşti, secţia civilă, prin sentinţa nr. 4693 din 14 martie 2013 a apreciat, la rându-i, că nu este competentă a soluţiona pricina, întrucât, valoarea imobilului, după preţuirea iniţială realizată de reclamanţi este de 1.000 lei, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între aceasta şi Tribunalul Prahova.
Ca instanţă de regulator, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 27 CC din 25 aprilie 2013 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, reţinând că, la data înregistrării acţiunii, reclamanţii au precizat valoarea imobilului ca fiind superioară sumei de 500.000 lei, iar stabilirea corectă a valorii imobilului a fost determinată prin raportul de expertiză.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 3102 din 12 decembrie 2013 a respins acţiunea formulată de reclamanţii T.S., R.T.C., R.C.C. şi R.V.I. în contradictoriu cu pârâtele SC P.P.J.P. (P.J.G.) SRL, Spălătoria Auto Ploieşti, F.M.N.S.T. şi SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA-S.D.E.E. Ploieşti, ca neîntemeiată.
A respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotârî astfel, instanţa de fond a reţinut că, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ., potrivit căruia, toate acţiunile reale se vor prescrie în termenul de 30 de ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”.
Astfel, pentru ca dreptul de proprietate asupra unui bun să poată fi dobândit prin efectul uzucapiunii este necesar sa fie îndeplinite două condiţii cumulative, respectiv, să se fi exercitat o posesie utilă asupra respectivului bun şi imobilul să se fi aflat în posesia celui care o invocă, cel puţin 30 de ani.
Prin urmare, uzucapiunea se întemeiază pe existenta unei posesii care, pentru a putea conduce la dobândirea proprietăţii, trebuie să fi fost exercitată în mod util, continuu, neîntrerupt, sub nume de proprietar potrivit art. 1847 C. civ. şi fără ca respectiva posesie să fi încetat, prin întrerupere sau precaritate.
Astfel cum posesia a fost definită în literatura juridică, aceasta reprezintă stăpânirea de fapt a unui bun care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.
S-a reţinut că, atât timp cât reclamanţii nu deţin stăpânirea materială a bunului în litigiu, nu se poate susţine că ar avea posesia acestuia.
Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu pot uza nici de instituţia joncţiunii posesiilor reglementată de art. 1860 C. civ., pentru că această facultate instituită de legiuitor se poate invoca doar pentru unirea a două sau mai multe posesii propriu-zise, iar, potrivit precizărilor de mai sus, reclamanţii nu exercită o asemenea posesie asupra bunului în litigiu.
În mod cert, nu poate fi primită nici cererea de constatare a îndeplinirii condiţiilor de a uzucapa în persoana autorului comun al reclamanţilor, R.R.
De altfel, reclamanţii au încercat redobândirea aceluiaşi bun imobil pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, acţiune ce a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 99 din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, (filele 6-10 Dosar nr. 1032/105/2011 al Tribunalului Prahova).
Împotriva sentinţei civile nr. 3102 din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Prahova au declarat apel reclamanţii T.S., R.T.C., R.C.C. şi R.V.I., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de apel, reclamanţii au arătat că instanţa a pronunţat o hotărâre contară probelor din dosar şi a dispoziţiilor legale referitoare la constatarea uzucapiuni suprafeţei de teren identificată în acţiune şi în expertiza de evaluare făcută de P.D., nerespectându-se prevederile art. 1847 şi urm. C. civ. anterior.
Reclamanţii au susţinut că, deşi au dovedit că autorul lor a stăpânit peste 30 ani terenul în litigiu, sub nume de proprietar, aceştia au fost deposedaţi silit în anul 1962, prin mutare forţată la bloc şi alungarea din gospodăria proprie şi terenul aferent, iar, în prezent, pârâtele stăpânesc abuziv terenul, lipsindu-i de acest drept.
Reclamanţii au mai arătat că, în mod eronat, instanţa de fond a considerat că a fost învestită şi cu o acţiune în revendicare şi că, anterior, o altă acţiune cu acelaşi obiect le-a fost respinsă.
Referitor la posesia de bună-credinţă, reclamanţii au precizat că au locuit cu toată familia în gospodărie, s-au ocupat de cultivarea terenului, iar autorul lor a achitat impozitele pentru respectivul imobil, dar documentele din arhivă nu au mai putut fi păstrate.
Cât priveşte taxa judiciară de timbru, apelanţii-reclamanţi au menţionat că nu erau obligaţi a o plăti, beneficiind de Legea nr. 146/1997, astfel că, instanţa de judecată, în mod eronat a dispus eşalonarea plăţii, pe care de fapt nici nu o datorau.
Apelanţii-reclamanţi au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost precizată, în sensul constatării dobândirii proprietăţii, ca efect al uzucapiunii.
La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014, intimata-pârâtă SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA - S.D.E.E. Ploieşti, a invocat excepţia netimbrării apelului cu 197.091,4 lei taxă judiciară de timbru şi 2,5 lei timbru judiciar.
Prin Decizia nr. 1112 din 16 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis excepţia netimbrării apelului declarat de reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, a anulat cererea de apel formulată de aceştia, ca netimbrată.
Pentru a decide astfel asupra excepţiei, curtea de apel a reţinut că, potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Prin art. 20 alin. (3) al aceluiaşi text, se statuează că neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, în acelaşi sens stipulându-se şi prin dispoziţiile art. 35 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Totodată, dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 32/2005 privind timbru judiciar, sancţionează nedepunerea timbrului judiciar, cu anularea cererii.
Împotriva Deciziei nr. 1112 din 16 octombrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii T.S., R.T.C., R.C.C. şi R.V.I. la data de 31 octombrie 2014, criticând-o sub aspectul calculului greşit al taxei judiciare de timbru stabilită de instanţă, întrucât, în apel au fost obligaţi să achite integral taxa judiciară de timbru în cuantum de 197.091,4 lei şi 5 lei, timbru judiciar, deşi în căile de atac, taxele judiciare de timbru se achită, în proporţie de 50% din taxa legală stabilită la fond.
Recurenţii-reclamanţi aduc şi critici, potrivit cărora, pe lângă calcul greşit al taxei judiciare de timbru stabilit de instanţă, în apel, instanţa de control judiciar nu le-ar fi respectat nici dreptul la apărare, deoarece le-au respins în mod nejustificat cererea prin care reclamanţii au solicitat, la data de 16 octombrie 2014, amânarea cauzei şi acordarea unui nou termen de judecată.
Reclamanţii solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe, din conţinutul criticilor rezultând că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 11 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată şi completată.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis, în limita şi pentru considerentele ce succed:
Este de observat că, în calea ordinară de atac, prin motivele de apel formulate de reclamanţi (fila 5 dosar apel), mai precis la finele acestora, R.T., T.S., R.C. şi R.V.I. au solicitat ,,scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul Legii nr. 146/1997”.
Ulterior, reclamanţi au formulat, în temeiul art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, o cerere de acordare a acestuia sub forma,,scutirii, reducerii, eşalonării sau amânării de la plata taxelor judiciare de timbru”, cerere ce se află la fila 11 dosar apel.
Această cerere privind acordarea ajutorului public judiciar a fost analizată de instanţă şi respinsă, prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 20 mai 2014 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, (fila 60 dosar apel).
Pentru a o respinge, instanţa a reţinut, în esenţă, că pe lângă cerinţele prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008, instanţele vor verifica, totodată şi îndeplinirea condiţiile stipulate de dispoziţiile art. 7 din aceeaşi ordonanţă, în sensul că, ajutorul public se poate acorda, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6, fără a putea depăşi, în total, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare”, iar cu privire la această ultimă cerinţă, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este îndeplinită, în speţă.
Împotriva încheierii din 20 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, reclamanţii au formulat, în termenul prevăzut de art. 15 alin. (2) din ordonanţă, cerere de reexaminare, care a fost respinsă, prin încheierea din 24 iunie 2014 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în Dosarul nr. 31617/281/2011/a1.
Potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de reexaminare are caracter irevocabil.
Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţi (excepţie invocată de consilier juridic E.T., în reprezentarea intimatei SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA), cu motivarea că, în cuprinsul motivelor de recurs supuse examinării, reclamanţii au invocat critici privind calculul greşit al taxei judiciare de timbru, obligaţie prevăzută de art. 11 şi 20 din Legea nr. 146/1997, şi nu critici ce vizează soluţia de respingerea a cererii de ajutor public judiciar, această din urmă instituţie fiind reglementată sub un alt regim juridic al căii de atac, de către O.U.G. nr. 51/2008, ce are un caracter special în materie.
Aşa fiind, recursul este fondat, sub aspectul criticilor referitoare la calculul greşit al taxei judiciare de timbru în apel, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care nu a aplicat corect prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată şi completată.
Taxa de timbru în apel, calculată corect, în raport de dispoziţiile art. 11 din actul normativ sus menţionat ar fi trebuit să fie de 98.545,5 lei, nu cum în mod greşit, instanţa de apel a stabilit-o, în cuantum egal cu cel stabilit de instanţa de fond, anulând apelul, ca netimbrat.
Ca atare, această modalitate de soluţionare a apelului, în sensul constatării netimbrării acestuia, reprezintă o încălcare a accesului la justiţie al reclamantului, ceea ce atrage nulitatea deciziei atacate. Astfel, constatând că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA.
Admite recursul declarat de reclamanţii T.S., R.T.C., R.C.C. şi R.V.I. împotriva Deciziei nr. 1112 din 16 octombrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 252/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 254/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
