ICCJ. Decizia nr. 255/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 255/2015
Dosar nr. 425/3/2014
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 25 august 2011 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta SC T.O. SA a chemat în judecată pe pârâtul M.F.P. şi Statul Român prin M.F.P. - în calitate de chemat în garanţie- solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună în temeiul art. 1073 şi 1088 C. civ., precum şi a art. 998 - 999 C. civ., obligarea pârâtului M.F.P. la plata cu titlu de despăgubiri a următoarelor sume: 24.704.594,07 lei reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856, 4693 lei, cu rata inflaţiei, pentru perioada 16 iunie 2005 - 6 ianuarie 2010 şi 8.289.998,78 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856, 4693 lei pentru perioada de 25 august 2008 - 6 ianuarie 2010.
Reclamanta a mai solicitat ca, în temeiul art. 57 C. proc. civ. şi art. 1 din C.E.D.O., precum şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., să fie obligat chematul în garanţie la plata sumei de 32.994.592,85 lei, cu titlul de despăgubiri.
La data de 13 septembrie 2012, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, în raport de apărările formulate în cauză de către pârât, care a învederat că a trimis dosarul notificării la C.C.S.D. la 24 noiembrie 2009, arătând că restrânge perioada de timp pe durata căreia solicită actualizarea creanţei şi acordarea dobânzilor legale aferente, la intervalul cuprins între 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce priveşte actualizarea, şi la intervalul cuprins între 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, referitor la dobânda legală.
Prin sentinţa civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca prescrisă cererea în pretenţii formulată de reclamantă şi, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva Statului Român. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a dat în debit pe reclamantă la Administraţia Financiară Sf. Gheorghe, judeţul Covasna pentru restul de taxă de timbru neachitată rezultând din eşalonare, în cuantum de 217.703 lei.
Prin încheierea din 6 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta SC T.O. SA şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2012, în sensul că a dat-o în debit pe reclamantă la Administraţia Financiară Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, cu suma de 81.634,70 lei taxă de timbru neachitată, în loc de 217.703 lei, cum din eroare se menţionase prin sentinţă.
Împotriva sentinţei şi a încheierii din 6 decembrie 2012 au declarat apel reclamantele la data de 22 noiembrie 2012 (data poştei), respectiv 17 decembrie 2012. S-a solicitat schimbarea hotărârii apelate, prin respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru continuarea judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 26/A din 5 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantele SC T.O. SA şi SIF M. SA, a anulat în tot sentinţa apelată şi încheierea din 6 decembrie 2012 şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul M.F.P., atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant legal al Statului Român, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului.
Prin Decizia nr. 4674 din 22 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., în nume propriu şi, în calitate de reprezentant legal al Statului Român împotriva Deciziei nr. 26/A din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru considerentele expuse la filele 9-13 din hotărârea sus menţionată.
Prin sentinţa nr. 351 din 13 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a constatat că inadmisibilitatea acţiunii constituie o apărare de fond, iar nu o excepţie. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul M.F.P. A respins, ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamantele SC T.O. SA şi SIF M. SA în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. şi Statul Român prin M.F.P. A respins cererea de chemare în garanţie formulată faţă de Statul Român.
Instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte problema inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, prin raportare la reglementările speciale ale Legii nr. 247/2005, Tribunalul a constatat că aceasta reprezintă o apărare de fond, iar nu o excepţie.
Referitor la lipsa calităţii procesual pasive invocată de pârât prin raportare la aceeaşi procedură, tribunalul a stabilit că, faţă de raporturile juridice ce stau la baza pretenţiilor reclamantei şi pornind de la Decizia nr. 1134A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă, prin renunţarea de către pârât la recursul declarat împotriva acesteia, M.F.P. are calitate procesuală pasivă, în esenţă, apărările sale din prezenta cauză, putând face obiectul analizei mai ales, în litigiul finalizat prin decizia amintită .
În ceea ce priveşte fondul acţiunii de faţă, întemeiată de către reclamante pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., tribunalul a apreciat că reclamanta societate comercială, este posesoarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care i se recunoaşte dreptul la despăgubiri în temeiul Legii speciale nr. 10/2001, cu toate că prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se stipulează expres de către legiuitor că societăţile comerciale, nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul acestei legi, iar art. 3 alin. (1) lit. c) nu se aplică acelor persoane juridice care nu deţin o hotărâre irevocabilă în sensul celei prevăzute de textul de lege.
Cu toate acestea, existând în prezent în favoarea reclamantei o hotărâre judecătorească în materia şi procedura specială a Legii nr. 10/2001 prin care, în contradictoriu cu pârâtul din cauza de faţă, căruia legea specială în forma în vigoare la momentul soluţionării cauzei respective, îi recunoştea legitimare procesuală pasivă numai în anumite situaţii, i s-a recunoscut îndreptăţirea de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, executarea acestor măsuri se impunea numai pe calea specială, corespunzătoare procedurii Legii nr. 247/2005 reglementată prin Titlul VII, procedură pe care pârâtul a şi urmat-o.
Jurisprudenţa în materie a stabilit şi consacrat obligativitatea parcurgerii acestei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, persoanele interesate neavând deschisă calea executării silite de drept comun.
În raport de acestea, pârâtul a emis Ordinul nr. 82/18 noiembrie 2009 pentru propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri în cuantum de 77.201.856.4693 lei, reclamantei potrivit Deciziei nr. 1134A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti.
Nefiind indicate cu exactitate aceste despăgubiri (cuantumul acestora) pârâtul a urmat şi procedura prevăzută de art. 282 (1) C. proc. civ., cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind însă respinsă irevocabil, prin Decizia civilă nr. 4158/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procedură în cadrul căreia, iniţial, cererea de lămurire a fost admisă pentru o sumă mai mică decât cea pretinsă în cauza de faţă, însăşi notificarea adresată de către reclamantă pârâtului, la data de 05 iulie 2005 pentru executarea Deciziei nr. 1134 A/2005 fiind formulată pentru o sumă diferită, decât acea pretinsă în prezenta cauză şi chiar mai mică.
Aşadar, urmărind procedura impusă de legea specială, pârâtul a emis Ordinul din data de 18 noiembrie 2009 pentru acordarea de despăgubiri, aşa încât, nu se poate reţine în sarcina acestuia vreo culpă în ceea ce priveşte realizarea dreptului pretins de către reclamantă în baza Deciziei nr. 1134A/2005 al cărei dispozitiv ( acea parte a hotărârii judecătoreşti susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire) nu cuprindea cuantumul măsurilor reparatorii pretinse de reclamantă, indicele în mod diferit prin notificarea din 05 iulie 2005 şi respectiv cererea de faţă, al cărei cuantum a fost stabilit în mod clar şi fără echivoc, prin încheierea din data de 11 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin aceasta s-a admis cea de a doua solicitare de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti sub acest aspect şi de această dată, soluţia instanţei nemaifiind recurată de către M.F.P., rămănând irevocabilă.
Ca atare, la data de 18 noiembrie 2009, în baza acestei încheieri s-a emis Ordinul de acordare a măsurilor reparatorii, invocate de către reclamantă.
A rezultat aşadar că, în speţă, reclamanta nu poate să pretindă că a fost prejudiciată în sensul art. 998-999 C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, neexistând culpă şi nici prejudiciu de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului, astfel cum în mod netemeinic şi nelegal se pretinde în cauza de faţă.
Faţă de acestea, Tribunalul a constatat nefondate pretenţiile reclamantei, urmând a le respinge în totalitate, sub ambele aspecte privitoare la actualizarea despăgubirilor cât şi plata de dobânzi, în cazul acestora din urmă, în litigiul purtat de aceeaşi reclamantă în contradictoriu însă cu C.C.S.D. şi Statul Român prin M.F.P., chemat în garanţie în mod identic cu cazul de faţă şi având un obiect similar, dar pentru o perioadă diferită, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie stabilind cu putere de lucru judecat, că reclamanta nu poate pretinde astfel de dobânzi.
Împotriva sentinţei nr. 351 din 13 martie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat apel, reclamantele SC T.O. SA şi SIF M. SA susţinând că , prima instanţă nu a intrat în analiza fondului cererii de chemare garanţie, fiind încălcate dezlegările instanţelor superioare.
În situaţia în care, curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au stabilit că cererea de chemare în garanție, astfel cum este formulată împotriva Statului Român şi întemeiată pe dispozițiile art. 1 C.E.D.O. şi art. 1 Protocolul nr. 1 din C.E.D.O. şi vizând o obligaţie proprie a Statului Român este admisibilă, prima instanţă era ţinută de această dezlegare.
Prin urmare, respingând cererea principală, instanţa avea obligaţia de a analiza fondul cererii de chemare în garanţie, astfel cum s-a dispus de către instanţa de apel.
Instanţa de fond a ignorat dezlegările obligatorii ale instanţelor superioare prin care s-a apreciat că, la data pronunţării deciziei ce constituie titlul executoriu, respectiv la 16 iunie 2005, s-a născut dreptul material la actualizarea acesteia.
În aceste condiţii, argumentul primei instanţe, că titlul executoriu nu se poate executa pe calea executării silite de drept comun, reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. de la 1865.
Aceleaşi critici s-au adus şi argumentului primei instanţe, în sensul că dispozitivul Deciziei civile nr. 1134/2005 nu cuprindea cuantumul măsurilor reparatorii, acesta fiind stabilit abia prin încheierea din data de 11 iunie 2008.
Prima instanţă nu a analizat cererea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 3711 C. proc. civ. cu referire la executarea cu întârziere a ordinului din 18 noiembrie 2009 şi a invocat greşit puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1921/2013.
Prin Decizia nr. 352/A din 15 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de reclamante. S-a anulat sentinţa nr. 351 din 13 martie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.
Instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Cadrul procesual al litigiului pendinte a fost stabilit prin cererea introductivă şi, faţă de soluţia pronunţată în primul ciclu procesual şi lămurit cu valoare obligatorie pentru instanţa de trimitere, prin Decizia civilă nr. 26 din 05 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secția a III-a civilă, ce a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cererea principală de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru repararea prejudiciului provocat acesteia prin executarea cu întârziere a obligaţiilor sale specifice izvorând din titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4793/2004 şi din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
Aceste despăgubiri însă au avut o justificare diferită, reclamanta solicitând atât actualizarea creanţei sale de 772.018.564.693 lei, înscrisă în titlul executoriu, astfel cum a fost el lămurit prin încheierea din 05 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, pe perioada cuprinsă între data emiterii titlului executoriu - 16 iunie 2005 şi data executării obligaţiilor debitorului prin înaintarea dosarului şi documentaţiei notificării către C.C.S.D. - 24 noiembrie 2009, cât şi acordarea dobânzii legale aferente creanţei principale, pe perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009 (potrivit precizării reclamantei de la fila 122 dosar fond).
Dat fiind temeiul legal al drepturilor recunoscute apelantei - reclamante în procedura finalizată prin pronunţarea Deciziei civile nr. 1134/A din 16 iunie 2005, care a ţinut de aplicarea Legii nr. 10/2001, ca şi modificarea legislativă adusă acesteia la scurt timp după pronunţarea hotărârii prin Legea nr. 247/2005 care a instituit, totodată, alte mecanisme de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent consacrate prin Titlul VII, curtea de apel a reţinut - aşa cum s-a stabilit şi în soluţionarea altor proceduri judiciare derulate anterior între părţi, respectiv cea a contestaţiei la executare - filele 46 - 50 dosar fond, sau cea a lămuririi dispozitivului Deciziei civile nr. 1134 A/2005 - filele 36-38 dosar fond–că obligaţiile specifice ce reveneau intimatului din acest titlu executoriu erau cele de emitere a unui ordin care să conţină propunerea de acordare în favoarea reclamantei a despăgubirilor la care se stabilise pe cale judiciară că aceasta este îndreptăţită şi de înaintare a acestuia şi a întregii documentaţii către C.C.S.D.
Dreptul creditorului la actualizarea creanţei cu rata inflaţiei se regăseşte consacrat prin dispoziţiile art. 3712 C. proc. civ. şi îşi găseşte fundamentul în principiul înscris în dispoziţiile art. 1073 C. civ., potrivit cu care, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar raţiunea sa este aceea de a-l proteja pe acesta de eventualele scăderi ale valorii creanţei cu trecerea timpului.
Actualizarea creanţei constituie un accesoriu al acesteia, iar existenţa sa este de neconceput în lipsa creanţei care, spre exemplu, s-ar stinge prin prescripţie. De aceea, dreptul la actualizarea creanţei nu există nici anterior exigibilităţii acesteia, dar nu poate subzista nici stingerii creanţei prin prescripţie. Actualizarea creanţei este datorată de debitor în virtutea principiului şi temeiurilor legale sus menţionate, pe fiecare zi a existenţei creanţei principale, până la momentul plăţii acesteia şi pe durata de timp cât nu s-a împlinit dreptul de prescripţie de a cere executarea silită a creanţei principale.
Cu alte cuvinte, dreptul material la acţiune în obţinerea actualizării creanţei principale se naşte odată cu dreptul de a cere executarea silită a creanţei principale şi se stinge prin prescripţie odată cu aceasta.
Faptul stabilirii de către legiuitor, prin dispoziţiile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ., a intervalului de timp în raport de care se poate cere actualizarea creanţei nu poate fi înţeles ca având semnificaţia de a marca momentul naşterii acestui drept la data plăţii efective a obligaţiei de către debitor.
Ansamblul reglementării şi regulile specifice care dau regimul juridic al creanţelor - cele esenţiale, legale de executorialitatea acestora şi de stingerea lor prin prescripţie - induc condiţia subînţeleasă a reglementării conţinute de art. 3712 alin. (3) teza finală C. proc. civ., ca momentul plăţii să aibă loc înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţei principale.
Interpretarea dată de apelantă ar presupune ca, în cazul executării unei obligaţii de plată a unei creanţe după 10 ani de zile, ca obligaţie naturală, imperfectă, să dea naştere dreptului creditorului la actualizarea creanţei sale pe aceeaşi perioadă, deşi aceasta era stinsă prin prescripţie, ceea ce este absurd, dată fiind legătura indisolubilă dintre creanţă şi dreptul la actualizarea acesteia care, cum s-a arătat, este de neconceput a exista dincolo de existenţa creanţei.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958 întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie, curtea a apreciat că la data promovării prezentei acţiuni, 25 august 2011, nu era prescris dreptul material la acţiune de a se solicita de către reclamantă actualizarea creanţei sale pe perioada cuprinsă între data exigibilităţii creanţei - 16 iunie 2005 şi data executării voluntare a acesteia de către debitor, prin emiterea Ordinului nr. 82/2009 şi înaintarea acestuia împreună cu dosarul notificării C.C.S.D., la 24 noiembrie 2009.
Instanţa a apreciat că executarea voluntară a obligaţiei debitorului, respectiv “plata obligaţiei” conform art. 3712 alin. (3), teza finală C. proc. civ. a avut loc înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţei (“plata” nefiind făcută pentru o obligaţie naturală, imperfectă), termen de prescripţie care a suferit mai multe întreruperi ale cursului său, ca urmare a actelor implicite ori explicite de recunoaştere a creanţei, ori de executare a acesteia din partea debitorului.
În ceea ce priveşte plata dobânzilor legale aferente creanţei, al cărei temei legal se regăseşte în dispoziţiile art. 1088 C. civ. şi care are ca scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin lipsa de folosinţă a înseşi creanţei, Curtea a apreciat corect favorabil susţinerile apelantei în sensul că acestea sunt datorate pe fiecare zi de întârziere şi că dreptul la acţiune cu privire la acestea, se stinge printr-o prescripţie conform art. 12 din Decretul 167/1958.
S-a reţinut că reclamanta şi-a limitat pretenţiile la perioada ultimilor trei ani, anteriori introducerii acţiunii (25 august 2011), solicitând acordarea dobânzilor legale pentru creanţa din perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009 (potrivit precizării de la fila 213 dosar fond).
În conformitate cu prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenţii, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
Astfel cum se înţelege din cuprinsul art. 61, chemarea în garanţie este o formă procedurală de atragere forţată în proces a unei alte persoane, aflată deopotrivă la dispoziţia reclamantului dar şi a pârâtului. Aşadar, condiţia „căderii în pretenţii” vizează în egală măsură pe reclamant şi pârât şi are semnificaţia pierderii procesului, eventualitate căreia, în mod virtual îi pot fi expuse oricare dintre cele două părţi ale litigiului.
Or, din argumentaţia judecătorului fondului se înţelege că, reclamantele nu ar putea cădea în pretenţii decât atunci când altcineva ar formula pretenţii împotriva sa, şi cum această situaţie nu a fost regăsită în cazul reclamantei, s-a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea sa de chemare în garanţie.
Curtea a argumentat că această înţelegere eronată a conceptelor juridice şi a instituţiei chemării în garanţie au stat la baza adoptării soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în garanţie pe care reclamanta a formulat-o împotriva Statului Român, reprezentat prin M.F.P., astfel că, văzând şi dezlegările date în privinţa apelului ce a vizat soluţia dată cererii principale, a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul fără a intra în judecata fondului.
Mai mult, s-a reţinut că instanţa supremă a subliniat caracterul subsidiar al cererii de chemare în garanţie în raport cu cererea principală şi, că această cerere a avut în vedere obligaţia proprie a Statului Român, întemeiată pe art. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, de a asigura respectarea dreptului de proprietate persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, urmată de neexecutarea obligaţiei de a adopta o legislaţie coerentă, care să asigure respectarea efectivă a dreptului de proprietate.
Relevanţa Deciziei nr. 1921/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, a cu referire la acelaşi titlu executoriu, dar în contradictoriu cu C.C.S.D. şi cu Statul Român prin M.F.P. vizând actualizarea creanţei în perioada 6 ianuarie 2010-29 iunie 2011 şi dobânda legală pentru aceeaşi perioadă, nu a mai fost analizată de instanţa de recurs, urmând a fi avută în vedere cu ocazia rejudecării fondului.
Or, prin raportare la aspectele statuate cu putere obligatorie de instanţele superioare ce au lămurit cadrul procesual, au subliniat temeiurile juridice ale celor două cereri şi au dezlegat aspecte de drept relevante în litigiu, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu s-a realizat o judecată a fondului acesteia, din perspectiva cererii principale şi a cererii de chemare în garanţie.
Cele două cereri, aşa cum rezultă din cele de mai sus, au cauze juridice şi părţi diferite. Din analiza considerentelor sentinţei s-a desprins concluzia că instanţa de fond a reţinut că prin ambele cereri se solicită acordarea unor despăgubiri, pentru raţiuni identice.
Cererea principală nu a fost examinată potrivit pretenţiilor solicitate, întemeiate pe executarea cu întârziere de către pârât a Ordinului din 18 noiembrie 2009 şi pe răspunderea civilă delictuală, iar cererea de chemare în garanţie nu a fost analizată pe fond.
Nu au fost expuse nici argumentele pentru care cererea de chemare în garanţie a Statului Român, potrivit cu solicitarea reclamantei este neîntemeiată în opinia instanţei şi s-a reţinut că nu poate fi exercitat controlul judiciar în cauză.
În condiţiile în care a respinsă, ca nefondată cererea principală, cererea subsidiară, de chemare în judecată a fost nesoluţionată, deşi soluţia de respingere reprezintă condiţia care conduce la cercetarea pretenţiilor subsidiare.
În raport de considerentele expuse, instanţa de apel a reţinut că nu poate soluţiona direct, în apel, pe fondul lor, aceste cereri, astfel că, soluţia care se impune, având în vedere dispoziţiile art. 297 alin. (1) şi ale art. 315 C. proc. civ., este aceea a trimiterii cauzei, pentru soluţionarea unitară, aceleiaşi instanţe de fond.
Împotriva Deciziei nr. 352/A din 15 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâtul M.F.P. şi Statul Român prin M.F.P. (chemat în garanţie) invocând nelegalitatea hotărârii atacate şi indicând ca temei de drept, în mod formal, dispoziţiile art. 304 pct. 7 din cod, în sensul că,,hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
În conţinutul motivelor de recurs s-a susţinut că instanţa de apel ar fi reprodus considerentele reţinute pe larg de către instanţa de control judiciar din primul ciclu procesual.
Prin întâmpinarea depusă de intimatele-reclamante SC T.O. SA şi SIF M. SA s-a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 306 C. proc. civ. de la 1865, faţă de împrejurarea că, de fapt ,,criticile” din recurs cuprind pasaje din considerentele expuse de instanţe, atât în primul ciclu procesual, cât şi în sentinţa civilă nr. 351/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă, precum şi din decizia recurată, astfel că, sub acest aspect ,,motivele de recurs” nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din cod.
Deşi recurenţii au indicat ca temei de drept motivul reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 din acelaşi cod, nu se poate reţine că motivarea realizată de instanţa de apel este străină cauzei sau contradictorie, acest motiv fiind invocat în mod formal.
Recursul este nul pentru considerentele ce succed:
Deşi cererea de recurs, ce cuprinde şi,,dezvoltarea motivelor de recurs” a fost depusă la dosar la 05 noiembrie 2014, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ. de la 1865, din cuprinsul,,motivelor de recurs” astfel cum au fost redate de către pârât şi chematul în garanţie, nu rezultă posibilitatea încadrării acestora în conţinutul criticilor pentru care se poate constata nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti, astfel încât, să poată fi incidente prevederile art. 306 (3) din acelaşi cod, instanţa reţinând că din dezvoltarea acestora, nu se poate realiza încadrarea criticilor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.
Aşa fiind, motivele invocate drept critici în recurs constituie, de fapt, o reluare a considerentelor expuse de instanţe, în ciclul procesual anterior, precum şi în cuprinsul sentinţei civile nr. 315/2014, fără a se arată în ce constă nelegalitatea deciziei pronunţată în apel.
Ca atare, nefiind structurate şi fundamentate sub aspectul motivelor de nelegalitate, stric şi limitativ reglementate de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, în sensul de a se invoca, în recurs, critici pertinente sub aspectul încălcării legalităţii de către instanţa de apel, reluarea identică a unor pasaje din considerentele altor instanţe şi expunerea acestora în ,,dezvoltarea motivelor de recurs”, nu se constituie într-o motivare a recursului, potrivit exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865.
Este de observat că,,motivarea” recurenţilor s-a limitat la reproducerea unor pasaje din hotărârile pronunţate de instanţe în primul ciclu procesual, fără a indica relevanţa acestora sub aspectul formulării unor critici încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 7 din cod şi care să vizeze încălcarea legalităţii instanţei de apel, cu referire strică, evident, la Decizia nr. 352/A din 15 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi la statuările realizate de această instanţă.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului (motivelor) de recurs, prin indicarea unuia dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la soluţia pronunţată şi la motivul de recurs invocat.
În prezenta cauză, recurenţii au indicat pur formal prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, dar nu s-au conformat exigenţelor cerute de art. 3021 lit. c) C. proc. civ., sub aspectul direct al conţinutului exprimării acestor critici.
Astfel, deşi au declarat recurs în termenul prevăzut de lege, pârâtul şi chematul în garanţie nu au formulat critici care să facă posibilă încadrarea acestora în textele procedurale mai sus evocate.
Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient, numai în măsura în care astfel de motive sunt indicate şi dezvoltate într-o formă explicită, ceea ce nu s-a realizat în cauză.
De asemenea, Înalta Curte nu a constatat nici existenţa unor motive pe care, din oficiu, să le poată pune în discuţia în părţilor şi asupra cărora să delibereze.
Ca atare, susţinerile recurenţilor, care nu fac posibilă încadrarea în temeiurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu sunt susceptibile de a fi examinate pe fond şi, pe cale de consecinţă, Înalta Curte, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de M.F.P. şi Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 352/A din 15 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 254/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 256/2015. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
