ICCJ. Decizia nr. 251/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 251/2015
Dosar nr. 44913/3/2012*
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea formulată la data de 30 ianuarie 2007 reclamanta C.F. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.E.F., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi SC A.V.L.B. SA, pentru a fi obligaţi la plata preţului de piaţă a imobilului situat în București.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că împreună cu soţul său C.M. a cumpărat imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995. Ulterior cumpărării apartamentului, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3281 din 06 iunie 2003 a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat de soţii C.F. şi M. şi P.M.B.
Pe parcursul judecării cauzei s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către C.M., având aceleaşi pretenţii ca şi reclamanta.
Intervenientul în interes personal şi-a precizat cererea la data de 13 septembrie 2013, sub aspectul cadrului procesual, solicitând obligarea pârâtului M.F.P. la plata preţului achitat pentru apartamentul cumpărat.
Dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, pronunţându-se sentinţa civilă nr. 1664 din data de 20 septembrie 2013 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a admis cererea de intervenţie în interes propriu şi a obligat pe pârâtul M.F.P. să plătească intervenientului în interes propriu preţul achitat pentru apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4, în cuantum de 17.409.350 lei, stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare din data de 30 septembrie 1996, actualizat cu indicele de inflaţie, de la data de 30 septembrie 1996, la data plăţii efective.
A reţinut Tribunalul că, prin contractul de vânzare-cumpărare din data de 30 septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC A.V.L.B. SA, în calitate de vânzător şi C.M. şi C.F., în calitate de cumpărători, s-a transmis proprietatea apartamentului din imobilul situat în Bucureşti, sector 4.
A mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3281 din data de 6 iunie 2003, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a constatat cu caracter irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare evocat, reţinându-se încălcarea prevederilor imperative ale art. 9 din Legea nr. 112/1995 la momentul perfectării actului.
Incidenţa dispoziţiilor art. 501 şi art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost introduse, respectiv modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost examinată în primul ciclu procesual, intrând în puterea lucrului judecat, sens în care considerentele instanţelor de control judiciar, sub acest aspect, se opun examinării pretenţiei formulate şi precizate de intervenient din perspectiva prevederilor art. 1337 C. civ.
Tribunalul a analizat, astfel, cererea în lumina dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care deschid calea restituirii preţului actualizat chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cum este cazul în speţă.
A reţinut, totodată, tribunalul că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995, dispoziţie care se completează cu art. 50 din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001.
De vreme ce intervenientul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu cu eludarea dispoziţiilor legii speciale, aspect stabilit cu caracter irevocabil prin sentinţa civilă nr. 3281/2003 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 948/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în persoana sa devin incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, a fost stabilită în sarcina M.F.P. obligaţia de restituire către intervenient a preţului de achiziţie a bunului, prevăzut în contract, actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Împotriva sentinţei civile a declarat apel pârâtul M.F.P., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 185/A din 5 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât M.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 1664 din 20 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 44913/3/2012, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C.F., intimaţii-pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general, SC A.V.L.B. SA şi cu intimatul - intervenient C.M.
Atât motivul de apel ce vizează greşita apreciere asupra legitimării procesuale pasive, cât şi critica relativă la soluţionarea pricinii în fond, au fost analizate din perspectiva incidenţei dispoziţiilor legale speciale.
Evaluarea s-a realizat din perspectiva prevederilor legale incidente în legătură cu debitorul obligaţiei de plată a sumelor reprezentând preţul actualizat al imobilelor dobândite în temeiul unor contracte de vânzare cumpărare anulate pe cale judiciară pentru nesocotirea prevederilor legale imperative care au stat la baza întocmirii lor.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 127A/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 978/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, admiţând apelul declarat de intervenient şi dispunând trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cererii de intervenţie.
A reţinut instanţa de control judiciar că, în speţă, garanţia pentru evicţiune nu operează, în raport cu constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind deja dezlegate problemele de drept ţinând de valabilitatea contractului, de aspectul bunei credinţe, dar şi de posibilitatea de aplicare a regulilor evicţiunii.
În egală măsură s-a statuat şi asupra incidenţei prevederilor art. 501 şi art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, chestiune examinată în primă instanţă şi necriticată de părţile litigante, sens în care aspectul a intrat în puterea lucrului judecat.
Or, prin recursul promovat împotriva deciziei civile arătate recurentul, M.F.P., nu avea la îndemână niciun instrument procedural sau procesual prin care să tindă la modificarea limitelor desfiinţării primei sentinţe pronunţate în cauză, respectiv ale rejudecării acesteia, împrejurare surprinsă, de altfel, fără echivoc, şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 4497/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun care disciplinează răspunderea pentru evicţiune, astfel încât nici raportul juridic stabilit cu ocazia perfectării contractului desfiinţat nu este guvernat în întregime de regulile care cârmuiesc modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor rezultate din repunerea în situaţia anterioară, subsecvent anulării actului.
Inaplicabilitatea prevederilor referitoare la evicţiune atrage după sine şi lipsirea de suport a susţinerilor relative la operaţiunea de novaţie prin schimbarea debitorului obligaţiei de plată a preţului imobilului, de vreme ce, într-o ipoteză cum este cea în cauză, această obligaţie a fost stabilită fără echivoc în sarcina M.F.P.
Astfel, cum corect a reţinut şi tribunalul, prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dau posibilitatea chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, să obţină restituirea preţului actualizat al imobilului.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte fără echivoc că restituirea preţului actualizat se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995. În consecinţă, legitimarea procesuală pasivă a acestuia într-o astfel de împrejurare este de necontestat.
Cum în cauză s-a stabilit cu puterea lucrului judecat că raportul juridic în discuţie nu este disciplinat de regulile dreptului comun, sens în care instituţia răspunderii pentru evicţiune nu operează, argumentele expuse în combaterea motivului de apel ţinând de lipsa calităţii procesuale pasive a M.F.P. servesc, deopotrivă, şi pentru combaterea susţinerilor referitoare la greşita soluţionare a pricinii în fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P. Bucureşti, criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică invocată de pârât se referă la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., întemeiate pe principiul relativității efectelor contractului, de vreme ce nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu intervenientul C.M. În consecinţă, răspunderea pentru evicţiune revine în sarcina Primăriei, care ar trebui să fie obligată la plata preţului imobilului, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 C. civ.
În raport de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia M.F.P., care a devenit astfel, un simplu depozitar al acestor sume, ceea ce nu justifică in niciun fel calitatea procesuală pasivă în raportul obligaţional dedus judecăţii.
O a doua critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din legea nr. 10/2001, deoarece obligaţia de garanţie pentru evicţiune pe calea dreptului comun este mai largă decât cea instituită de legea specială, reflectând mai mult decât restituirea preţului.
Deposedarea chiriaşilor-cumpărători de imobil, prin hotărâre judecătorească irevocabilă întruneşte elementele unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, ceea ce antrenează răspunderea vânzătorului, ca parte a contractului. În consecinţă, nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., fără a se reţine o culpă în sarcina acestei instituţii.
Recursul este nefondat.
Analizând susţinerile recurentului - pârât, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 şi urmează să le analizeze din această perspectivă.
Examinând actele şi lucrările dosarului se reţine că este nefondată critica pârâtului privind lipsa calităţii procesuale pasive a M.F.P., raportat la instituţia evicţiunii şi a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiile art. 50 şi art. 501 instituie răspunderea M.F.P. pentru despăgubirile datorate chiriaşilor-cumpărători, în situaţia în care au fost evinşi de către foştii proprietari, contractele fiind desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, deoarece au fost încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Despăgubirile se datorează la preţul pieţii, dacă persoanele evinse au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, în speţă contractele au fost anulate prin hotărâre judecătorească, pârâtul datorând preţul plătit la încheierea contractului, reactualizat la data executării.
Răspunderea pârâtului este stabilită prin norme speciale care derogă de la răspunderea pentru evicţiune de drept comun stabilită potrivit dispoziţiilor art. 1337 şi 1344 C. civ. din 1864. Aşadar, reglementarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 are caracter de lege specială şi are prioritate asupra normei generale - specialibus generalia derogant.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea prevăd în mod expres că restituirea preţului de piaţă şi cel actualizat se face de către M.F.P., conform dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar pentru acordarea despăgubirilor.
Obligaţia de plată a M.F.P. decurge din lege şi în consecinţă, acesta devine parte în raportul juridic de acordare a despăgubirilor, chiar dacă nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare.
Este lipsită de relevanţă juridică susţinerea pârâtului că nu are nicio culpă şi că nu datorează sumele acordate reclamanţilor, de vreme ce obligaţia de plată rezultă din lege şi nu este condiţionată de culpa organului administrativ, fiind consecinţa pronunţării unor hotărâri judecătoreşti care au avut ca efect deposedarea cumpărătorilor de bunurile imobile. Această situaţie a generat obligaţia de despăgubire către cumpărătorii evinşi, obligaţie stabilită în cazul de faţă, tot prin hotărâre judecătorească.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 185/A din 5 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 250/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 252/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
