ICCJ. Decizia nr. 252/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 252/2015
Dosar nr. 23188/3/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 27 februarie 2007, C.R. şi C.C.T., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, SC I.C.D.A. SA, Complexul A. Bucureşti - să le lase în deplină proprietate şi posesie, terenul de 300 mp, situat în Bucureşti, sector 1, iar în subsidiar să li se „constituie” dreptul de proprietate asupra unei alte suprafeţe de teren, echivalentă ca valoare, ori să li se acorde despăgubiri în echivalent bănesc.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii terenului revendicat, în baza certificatului de moştenitor din 24 februarie 1994 emis de notariatul de Stat al sectorului 3, în calitate de soţie supravieţuitoare, respectiv în calitate de fiu, după autorul lor C.C.A., acesta din urmă fiind şi el, la rândul său, moştenitor al autorilor E. şi A.M. în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 octombrie 1934 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi transcris din 25 octombrie 1934.
Au mai susţinut reclamanţii, că titlul lor de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 300 mp situat în Bucureşti, sector 1 este mai vechi şi preferabil celui deţinut de pârâţi, deoarece a fost dobândit de autorii lor în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 octombrie 1934, pe când autorul pârâţilor a fost Statul, imobilul fiind preluat abuziv. Aşadar, titlul lor este cel valabil deoarece este mai bine conturat, mai vechi şi îndeplineşte toate condiţiile unui titlu autentic, fiind preferabil.
Este binecunoscut în teoria juridică şi în practica judecătorească, au învederat reclamanţii, că în cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori diferiţi, instanţa urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câştig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, chiar şi Legea nr. 247/2005 dispunând în acest sens.
Este evident, se arată, că titlul pârâţilor A.C.A. din România, Combinatul A. Bucureşti şi Complexul A. Bucureşti emană de la un Non Dominus: la momentul predării imobilului Statul nu era titularul dreptului de proprietate al terenului în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă. Actul pârâţilor fiind încheiat cu un neproprietar „este caduc”, autorul acestora le-a cedat numai detenţia bunului pe care nu îl avea în proprietate şi drept urmare acest act nu este un act translativ de proprietate; Mai mult, fiind numai un înscris sub semnătura privată, nu se poate bucura de prezumţia de valabilitate faţă de cel autentic al autorului lor.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. precum şi orice alte dispoziţii legale în materie.
Investită în primă instanţă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 2185 din 10 februarie 2009 a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 189 din 13 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC C.A.V.H. SA
A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare, formulată de reclamanţii C.R. şi C.C.T. şi în consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanţii puteau şi trebuiau să formuleze o notificare, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceştia neoferind nicio explicaţie rezonabilă pentru care nu au întreprins acest demers juridic, în condiţiile în care au încercat să-şi reapropie imobilul, recurgând la dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cerere care le-a fost respinsă pe considerentul că nemișcătorul nu face obiect de reglementare al acestui act normativ.
Asupra chestiunii de drept în discuţie, tribunalul a apreciat că au relevanţă cele două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, respectiv Decizia nr 33/2008 şi Decizia nr. 27/2011.
Astfel, se arată, pretenţia dedusă judecăţii prin intermediul cauzei de faţă este „inadmisibil a fi obţinută” pe calea prezentului demers judiciar, faţă de principiul existent în materie civilă şi afirmat şi prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr 33/2008, „specialia generalibus derogant” (legea specială derogă de la dreptul comun). Prin urmare, nu a fost primită de către tribunal ipoteza existenţei unei opţiuni a reclamanţilor între recurgerea la procedura specială a Legii nr. 10/2001 şi recurgerea la prevederile dreptului comun, o astfel de opţiune nesocotind principiul anterior arătat.
Făcând trimitere la conţinutul Deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte, tribunalul a arătat că prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Astfel, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Aceeaşi problemă a concursului dintre legea specială şi dreptul comun, se mai arată, a fost reluată, cu aceeaşi rezolvare de către Înalta Curte de Casație și Justiție şi prin Decizia nr 27/2011, când unicul element diferit care a fost avut în vedere de instanţa supremă a fost doar natura măsurii reparatorii solicitată de reclamant. (prin decizia 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; prin Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.).
Prin urmare, se conchide, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că „dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.”
Mai observă tribunalul că, în susţinerea demersului lor judiciar reclamanţii au invocat şi art. 1 Protocolul nr 1 C.E.D.O. precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate cu precădere cauzele referitoare la imobile preluate abuziv, în lumina acestor temeiuri de drept reclamanţii afirmând că judecătorul naţional trebuie să înlăture în cauza de faţă aplicabilitatea Legii nr 10/2001.
Şi din această perspectivă, tribunalul a apreciat că acţiunea de faţă nu poate fi primită, reţinând în primul rând, pe tărâmul jurisprudenţei C.E.D.O., că art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, ce include ca şi componentă dreptul de acces efectiv la o instanţă, nu este un drept absolut, putându-i fi aduse limitări în privinţa cărora Statele dispun de o largă marjă de apreciere în reglementare, pe plan intern.
Cu privire la ceea ce reclamanţii au afirmat, legat de existenţa unui bun în patrimoniul lor şi încălcarea dreptului lor de proprietate/privarea de proprietatea lor (argument întemeiat pe fostul art. 2 alin. (2) din Legea nr 10/2001, în prezent abrogat prin Legea nr. 1/2009) prin eventuala respingere a prezentei acţiuni în revendicare, care ar nesocoti aşadar jurisprudenţa C.E.D.O. în materia Protocolului 1 adiţional, Tribunalul a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. anterioară a avut în vedere situaţii de fapt diferite de cea a reclamanţilor din cauza de faţă.
Nu trebuie omis elementul important şi distinct, s-a arătat, reprezentat de împrejurarea că reclamanţii nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să fi fost obligat Statul la restituirea în natură a proprietăţii lor imobiliare, în condiţiile consacrării judecătoreşti a nevalabilităţii titlului de preluare al Statului. Dimpotrivă, în cadrul prezentului demers judiciar, ca o apărare pe fond, reclamanţii au invocat nevalabilitatea titlului Statului/lipsa titlului Statului, asupra terenului în litigiu.
De altfel, această distincţie importantă între situaţia foştilor proprietari a fost subliniată de C.E.D.O. şi în hotărârea pronunţată în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii vs. România.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 363/A din 7 octombrie 2014, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţi şi pârâtul SC C.A.V.H. SA.
Mai subliniază instanţa de control judiciar că, scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.
Cel care declanşează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului.
Ca atare, pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă apelanţii-reclamanţi mai au în patrimoniul lor un „bun” sau cel puţin o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Astfel, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., obiectul protecţiei articolului 1, îl formează patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi identificabil.
În prezenta cauză, se arată, prezintă interes cea de-a doua condiţie (lit. b)), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei -Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004):
a) Art. 1 nu recunoaşte dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de "privare de drept". În consecinţă, privările de proprietate anterioare ratificării Convenţiei nu intră în câmpul de aplicare a acesteia, rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);
b) Reclamantul nu poate susţine existenţa unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziţia ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenţiei; noţiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art. 1; aceeaşi este situaţia creanţelor condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiei.
Aplicând principiile enunţate, la cauza de faţă, instanţa de control judiciar, a constatat că apelanţii-reclamanţi nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Astfel, instanţa a constatat că imobilul teren, ce face obiect al litigiului, în suprafaţă de 300 mp situat actual în Bucureşti, sector 1, a făcut obiect al actului de vânzare cumpărare încheiat la data de 25 octombrie 1934 de cumpărătorii E. şi A.M. şi autentificat de Tribunalul Ilfov secţia notariat, transcris la 25 octombrie 1934 (fila 3, 8, 14 dosar judecătorie).
Cumpărătorii E. şi A.M. au fost înscrişi cu rol fiscal, astfel cum rezultă şi din adresa din 18 decembrie 2006 emisă de D.I.T.L. sector 1, la fila 14 dosar.
Imobilul revendicat intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv în ipoteza prevăzută de art. 2 lit. i) împrejurare recunoscută de către apelanţi şi statuată de către prima instanţă, în cuprinsul hotărârii atacate. Se constată că apelanţii-reclamanţi nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ci au realizat doar demersuri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
S-a mai reţinut că actul juridic invocat de către apelanţii-reclamanţi nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaşte în patrimoniul acestora existenţa unui vechi drept de proprietate (sub aspectul existenţei unui drept de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios.
Acesta nu poate constitui titlu de proprietate, având în vedere jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieşit, în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive.
În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul unui nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare. În temeiul legislaţiei speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocaţia de a dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi dacă îndeplinea condiţiile legale.
Având în vedere faptul că apelanţii-reclamanţi nu au niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, acţiunea în revendicare se impune a fi respinsă faţă de valabilitatea, temeinicia şi preferabilitatea titlului invocat de către intimata-pârâtă, precum şi aplicabilitatea principiului securităţii raporturilor juridice.
În considerarea acestor aspecte, Curtea de apel a reţinut că titlul intimatei-pârâte este preferabil, motiv pentru care „se paralizează” acţiunea în revendicare formulată de reclamantă.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a învederat că legiuitorul, a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari pot obţine despăgubiri în echivalent, în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Chiar dacă cuantumul despăgubirilor şi data obţinerii acestora de către foştii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea a apreciat că vătămarea produsă apelanţilor-reclamanţi este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce intimatei-pârâte, dacă aceasta ar pierde protecţia juridică a dreptului de proprietate, în cadrul acţiunii în revendicare.
Această concluzie derivă din împrejurarea că apelanţii-reclamanţi aveau posibilitatea efectivă de a obţine despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În raport de aceste aspecte, s-a făcut trimitere la principiul securităţii raporturilor juridice şi la împrejurarea că acest caracter trebuie să ofere o protecţie juridică sporită.
De asemenea, Curtea de apel a avut în vedere că numai intimata-pârâtă are un „bun”, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
Cât priveşte apelul declarat de SC C.A.V.H. SA, s-a reţinut că acesta este nefondat în condiţiile în care pârâtul exercită posesia şi folosinţa asupra terenului litigios, împrejurare recunoscută prin chiar întâmpinarea depusă la prima instanţă şi respectiv prin motivele de apel.
Această posesie şi folosință rezultă şi din contractul de comodat nr. 87 din 20 decembrie 2006, în temeiul căruia A.C.A. i-a transmis pârâtului dreptul de folosinţă cu titlu gratuit asupra terenului de 24.169,25 mp şi a construcţiilor aferente, în suprafaţă de 10.490,58 mp
Toate aceste prerogative, se arată, îi conferă pârâtului, calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, acţiunea în revendicare poate fi opusă nu numai proprietarului terenului ci şi deținătorului acestuia.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanţii C.R. şi C.T.C., cât şi pârâtul S.C. SC C.A.V.H. SA.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, reclamanţii critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- deşi a constatat că demersul judiciar este fondat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864, Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. şi jurisprudenţa instanţei europene, curtea de apel a interpretat eronat prevederile internaţionale din materia retrocedării proprietăţilor preluate abuziv, apreciind „fără temei” faptul că reclamanţii nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios care, a ieşit în mod „definitiv şi irevocabil” din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive.
Or, titlurile de proprietate exhibate de părţi trebuiau analizate prin comparaţie, pentru a se stabili autenticitatea şi preferabilitatea acestora.
De altfel, se arată, în lipsa unei dispoziţii administrative şi a oricărui temei de drept, instanţa nu putea să constate că reclamanţii şi-au pierdut dreptul de proprietate.
- s-a reţinut greşit că reclamanţii nu au un „bun actual” în sensul Convenţiei, respectiv art. 1 al Protocolului nr. 1, nefiind judicioasă afirmaţia că acesta trebuia recunoscut prin hotărâre judecătorească sau administrativă.
Se subliniază din nou faptul că instanţele nu au procedat la o comparare a titlurilor, nefiind relevantă, în opinia recurenţilor împrejurarea că pârâtei i-a fost recunoscut în instanţă dreptul de proprietate pentru terenul în litigiu, atâta vreme cât reclamanţii nu au fost chemaţi în judecată în calitate de proprietari şi nu au avut calitatea de părţi în acel litigiu.
- greşit a fost dezvoltată şi teoria „bunului actual”, în condiţiile în care nu s-a procedat şi la verificarea valabilităţii titlului de proprietate, ignorându-se jurisprudența europeană şi neprocedându-se la o corelare a acesteia cu prevederile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 care, vizează şi situaţia reclamanţilor, al căror bun a ieşit nelegal din patrimoniul autorilor lor.
Recursul declarat de S.C. SC C.A.V.H. SA, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, vizează exclusiv reţinerea calităţii procesuale pasive a recurentului, reţinere apreciată ca fiind greşită în condiţiile în care, se arată, acesta nu exercită nici posesia şi nici folosinţa asupra imobilului litigios.
Astfel, se arată, imobilul revendicat de reclamanţi este situat pe str. A., în incinta SC I.C.D.A. SA şi nu în incinta societăţii SC C.A.V.H. SA, aspect relevat şi de expertiza tehnică, în specialitatea topografie, efectuată în cauză.
Ca atare, societatea pârâtă nu posedă terenul revendicat de reclamanţi pentru a putea deveni titulara obligaţiei care trebuie executată, imobilul aflându-se în posesia altei persoane juridice.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
În soluţionarea unor cereri în care, atât reclamantul, cât şi pârâtul invocă existenţa unui titlu preferabil, trebuie într-adevăr, să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - la care recurenţii reclamanţi fac trimitere, dându-i însă o interpretare proprie - cât şi de C.E.D.O., la a cărei practică se face referire.
În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- reclamanţii ca succesori în drepturi ai fostului proprietar al imobilului, nu au formulat o acţiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătoreasca de retrocedare promovată în beneficiul acestora, anterior apariţiei legii speciale, ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, jurisprudenţa C.E.D.O., consacră existenţa unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanţii nu au obţinut-o mai înainte de apariţia legii speciale.
Potrivit acestei jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire" chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă" bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Din contră, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar, o astfel de hotărâre a fost pronunţată în beneficiul pârâtei A.C.A. din România - a se vedea sentinţa civilă nr. 7592 din 14 mai 1999, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, titlul deţinut de aceasta având valoarea unui „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la C.E.D.O.
- recurenţii-reclamanţi nu au urmat procedura specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ieşind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparţinut autorilor lor, abia la 27 februarie 2007, prin formularea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864 şi art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la C.E.D.O.
Ca atare, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu au urmat singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea a soluţionării centralizate şi cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu -, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.
Practica instanţelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din Lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
- În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătura aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, prin decizia pilot dată de instanţa europeană la 12 octombrie 2010 (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) s-a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Prin aceeaşi decizie, C.E.D.O. a stabilit că în analizarea noţiunii de „utilitate publică", amplă prin natura sa, legiuitorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică, socială şi respectiv de a concepe imperativele acestei utilităţi publice.
În consecinţă, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod corect instanţele au respins cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamanţi direct instanţei, cu ignorarea prevederilor legii speciale de reparaţie, neputându-se reţine că imposibilitatea acestora de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. (a se vedea din nou, în acest sens, decizia pilot din 12 octombrie 2010, dată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României).
Nefondat se priveşte şi recursul formulat de pârâtul SC C.A.V.H. SA, în condiţiile în care probele administrate atestă că acesta exercită posesia şi folosința asupra terenului în litigiu ca urmare a contractului de comodat încheiat la 20 decembrie 2006 cu A.C.A. care, i-a transmis folosinţa asupra suprafeţei totale de 24.169,25 mp (din care face parte şi terenul în litigiu) şi a construcţiilor aferente.
De altfel, recursul apare şi ca lipsit de interes, în contextul respingerii ca inadmisibilă a acţiunii de către tribunal, soluţie menţinută în apel.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, ambele recursuri declarate în cauză, urmează a se respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.R., C.C.T. şi de pârâtul SC C.A.V.H. SA împotriva Deciziei nr. 363/A din 7 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 253/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
