ICCJ. Decizia nr. 250/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 250/2015
Dosar nr. 40258/3/2012
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 40258/3/2012 la data de 17 octombrie 2012, reclamanţii F.I. şi F.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei reprezentând echivalentul a 150.000 euro, la data introducerii prezentei acţiuni, valoarea menţionată fiind estimată ca preţ al valorii de circulaţie al imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1336,1337, 1339 C. civ., Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 1/2009, reclamanţii au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 au dobândit de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R. SA, proprietatea asupra imobilului mai sus individualizat.
Prin sentinţa civila nr. 4002 din 28 februarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (rămasă irevocabilă) s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea moştenitorilor foştilor proprietari, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului vânzare-cumpărare menţionat.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 9461 din 14 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (irevocabilă prin Decizia nr. 1228 din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) s-a admis acţiunea în revendicare formulată de A.S., G.S., E.R., M.S. şa (foştii proprietari), iar reclamanţii din prezentul dosar au fost obligaţi să le lase acestora imobilul, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Reclamanții au arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel că au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
La data de 22 februarie 2013, pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiul Bucureşti, a formulat întâmpinare, prin care a susținut că reclamanţii solicită în mod neîntemeiat obligarea la plata preţului la „valoarea de circulaţie a imobilului”, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că este terț față de contractul de vânzare cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 1377 din 21 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiul Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să acorde reclamanţilor suma de 767.965 lei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut ca fiind neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., constatând că potrivit voinţei legiuitorului, exprimată prin Legea nr. 1/2009, respectiv a art. 50 alin. (3), restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale se realizează de către M.E.F. (în prezent M.F.P.), din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că reclamanţii au fost titularii unui bun asupra apartamentului situat în București, sector 1 compus din 4 camere, hol, bucătărie, cămară, vestibul, culoar, oficiu şi pivniţă, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997, că la momentul încheierii contractului au fost de bună-credinţă, titlul statului nefiind anulat, iar contractul a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi a dispoziţiilor C. civ., în vigoare la acea dată.
S-a constatat valabil contractul de vânzare-cumpărare al acestora, reţinându-se că subdobânditorii cu titlu particular au fost de bună-credinţă la încheierea actului, dar s-a admis acţiunea în revendicare a foştilor proprietari, iar reclamanţii din prezenta cauză au pierdut dreptul de proprietate asupra bunului lor.
Art. 501 alin. (1) din Legea nr. 1/2009 arată că proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea dreptului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, pe baza unei expertize de specialitate.
Actul normativ sus menţionat nu foloseşte termenul de anulare a contractelor de vânzare cumpărare, ci pe acela de desfiinţare, care cuprinde şi situaţia în care a fost admisă în mod irevocabil o acţiune în revendicare, anularea intervenind doar în condiţiile, în care s-ar fi eludat prevederile Legii nr. 112/1995, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Împotriva sentinţei nr. 1337 din 21 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat apel pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei aprecieri a tribunalului, în sensul că M.F.P. are calitate procesuală pasivă, deoarece, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ, apelantul având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., apelantul consideră că trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, această dispoziţie de drept comun neputând fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială,contrară.
S-au mai adus critici, potrivit cărora nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi că acest temei juridic nu justifică introducerea în prezenta cauză a M.F.P., cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, conform art. 1344 C. civ.
Referitor la fondul cauzei s-a menţionat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, s-a criticat de către pârât valoarea imobilului stabilită prin expertiză.
De asemenea, apelantul a arătat că în speţă, operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind excesiv ca reclamanţii să încaseze o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţă a imobilului la ora actuală.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în nici un caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, este unul preferenţial, sporul de valoare trebuie să reprezinte diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului şi valoarea de piaţă la momentul evicţiunii, în caz contrar, fiind lipsite de eficienţă dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Cum, imobilele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, nu au fost cumpărate după regulile pieţei imobiliare, şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criteriul de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Invocând jurisprudenţa C.E.D.O., apelantul a arătat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit, la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995 a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Prin Decizia nr. 319/A din 18 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 1377 din 21 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A dispus obligarea pârâtului să plătească intimatului-reclamant F.I. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar, în devoluţiune a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză privind stabilirea valorii de piaţă a imobilului conform standardelor internaţionale de evaluare prevăzute de Legea nr. 10/2001.Raportul de expertiză întocmit de expert tehnic Ioniţă Nicolae a fost depus la dosar la data de 29 ianuarie 2014 (filele 56-63), iar apelantul-pârât a formulat obiecţiuni ce au fost încuviinţate de instanţă, care, totodată, a dispus completarea probei cu înscrisuri, la dosar fiind depuse şi actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1997, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa de apel a precizat că legitimarea procesuala pasivă a M.F.P. în litigiul de faţă este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (3) rap. la art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legea nr. 112/1995 care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În acest sens, au fost avute în vedere şi validate apărările intimaţilor-reclamanţi F.I. şi F.M., în sensul că dispoziţiile legii speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză nu îşi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţul de piaţă al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341, 1344 C. civ.).
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, deşi obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg, nu se poate reţine fondat, că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, acestea fiind incidente strict in ipotezele pentru care legea conferă legitimare procesuala pasivă M.F.P.
De altfel, prin Decizia civilă nr. 138/A din 03 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, în cauza prin care reclamanții au chemat în judecată pe Statul Român, prin M.F.P., pentru restituirea prețului de piață al imobilului, s-a reținut cu putere de lucru judecat că nu acesta, ci M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cadrul unei asemenea cereri, aşa încât, în mod corect reclamanții au formulat acțiunea de față în contradictoriu cu M.F.P., în calitate de pârât, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte soluţionarea fondului litigiului, instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate criticile din apel, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit textului legal menţionat mai sus, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
S-a reţinut că textul evocat se referă la contracte de vânzare cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, aşadar de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai bine caracterizat în raport de contractul de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia civilă nr. 9461 din 14 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1228 din 23 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, (filele 12 - 28 dosar Tribunalul București) reclamanţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, foştilor proprietari.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 4002 din 28 februarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 2835/A din 22 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III -a civilă, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 196 din 24 ianuarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, şi critica apelantului în sensul că, cea de-a doua condiţie a textului art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită, dat fiind faptul că actul de vânzare cumpărare nu a fost desfiinţat, nefiind constatată nulitatea absolută a acestuia, deoarece articolul enunţat, care justifică restituirea preţului de piaţă al imobilelor, nu vizează o asemenea ipoteză, ci dimpotrivă, textul se referă la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Instanţa de control judiciar a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, care îndreptăţesc pe intimaţii-reclamanţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
Critica apelantului în sensul că restituirea prețului de piață al imobilului constituie o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, având în vedere că prețul de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost mult inferior valorii de piață a imobilului, a fost respinsă, față de dispozițiile exprese ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, care prevăd pentru ipoteza dedusă judecății îndreptățirea reclamanților la restituirea acestui cuantum.
Caracterul special al acestei norme impune restituirea prețului de piață, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, astfel că nu poate fi primită nici teza susținută de apelant referitoare la modalitatea în care ar trebui calculat cuantumul despăgubirilor raportat la dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, cu respectarea şi aplicarea prevederilor legii speciale.
Instanţa de apel a făcut aplicarea art. 274 alin. 1 C. proc. civ., privind cheltuielile de judecată.
Împotriva Deciziei nr. 319/A din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs Statul Român prin M.F.P. invocând critici de nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, conform cărora, instanţa de apel a considerat eronat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi că reclamanţii nu au făcut dovada acestora: prima, încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1997, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea de-a doua, ca acesta (contractul) să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Intimaţii-reclamanţi F.I. şi F.M. au depus întâmpinare invocând excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin M.F.P., arătând că Statul Român nu este parte în prezenta cauză.
Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin M.F.P. şi va respinge recursul declarat de acesta, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală în declararea acestei căi de atac, pentru considerentele ce succed:
Raportul juridic dedus judecăţii, cu privire la petitul obligării M.F.P. - în calitate de pârât - la restituirea preţului reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 aplicabile în cauză, dându-se eficienţă principiului ,,specialia generalibus derogant”, aceasta fiind legea specială derogatorie de la dreptul comun şi care creează cadrul şi temeiul juridic al restituirii, prin efectul legii, desigur cu îndeplinirea condiţiilor stipulate de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Este de observat, astfel, că acest raport juridic dedus judecăţii de către cei doi reclamanţi este configurat pasiv cu Ministrul Finanţelor Publice, acesta având legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât, prin lege, este titularul obligaţiei în ceea ce priveşte restituirea preţului actualizat al imobilului.
Iniţial, prin acţiunea introductivă de instanţă, graţie principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a fost chemat în judecată în calitate de pârât M.F.P., iar sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată în contradictoriu cu acest pârât. Apoi, în calea ordinară de atac, apelul a fost exercitat de către acelaşi pârât -M.F.P. - Decizia nr. 319/A din 18 septembrie 2014 dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind pronunţată, de asemenea, în contradictoriu cu acesta.
Or, în recurs - cale extraordinară de atac- s-a solicitat instanţei supreme examinarea recursului de către Statul Român prin M.F.P., acesta nefiind parte în proces. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între cel care formulează cerere (în speţă, calea de atac) şi persoana obligată în acelaşi raport juridic.
Altfel spus, nu poate exercita o calea de atac persoana care nu a figurat în proces, în acest sens fiind aplicabile dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 316, prin analogie cu dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. de la 1865.
Ca atare, aplicabilitatea în recurs a dispoziţiilor privind judecata în apel şi în primă instanţă este prevăzută expres, prin voinţa legiuitorului. Norma juridică reglementată de art. 316 stipulează că,,dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”. Aşa fiind, în recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Stabilirea calităţii procesuale derivă din clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial şi anume, în speţă, natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul imobilului şi, legat de configurarea raportului juridic dedus judecăţii, izvorul acestei obligaţii, precum şi persoanele în raport cu care se desluşeşte acesta.
În Legea nr. 10/2001 nu se prevede obligativitatea Statului Român, prin M.F.P. de a restitui preţul imobilului, astfel că, rezultă fără putinţă de tăgadă că Statul Român nu poate fi obligat la plata preţului.
Aşa fiind, Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin M.F.P. invocată de intimaţii-reclamanţi F.I. şi F.M. şi, pe cale, de consecinţă va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca fiind formulat de o persoană care nu are calitate procesuală activă, în declararea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin M.F.P. invocată de intimaţii-reclamanţii F.I. şi F.M.
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.-D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 319/A din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, în declararea recursului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 25/2015. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 251/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
