ICCJ. Decizia nr. 2754/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2754/2015
Dosar nr. 904/1/2015
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 443 din 13 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul pârâţilor C.E. şi C.I. împotriva deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis recursul reclamanţilor O.N. şi O.A., a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor C.E. şi C.I. la plata sumei de 526.200 RON, a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, republicată, a obligat pe pârâţii C.E. şi C.I. la plata sumei de 8.115,9 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în calea de atac a apelului, a obligat pe pârâţii C.E. şi C.I. la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi.
În ceea ce priveşte recursul exercitat de pârâţii C.E. şi C.I., Înalta Curte a constatat că aceştia, făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au considerat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi cu defuncta T.O. la data de 17 iulie 2002, atunci când a apreciat că înscrisul în cauză nu a fost revocat/modificat prin procura specială autentificată din 20 august 2007.
Argumentele pârâţilor în susţinerea acestui motiv de recurs se bazează pe expunerea situaţiei de fapt, astfel cum rezultă, în opinia acestora, din dovezile administrate, precum şi pe reţinerea unui raţionament juridic greşit ce rezultă din interpretarea corelativă eronată a actelor vizate (antecontractul de vânzare-cumpărare şi procura specială) şi a celorlalte probe din dosar.
Pentru a verifica în ce măsură se aplică dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. trebuie stabilit, în cazul fiecărui act juridic dedus judecăţii, modalitatea în care judecătorii fondului au apreciat asupra clauzelor convenţiei în cauză, au făcut distincţie între clauzele clare şi cele obscure inserate în cuprinsul acestuia, fără a trece dincolo de intenţia părţilor, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere.
În cauză, analiza poartă, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra modalităţii de revocare a actului juridic cercetat, ci asupra stabilirii cuprinsului acestuia prin interpretarea corectă a clauzelor sale, dat fiind că interpretarea clauzelor unui contract permite determinarea exactă a conţinutului obligaţiei însăşi, astfel cum aceasta a fost concepută de către părţile contractante.
În speţă, pârâţii susţin, pe de o parte, că actele cauzei supuse interpretării au primit un alt înţeles decât cel ce rezultă din termenii şi textul lor, cu referire expresă la conţinutul procurii speciale autentificată din 20 august 2007, care „revocă” implicit antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 iulie 2002, iar, pe de altă parte, că din probele administrate ar rezulta încheierea unui nou act juridic, altul decât cel avut în vedere la pronunţarea soluţiei din apel.
Înalta Curte a constatat că referirea la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greşită, în condiţiile în care nu s-a contestat valabilitatea clauzelor antecontractului de vânzare cumpărare ori modalitatea lor de interpretare (nu s-a contestat că între părţile în litigiu s-a încheiat iniţial un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul deţinut de T.O.), ci s-a susţinut de către pârâţi că acest antecontract nu mai produce efecte ulterior revocării sale printr-o nouă convenţie, confirmată prin procura specială din 2007.
Înalta Curte a apreciat astfel că prima ipoteză susţinută de pârâţii poate fi cenzurată în această fază procesuală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în timp ce, în cel de-al doilea caz, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii.
Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel, în raport de situaţia de fapt constatată, ce a rezultat din probele administrate - ce nu mai pot fi reinterpretate în recurs în condiţiile în care, a considerat în mod corect că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2002 nu a fost înlocuit de o altă convenţie a părţilor în litigiu, de natură a conduce la respingerea acţiunii reclamanţilor.
În cauză, mandatul special a fost dat reclamantului O.N. de către promitenta vânzătoare T.O. în considerarea posibilităţii vânzării unei porţiuni de teren la un preţ foarte bun, în contextul în care aceasta era bolnavă şi greu de transportat. De asemenea, trebuie reţinut şi faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2002, deşi a privit întreaga suprafaţă de teren de 5.935 mp, la momentul formulării acţiunii a purtat asupra unei suprafeţe de 3.277 mp, rest de proprietate rămas în patrimoniul defunctei T.O. după vânzarea suprafeţei de 2.658 mp prin intermediul reclamantului O.N., în baza procurii speciale autentificată din 20 august 2007.
Menţiunea din contractul de vânzare-cumpărare a parcelei de 2.658 mp, autentificat din 04 octombrie 2007, încheiat între T.O. prin mandatar O.N. şi SC A.I.C.G. SRL, în sensul că vânzătorul în nume propriu şi prin mandatar declară pe propria răspundere că imobilul înstrăinat nu este grevat sau revendicat de vreo persoană, nu face obiectul Legii nr. 10/2001 sau vreunei legi speciale de retrocedare sau obiectul vreunui proces, fiind liber de sarcini şi servituţi, nu probează recunoaşterea implicită a revocării convenţiei din 17 iulie 2002. Aşa cum a observat şi instanţa de apel, această menţiune se regăseşte şi în cuprinsul procurii speciale din 2007, mandatarul O.N. fiind mandatat de vânzătoarea T.O. să declare că imobilul în cauză, obiect al convenţiei intervenite ulterior, la 04 octombrie 2007, nu este grevat sau înstrăinat, aspect care dovedeşte îndeplinirea exactă a condiţiilor sub care a fost dat mandatul.
Nefiind probată încheierea unui nou act juridic (negotium iuris) care să revoce înţelegerea intervenită între reclamanţii O.N. şi O.E. şi pârâta iniţială T.O. la data de 17 iulie 2007, în mod corect, în conformitate cu dispoziţiile art. 1073 - 1077 C. civ., instanţele de fond au validat antecontractul de vânzare-cumpărare contestat şi au pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Ca atare, Înalta Curte, în raport de dezlegările şi interpretarea dată de instanţa de apel respectivelor acte juridice invocate – antecontractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2002 şi procura specială din 20 august 2007, a constată că formularea unor critici de nelegalitate de către pârâţii C.E. şi C.I. întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu se justifică în situaţia de faţă.
Împotriva deciziei civile nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat contestaţie în anulare contestatorii C.E. şi C.I., prin care au susţinut că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, în cauză fiind incident motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Astfel, în decizie şi în încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2014, instanţa de recurs a reţinut că pentru faza procesuală a apelului contestatorii datorează taxă judiciară de timbru de 8.115,9 RON, motiv pentru care în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1999, republicată, aceştia au fost obligaţi la plata acestei sume.
Dispoziţia dată de instanţă este rezultatul unei erori materiale, al neexaminării cu atenţie a actelor aflate în dosarul instanţei de apel - cu citaţia emisă la data de 14 mai 2014, instanţa le-a pus în vedere să achite suma de 4.618 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru şi să depunem timbru judiciar în valoare de 0,5 RON. Aceştia s-au conformat dispoziţiei instanţei şi au achitat suma. Dacă instanţa de recurs ar fi avut în vedere această plată ar fi trebuit să dispună darea în debit doar cu suma de 3.497,90 RON.
La data de 17 februarie 2015 instanţa de recurs a trimis Direcţiei de venituri a Primăriei municipiului Alba Iulia o adresă pentru punerea în executare a deciziei civile nr. 443 din 13 februarie 2015 cu privire la plata sumei de 8.115,9 RON taxă judiciară de timbru.
Contestatorii au susţinut totodată că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul omisiunii din greşeală de a cerceta unele din motivele de modificare a hotărârii, în cauză fiind incident motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.
În concret, au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, în sensul că antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între T.O. în calitate de promitentă-vânzătoare şi reclamanţii O.N. şi O.A. nu a fost revocat prin actul intitulat „Procură specială" din 20 august 2007.
Părţile, prin procura autentică menţionată, au încheiat o nouă înţelegere cu privire la terenul în suprafaţă de 5.935 mp şi au făcut trimitere la celelalte probe administrate la dosarul cauzei, respectiv la actele încheiate de reclamanţi cu martora C.M. şi la declaraţia acesteia în calitate de martor, pe care instanţa de recurs a omis să le cerceteze.
Reclamanţii au încheiat în anul 2002 şi cu martora C.M. un antecontract de vânzare-cumpărare pentru un teren învecinat cu cel al antecesoarei T.O., în suprafaţă tot de 5.935 mp, stabilind preţul de 11.000 dolari SUA şi având aceleaşi clauze cu cele cuprinse în antecontractul pe care l-au încheiat cu T.O.
Din examinarea antecontractului rezultă că această contestatoare, C.E., i-a semnat în calitate de martor, ceea ce evidenţiază strânsa legătură dintre cele două antecontracte încheiate cu intimaţii O.N. şi O.A.
În baza acestui antecontract, intimatul s-a ocupat de soluţionarea procesului pe care C.M. îl avea în temeiul Legii nr. 18/1991, care a fost finalizat prin punerea în posesie, emiterea titlului de proprietate şi înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară. După care, aceştia au revocat antecontractul de vânzare-cumpărare pe care-l încheiase în anul 2002 şi au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 24 august 2007 cu martora C.M. În acest contract de vânzare-cumpărare s-a consemnat preţul de 517.000 RON, nu preţul de 11.000 dolari SUA consemnat în antecontractul de vânzare-cumpărare. Audiată ca martor, C.M. a declarat că după încasarea preţului, contestatorii, împreună cu martora, au avut cu reclamantul mai multe discuţii legate de restituirea preţului încasat din vânzarea terenurilor lui T.O. şi C.M. către SC A.I.C.G. SRL. Aceasta având în vedere procura care a fost dată contestatoarei de antecesoarea T.O.
În primăvara anului 2009, reclamantul le-a propus ca pe lângă sumele virate în contul antecesoarei T.O. (în total 550.000 RON) să le mai predea suma de 1.400.000.000 ROL şi două apartamente în valoare totală de 8.600.000.000 ROL.
Aceeaşi propunere a fost făcută de reclamant şi martorei C.M., care a acceptat-o, primind pe lângă suma de 517.000 RON şi două apartamente, plus 1.600.000.000 ROL, în total 15.000.000.000 ROL, aşa cum rezultă din declaraţia acesteia dată în instanţă, precum şi din răspunsul dat de intimatul O.N. la întrebările din interogatoriul luat de instanţă.
Antecesoarea T.O. şi contestatorii nu au acceptat oferta, şi, dându-şe seama că reclamantul este nesincer, la data de 08 aprilie 2009 au revocat Procura autentică din anul 2007. După care s-au adresat instanţei de judecată, solicitând să fie obligaţi reclamanţii să restituie suma încasată, litigiul formând obiectul Dosarului nr. 1859/107/2009 al Tribunalului Alba, în prezent suspendat până la soluţionarea litigiului din dosarul de faţă.
Instanţa de recurs nu a analizat şi aceste motive de recurs, cu ocazia examinării cazului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. S-a mărginit să interpreteze trunchiat şi greşit actul intitulat „Procură specială", precum şi contractul de vânzare-cumpărare autentic din 04 octombrie 2007 şi antecontractul de vânzare-cumpărare autentic din 28 august 2007, încheiate de antecesoarei T.O. prin reclamantul O.N. cu SC A.I.C.G. SRL.
Dacă instanţa de recurs ar fi avut în vedere aceste argumente, pe care să le coroboreze cu celelalte argumente arătate în recurs, ar fi putut ajunge la concluzia că instanţa de apel trebuia să admită apelul şi să respingă în întregime acţiunea reclamanţilor.
Ca urmare a neexaminării acestor motive de modificare a hotărârii recurate, instanţa de recurs a tras concluzia greşită a valabilităţii antecontractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2002 şi a respins toate celelalte capete de cerere din recurs. Apoi, a admis recursul reclamanţilor şi a casat hotărârea instanţei de apel cu trimitere spre rejudecare pentru a se pronunţa în legătură cu plata sumei de 526.200 RON achitată de reclamanţi şi a se stabili dacă aceasta reprezintă sau nu „o plată nedatorată". Aceasta în pofida faptului că din actele aflate la dosar rezultă indubitabil că reclamantul a plătit această sumă cu titlu de „contravaloare teren".
Analizând excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
Contestaţia în anulare a fost introdusă pe rolul instanţei în termenul prevăzut de art. 319 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu menţiunea că acestor părţi li s-a comunicat hotărârea motivată după data înregistrării la instanţă a cererii, ocazie cu care aceştia au putut configura în mod efectiv motivele contestaţiei în anulare.
În cauză, prin decizia nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins, ca nefondat, recursul pârâţilor, ceea ce înseamnă că suntem în ipoteza unei hotărâri irevocabile care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită. Împrejurarea că s-au stabilit prin dispozitivul acestei decizii, în temeiul Legii nr. 146/1997, în privinţa contestatorilor, şi obligaţii concrete referitoare la plata taxelor judiciare de timbru, nu schimbă cu nimic concluzia instanţei, întrucât relevantă este soluţia pronunţată asupra cererii de recurs, ca cerere principală, nu soluţia dată unor cereri accesorii.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
În drept, contestaţia în anulare al cărei regim juridic este reglementat prin dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în condiţiile restrictive prevăzute de aceste dispoziţii legale, anume: când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Ipoteza prevăzută de art. 318 prima teza C. proc. civ. - ipoteză al cărui conţinut a fost foarte clar conturat în doctrina de specialitate şi jurisprudenţa instanţelor naţionale - vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare sau reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii.
Cu aceste precizări de principiu, cu referire la primul motiv al contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2014, Înalta Curte a apreciat că pârâţii C.E. şi C.I. datorează, pentru faza procesuală a apelului, o taxă judiciară de timbru de 8.115,9 RON. Potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte i-a obligat pe pârâţii C.E. şi C.I. la plata sumei de 8.115,9 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în calea de atac a apelului.
Cât timp în susţinerea acestui motiv al contestaţiei în anulare nu s-au invocat greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale le judecării recursului, ci, aşa cum lesne se poate observa, rezolvarea unor neregularităţi în legătură cu plata taxelor judiciare de timbru pentru faza procesuală a apelului, motivul contestaţiei în anulare nu poate fi primit.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare - contestatorii au susţinut că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul omisiunii din greşeală de a cerceta unele din motivele de modificare a hotărârii - motiv invocat şi susţinut din perspectiva art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.
Din expunerea de motive a contestaţiei în anulare rezultă însă că aceşti contestatori doar au invocat strict formal ipoteza susmenţionată - s-au referit formal la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - în realitate, aceştia încercând o reluare a judecăţii, mergând pe acelaşi raţionament, anume că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv că instanţele nu au avut în vedere, în mod coroborat, probatoriul administrat în cauză, la care aceştia fac trimitere în mod explicit şi detaliat.
Este important de subliniat că, prin dispoziţia legală invocată ca temei al contestaţiei în anulare, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de către aceeaşi instanţă, sub pretextul greşitei stabiliri a situaţiei de fapt sau a greşitei interpretări a legii, ştiut fiind că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pentru astfel de motive ar echivala cu o nesocotire a autorităţii de lucru judecat, prezumţie de care se bucură astfel de hotărâri. În egală măsură, pe acest temei nu pot fi primite nici criticile care urmăresc în fapt o reevaluare a pretinselor greşeli de judecata intr-un context procedural restrictiv sub aspectul motivelor ce pot fi invocate.
Însăşi instanţa de recurs a clarificat modalitatea în care recurenţii au încercat valorificarea în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” - statuând prioritar că argumentele pârâţilor în susţinerea acestui motiv de recurs se bazează pe expunerea situaţiei de fapt astfel cum rezultă, în opinia acestora, din dovezile administrate, precum şi pe reţinerea unui raţionament juridic greşit ce rezultă din interpretarea corelativă eronată a actelor vizate (antecontractul de vânzare-cumpărare şi procura specială) şi a celorlalte probe din dosar.
Instanţa supremă a tranşat asupra acestor chestiuni, statuând, pe de o parte, că analiza poartă, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra modalităţii de revocare a actului juridic cercetat, ci asupra stabilirii cuprinsului acestuia prin interpretarea corectă a clauzelor sale, dat fiind că interpretarea clauzelor unui contract permite determinarea exactă a conţinutului obligaţiei însăşi, astfel cum aceasta a fost concepută de către părţile contractante. Pe de altă parte, instanţa supremă a apreciat că interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii.
Hotărârea judecătoreasca irevocabila pronunţata de instanţa de recurs a dezlegat o problema de drept litigioasă existentă între părţile din procesul pendinte cu privire la imobilului în litigiu şi aceasta dezlegare nu mai poate fi revocata prin reluarea judecăţii.
Pentru considerentele ce preced, cum criticile invocate de contestatori nu pot fi valorificate din perspectiva motivelor de contestaţie în anulare reglementate de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii cererii.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii C.E. şi C.I. împotriva deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2800/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2765/2015. Civil → |
|---|
