ICCJ. Decizia nr. 2782/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2782/2015
Dosar nr. 292/62/2009*
Şedinţa publică din 08 decembrie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 97 din 29 ianuarie 2015 a Tribunalului Mureş, pronunţată în Dosarul nr. 292/62/2009* a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta Banca R.S., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, în contradictoriu cu pârâta G.E. dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă, a echivalentului în RON la data plăţii, a sumei de 32.685,94 euro cu titlu de contravaloare a prejudiciului cauzat acesteia.
Totodată, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamanta a dobânzii legale aferente sumei de 32.685,94 euro, începând de la data de 27 ianuarie 2005 şi până la data plaţii efective, precum la plata sumei de 9.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată, întrucât numai prin raportare la momentul la care s-a constatat că recuperarea creditului nu se poate efectua potrivit clauzelor contractuale, în lipsa înscrierii garantei reale în cartea funciară, se poate vorbi de cunoaşterea existenţei unei fapte de natură a produce prejudicii şi, pe cale de consecinţă, de la acest moment curge termenul de prescripţie. Raportat la această dată, instanţa a constatat că, înăuntrul termenului de prescripţie, şi anume de la data de 07 februarie 2005, Banca R.S., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar a formulat plângere penală împotriva pârâtei din prezenta cauză (alături de alte câteva persoane), prin plângere fiind formulată şi constituirea de parte civilă în vederea recuperării prejudiciului, care la momentul respectiv era estimat la suma de 200.000 euro. S-a reţinut că încetarea procesului penal nu echivalează cu încetarea în sens civil a procesului, astfel că prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei a reînceput să curgă de la data pronunţării hotărârii penale, dată în raport de care introducerea acţiunii de faţă la 15 ianuarie 2009 este făcută înăuntrul termenului de prescripţie.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ. avându-se în vedere faptul că, deşi între reclamantă şi debitoarea SC S.L. SA a fost încheiat un contract de credit şi răspunderea părţilor derivând din acest act juridic este o răspundere contractuală, ca urmare a imposibilităţii de realizare a obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, reclamanta nu mai are decât posibilitatea ca, pe calea răspunderii civile delictuale, să se îndrepte împotriva celui care, prin fapta sa, a cauzat prejudiciul.
În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa a reţinut că, potrivit expertizei de specialitate contabilă efectuată în cauză, valoarea acestuia, la data sesizării instanţei, era de 107.685,94 euro, din care 81.020,12 euro creanţa principală, însă prin contractul de tranzacţie încheiat la data de 28 octombrie 2014 cu E. Sighişoara SRL, reclamanta a mai recuperat suma de 75.000 euro, astfel că, suma rămasă nerecuperată din credit este de 32.685,94 euro.
În ceea ce priveşte fapta ilicită şi legătura de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul cauzat, instanţa a subliniat că modalitatea de repartizare a dosarului de creditare, precum şi încheierea contractului de creditare anterior emiterii hotărârii de aprobare a acestuia de către Comitetul de creditare din cadrul centralei din Braşov nu pot fi reţinute ca având legătură de cauzalitate directă cu crearea prejudiciului în detrimentul băncii, întrucât, chiar şi în aceste condiţii era posibilă rambursarea integrală a împrumutului, însă aceste sunt aspecte de natură a circumstanţia existenţa vinovăţiei pârâtei.
În urma analizării probatoriului administrat, instanţa de fond a concluzionat că lipsa de diligentă în efectuarea operaţiunilor de înscriere a ipotecii în cartea funciară echivalează cu o faptă ilicită şi că există o legătură de cauzalitate directă între omisiunea de efectuare a operaţiei de înscriere în cartea funciară a ipotecii şi prejudiciul care s-a produs, tocmai având în vedere caracterul de garanţie al ipotecii, în contextul în care demersurile de înscriere în cartea funciară ar fi putut paraliza acordarea creditului, pentru că ar fi permis constarea în timp util a existenţei unei alte ipoteci înscrise în CF, însă existenţa acestei ipoteci anterioare nu a mai permis recuperarea contravalorii creditului restant.
Privitor la cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei datorate, instanţa a apreciat că este întemeiată, în baza prevederilor art. 1088 alin. (2) C. civ., iar în ceea ce priveşte momentul de la care se justifică plata dobânzii, instanţa a reţinut aceleaşi considerente expuse în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului materiale la acţiune.
Împotriva acestei hotărâri pârâta G.E. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii acţiunii reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 428/A din 4 iunie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta G.E., împotriva sentinţei civile nr. 97 din 29 ianuarie 2015 a Tribunalului Mureş, reţinând următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica referitoare la prescripţia dreptului material Ia acţiune s-a avut "în vedere că acţiunea reclamantei vizează obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat băncii ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de serviciu, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., fiind o continuare a acţiunii civile alăturate acţiunii penale, aceasta din urmă finalizându-se cu o soluţie de achitare, ca urmare a dezincriminării faptei pentru care pârâta fusese trimisă în judecată.
În analiza criticii referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani şi prevederile art. 8 din acelaşi act normativ, conform cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Urmare a analizării probatoriul administrat, s-a constat că prima instanţă a reţinut în mod corect împrejurarea că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea este 09 septembrie 2003, respectiv data înscrierii somaţiei în cartea funciară, acesta fiind momentul la care s-a constatat că nu există înscrierea în cartea funciară a dreptului de ipotecă asupra imobilului în favoarea Băncii R.S.
Termenul de prescripţie a fost întrerupt la data de 07 februarie 2005, când reclamanta a formulat plângere penală împotriva pârâtei, alăturându-i şi acţiunea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat. Susţinerile pârâtei apelante în sensul că acţiunea civilă alăturată acţiunii penale nu a avut efectul de întrerupere a cursului prescripţiei, din cauză că procesul penal s-a finalizat cu achitarea inculpatei, nu au fost primite. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că achitarea inculpatei s-a dispus la data de 28 noiembrie 2007, ca urmare a dezincriminării faptei pentru care fusese trimisă în judecată, instanţa penală lăsând nesoluţionată latura civilă. Cererea de chemare în judecată formulată ulterior de reclamantă la data de 15 ianuarie 2009 şi care face obiectul prezentei cauze, este continuarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, reclamanta, de altfel, precizând în mod expres acest lucru în înscrisul de la dosarul Tribunalului Braşov.
Instanţa de apel a reţinut că nu este incidenţă în cauză ipoteza reglementată de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece acţiunea civilă nu a fost respinsă, iar potrivit art. 20 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare în anul 2007, persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Or, este evident că, faţă de reglementarea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile în procesul penal, părţii civile nu i se poate opune prescripţia în ipoteza nesoluţionării acţiunii civile în cadrul procesului penal din motive care nu-i pot fi imputate. Susţinerile apelantei în sensul că temeiul legal al tragerii la răspundere civilă a pârâtei ar fi diferit în procesul penal de procesul civil nu au fost primite, deoarece, în ambele situaţii, temeiul legal este cel al răspunderii civile delictuale.
În circumstanţele expuse, instanţa de apel a constatat că acţiunea reclamantei nu este prescrisă. De altfel, chiar dacă pentru determinarea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, acesta s-ar raporta la data deschiderii falimentului băncii, respectiv 16 aprilie 2002, faţă de data constituirii de parte civilă, 07 februarie 2005, tot nu ar fi împlinii cursul prescripţiei extinctive.
În ceea ce priveşte criticile formulate pe fondul cauzei, instanţa de apel a constat că şi acestea sunt nefondate, prima instanţă reţinând în mod întemeiat, în baza probelor administrate, întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
S-a avut în vedere că apelanta a criticat hotărârea atacată, din perspectiva încălcării principiului nemijlocirii, decurgând din faptul că instanţa a făcut trimitere la declaraţiile date în dosarul penal, pentru a reţine în sarcina sa săvârşirea unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Principiul nemijlocirii constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc Ia dezlegarea pricinii, însă necesităţile unei bune administrări a justiţiei impun şi unele derogări de la acest principiu. În speţă, instanţa de fond a făcut trimitere şi la probele testimoniale administrate în procesul penal, având în vedere că au fost date la un moment mai apropiat în timp de cel al acordării creditului, însă aceiaşi martori au fost audiaţi şi în prezenta cauză, iar soluţia pronunţată se bazează pe probele administrate nemijlocit.
În ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite şi a legăturii de cauzalitate între aceasta şi prejudiciu, s-a reţinut în sarcina pârâtei împrejurarea că, în calitate de director al Sucursalei Sighişoara a Băncii R.S. a acordat SC S.L. SA Braşov un credit pentru investiţii în sumă de 200.000 euro, fără respectarea normelor bancare şi fără asigurarea garanţiilor corespunzătoare.
Astfel, în contractul de credit din 16 februarie 2001 s-a prevăzut că împrumutul este garantat cu ipotecă de rang I asupra imobilului construcţii industriale şi teren în suprafaţă de 11.111,56 mp, situat în Sighişoara, str. G.L., nr. 6, înscris în CF nr. XX A+2, nr. top AA, BB, A+3 nr. top CC, DD, EE, FF, GG. La pct. H.5 din acelaşi contract se prevede că împrumutatul are obligaţia de a pune la dispoziţia băncii toate documentele privind garanţiile, banca având dreptul să verifice existenţa faptică şi integrală a garanţiilor creditului.
Deşi băncii îi revenea obligaţia de înscriere a ipotecii în cartea funciară, pârâta nu a făcut demersuri în acest sens, obligaţie ce îi revenea în condiţiile în care a ridicat toate exemplarele actului autentificat, mai puţin exemplarul notarului public, astfel cum rezultă din înscrisul aflat în dosarul Tribunalului Mureş coroborat cu răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, pârâta recunoscând că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a înscrie în cartea funciară ipoteca, susţinând că a convenit cu reprezentantul debitoarei să facă el acest demers, întrucât nu dispunea de personal suficient.
Din acest motiv banca a pierdut rangul ipotecii, bunul neputând fi valorificat de către reclamantă. Asupra acestuia era deja înscrisă o ipotecă în favoarea Băncii C.R. încă din 04 ianuarie 2000, ipotecă ce a fost valorificată în octombrie 2003 de Banca C.R. în cadrul dosarului execuţional nr. 49/2003 al Biroului Executorului Judecătoresc K.A.
La pct. 185 din Normele metodologice privind activitatea de creditare, în ceea ce priveşte instituirea unor garanţii ipotecare, se prevede ca solicitantul de credit trebuie să prezinte economistului de credit dovada că nu există ipoteci constituite asupra imobilului respectiv. De asemenea, la pct. 225 se prevede că, după încheierea contractului de credit, economistul de credite - înainte de punerea la dispoziţie a creditului aprobat - verifică înscrierea garanţiei imobiliare şi verifică obţinerea extrasului de carte funciară.
Instanţa de apel a reţinut astfel din dispoziţiile normative evocate că economistul de credite este cel care are atribuţii de verificare în ceea ce priveşte garanţiile imobiliare, însă nu rezultă că aceste verificări înglobează şi obligaţia de a efectua demersurile în vederea înscrierii garanţiei imobiliare. Din această perspectivă, instanţa a înlăturat argumentele apelantei în sensul că, prin raportare la reglementarea menţionată, nu se poate reţine săvârşirea faptei ilicite în sarcina pârâtei.
Instanţa a reţinut că potrivit relaţiilor furnizate în cursul cercetării penale de către Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Sighişoara, în perioada februarie 2001 pârâta, în calitate de director al sucursalei Sighişoara a Băncii R.S. a fost cea care a formulat cereri de înscriere în cartea funciară a unor ipoteci sau de radiere de ipoteci, astfel că, susţinerile pârâtei referitoare la practica potrivit căreia clienţii erau cei care efectuau aceste formalităţi şi că se recurgea la această metodă datorită lipsei de personal din cadrul băncii sunt contrazise. Pârâta nu a fost în măsură să justifice motivul pentru care, deşi conform Registrului de intrări - ieşiri a Biroului de carte funciară Sighişoara, în celelalte cazuri de creditare cu garanţii imobiliare, solicita înscrierea ipotecii, iar în acest caz particular nu a făcut-o.
Cu privire la modalitatea de întocmire a dosarului de creditare, s-a avut în vedere că prima instanţă a reţinut corect împrejurarea că nu era de natură să ducă la producerea prejudiciului, lipsind raportul de cauzalitate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la data de Ia care s-a dispus obligarea apelantei la plata dobânzii legale, instanţa a reţinut că pentru argumentele expuse cu ocazia analizării susţinerilor referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, exercitarea acţiunii civile alăturat acţiunii penale conferă acesteia toate efectele acţiunii civile în general, printre acestea fiind şi cel al punerii în întârziere. Astfel încât a concluzionat că, de la acea data pârâta datora şi daune moratorii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta G.E.
În motivarea cererii de recurs, pârâta a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului greşit de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Invocând dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta consideră că data de 16 aprilie 2002 este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, aceasta fiind data deschiderii procedurii de faliment a băncii, fapt recunoscut de reclamantă prin înscrisul depus la Curtea de Apel Tg. Mureş pentru termenul de judecată 06 ianuarie 2011, deoarece Ia data respectivă era înregistrată în contabilitatea Sucursalei Sighişoara creditul restant pe 4 luni, astfel încât, de la data desemnării sale, lichidatorul avea obligaţia să cerceteze cauzele neachitării ratelor şi să fi acţionat în consecinţă. Apreciază că, instanţa de apel a înlăturat nelegal recunoaşterea reclamantei în privinţa începerii curgerii termenului de prescripţie, indicând o altă dată a începerii curgerii acestuia. Data de 09 septembrie 2003 când s-a înscris în CF somaţia de plată emisă de executorul judecătoresc la cererea lichidatorului poate fi considerată ca dată a cunoaşterii întregului prejudiciu, dar nu ca dată a începerii curgerii termenului de prescripţie.
Recurenta a susţinut şi faptul că, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă la 15 ianuarie 2009, care face obiectul prezentei cauze, nu este continuarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, cum eronat a considerat instanţa de apel, deoarece atât temeiul de drept, cât şi normele de procedură aplicabile diferă. În dosarul penal acţiunea civilă a fost motivată de săvârşirea unor infracţiuni, iar acţiunea ulterioară este motivată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., apreciind că, în ipoteza în care acţiunea prezentă ar fi fost continuarea acţiunii civile din dosarul penal, aceasta s-ar fi soluţionat de instanţa penală. Susţinerile reclamantei şi ale instanţei de apel în această privinţă sunt contrare prevederilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen. care statuează că „persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile dacă instanţa penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă". Arată că, plângerea penală în urma căreia a fost trimisă în judecată, alături de alte persoane, nu are efect întreruptiv al prescripţiei deoarece nu a avut finalitatea scontată de reclamantă, faptele fiind dezincriminate. Achitarea în procesul penal ca urmare a dezincriminării faptelor este situaţia similară a unei cereri de chemare în judecată în materie civilă care a fost respinsă ori anulată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta apreciază că reţinerea instanţei de apel a împrejurării că a acordat SC S.L. SA Braşov un credit pentru investiţii în suma de 200.000 euro fără respectarea normelor bancare şi fără asigurarea garanţiilor corespunzătoare este contrara art. 185 şi art. 225 din Normele metodologice privind activitatea de creditare, precum şi probelor administrate în cauză.
Evocând textele legale menţionate din normele metodologice, recurenta susţine că, solicitarea dovezilor privitoare la inexistenţa vreunei ipoteci asupra imobilului cu care s-a garantat creditul şi înscrierea ipotecii în favoarea Sucursalei Sighişoara a Băncii R.S. pentru garantarea creditului de 200.000 euro anterior acordării acestuia era obligaţia economistului de credite şi nu a directorului sucursalei. După aprobarea de către Centrala Băncii R.S., dosarul a fost predat economistei de credite din cadrul Sucursalei Sighişoara a Băncii R.S. pentru a-şi exercita atribuţiile privitoare la derularea creditului şi existenţa garanţiilor. În acest sens economista de credite a verificat garanţia creditului garantat conform contractului din 16 februarie 2001 şi a întocmit două note de constatare, respectiv la 30 iulie 2001 şi la 04 martie 2002 în care s-a menţionat, că garanţia creditului este reprezentată de ipotecă de rang I asupra construcţiilor industriale şi teren situat în Sighişoara str. G.L. nr. 6, extras CF nr. XX, A+2 proprietatea SC S.L. SA, fiind realizat un grafic pentru achitarea ratelor restante. Arată că, o verificare similară a fost efectuată şi de către inspectori din cadrul Băncii Naţionale a României Sucursala Mureş care în procesul verbal încheiat la 19 decembrie 2001 menţionează că garanţiile creditului acordat SC S.L. SA prin contractul din 16 februarie 2001 în sumă de 200.000 euro au fost legal constituite în formă autentică fiind asigurate pe toată perioada de creditare.
Apreciază că, de vreme ce economistul de credite avea atribuţii de verificare a garanţiilor imobiliare, acesta era cel care avea obligaţia să facă demersurile în vederea înscrierii în CF a respectivelor garanţii, astfel încât, economistul de credite răspundea de toate operaţiunile privitoare la dosarul de credit, iar directorul sucursalei avea doar obligaţia să urmărească ca fiecare angajat să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu, obligaţie pe care recurenta consideră că şi-a îndeplinit-o. Faptul că a preluat de la notarul public toate exemplarelor contractului de garanţie, această împrejurare nu poate duce la concluzia că au fost nesocotite obligaţiile privitoare la înscrierea în CF a ipotecii pe dată ce reprezentatul societăţii beneficiare a creditului a primit un exemplar al contractului cu care s-a prezentat la biroul CF şi apoi a depus la dosar, anterior acordării creditului, un extras CF în care la foaia C era înscrisă ipoteca de rangul I în favoarea Sucursalei Sighişoara a Băncii R.S. Arată că, deşi este adevărat că în unele cazuri s-au formulat cereri către biroul de carte funciară pentru înscrierea garanţiei, în speţă nu s-a procedat astfel deoarece SC S.L. SA nu era la primul contract de credit şi conducerea acesteia prezenta încredere.
Recurenta consideră că decizia atacată este nelegală şi sub aspectul modului greşit la care a fost obligată la plata dobânzilor de la data înregistrării plângerii penale deoarece acţiunea civilă nu este o continuare a celei din dosarul penal.
Intimata Banca R.S. SA a formulat întâmpinare Ia recursul declarat de pârâtă, solicitând prioritar să se constate că recursul este nul, deoarece acesta nu a fost motivat în termenul legal, susţinând, totodată că motivele de recurs invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate care pot fi încadrate în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este fondat în limitele următoarelor considerente:
Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate acele critici care se înscriu în textul de lege evocat.
În ce priveşte motivul de recurs care vizează modul greşit de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se vădesc a fi neîntemeiate.
Relativ la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a susţinut că instanţele de fond au stabilit greşit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susţinut că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data la care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a băncii, respectiv 16 aprilie 2002, ocazie cu care a fost numit şi lichidatorul judiciar, moment la care era înregistrat în contabilitatea Sucursalei Sighişoara creditul restant de 4 luni.
Contrar susţinerilor recurentei, prin hotărârile pronunţate, instanţele au procedat corect la aplicarea şi interpretarea dispoziţiillor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripţiei extinctive în cazul obligaţiilor izvorând din cauzarea de prejudicii.
Sub aspectul analizării legii aplicabile, se impune a sublinia faptul că, în cauză, sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, reglementare referitoare la prescripţia extinctivă anterioară intrării în vigoare a C. civ. din 2009, fiind vorba de prescripţii începute a fi curs mai înainte de data de 1 octombrie 2011, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Totodată, sunt avute în vedere şi dispoziţiile înscrise în art. 6 alin. (4) C. civ. din 2009 care prevăd expres că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
În acest cadru legislativ, ca regulă generală, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul general de prescripţie fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, de la data când se naşte dreptul la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şl pe cei care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din decret.
În cauza de faţă, prin acţiunea înregistrată iniţial la data de 15 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanta Banca R.S. prin lichidator Fondul de Garantare a depozitelor din sistemul bancar a solicitat obligarea pârâtei G.E. la repararea prejudiciului cauzat băncii ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de serviciu, acţiunea reclamantei fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., norme de drept comun care reglementează regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală, precum şi pe dispoziţiile art. 20 C. proc. pen.
Raportat la temeiul juridic al acţiunii, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au analizat corect momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei din perspectiva incidenţei dispoziţiile speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită.
Deşi, într-adevăr, potrivit normei generale înscrisă în art. 3 din Decretul nr. 168/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, fiind intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept, termen care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, principiul menţionat se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţă vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.
Cum în speţă, reclamanta şi-a fundamentat despăgubirile solicitate pe dispoziţiile înscrise în art. 998 şi urm. C. civ., se constată că momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a fost corect determinat din perspectiva incidenţei dispoziţiile speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, potrivit cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de Ia data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi cel care răspunde de ea".
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiilor legale sus evocate, începutul cursului prescripţiei extinctive a fost examinat şi determinat corect din perspectiva celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (2) din decret le stabileşte şi de la care termenul de prescripţie poate începe să curgă, şi anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de aceasta.
În acest context al analizei, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicită nu începe să curgă de Ia data când s-a produs paguba, întrucât legiuitorul pentru a ocroti drepturile victimei a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel răspunzător de repararea acesteia, legiuitorul stabilind astfel că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea.
Întrucât, în cauză, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost analizată din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul investirii sale şi al temeiului juridic pe care acţiunea reclamantei se fundamentează, Înalta Curte constată că, în raport de situaţia de fapt stabilită în cauza care nu mai poate fi reevaluată în această fază procesuală, instanţele de fond au determinat corect atât data la care s-a născut dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă, cât şi data de la care se putea exercita acest drept, demers ce implica cunoaşterea de către cel vătămat a acelor elemente şi împrejurări concrete pentru a putea acţiona în scop de obligare la despăgubiri.
Reţinând aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale speciale care reglementează prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul material la acţiune s-ar fi născut, potrivit recunoaşterii reclamantei, la data deschiderii procedurii de faliment a băncii, respectiv 16 aprilie 2002, nu poate fi primită. Data la care s-a procedat la deschiderea procedurii de faliment a băncii nu poate fi considerat, cum corect au apreciat instanţele de fond, momentul de început al termenului de prescripţie în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut efectiv sau nu a putut să cunoască actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului Ia acţiune, precum şi pe cel care este ţinut să răspundă, deoarece nu poate acţiona, întrucât, în caz contrar, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată.
În contextul împrejurărilor cauzei, s-a reţinut că deşi la momentul deschiderii procedurii de faliment a Băncii R.S., creditul era înregistrat în contabilitatea băncii ca fiind un credit restant, la momentul respectiv nu exista certitudinea că s-a produs vreun prejudiciu datorită, pe de o parte, modului de derulare a contractului de credit din anul 2001, dar şi faptului că până la data de 23 decembrie 2001 au fost efectuate plăţi ale ratelor scadente. Prin urmare, în circumstanţele expuse, a fost reţinut corect momentul la care reclamanta a cunoscut sau putea să cunoască paguba şi persoana care răspunde, respectiv data de 09 septembrie 2003, moment la care cererea de executare silită declanşată de lichidatărul judiciar în privinţa imobilului adus în garanţie a fost încuviinţată, cu consecinţa înscrierii somaţiei în cartea funciară. Or, acesta este momentul la care s-a constatat lipsa înscrierii în cartea funciară a dreptului de ipotecă asupra imobilului în favoarea Băncii R.S. şi, deci, imposibilitatea recuperării creditului în lipsa înscrierii garanţiei reale în cartea funciară, împrejurare de natură a marca momentul cunoaşterii existenţei faptei de natură a produce un prejudiciu cert reclamantei.
Or, în raportat la această dată, s-a reţinut judicios că plângerea penală promovată de reclamantă la data de 07 februarie 2005 împotriva pârâtei G.E. (moment la care s-a constituit şi parte civilă în vederea recuperării prejudiciului produs prin infracţiune) a condus la întreruperea termenului de prescripţie.
Constituirea de parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive, deoarece denotă împrejurarea că titularul dreptului a ieşit din starea de expectativă, pârâta din prezenta cauză fiind trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Anticorupţie Tg. Mureş din 13 iunie 2005 (alături de alţi inculpaţi) pentru săvârşirea infracţiunilor de acordare de credite sau subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărite, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante, fapte prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
Prin memoriul de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de apel a considerat greşit că prezenta acţiune este o continuare a acţiunii civile alăturată celei penale, întrucât temeiul de drept şi normele de procedură aplicabile diferă, apreciind astfel că plângerea penală nu are efect întreruptiv ai prescripţiei deoarece achitarea sa în procesul penal, ca urmare a dezincriminării faptelor, este similară unei cereri de chemare în judecată în materie civilă care a fost respinsă ori anulată.
Susţinerile recurentei nu sunt fondate, deoarece datorită dezincriminării, după comiterea faptei, a unei infracţiuni, partea vătămată care s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal pentru recuperarea prejudiciului are posibilitatea, sub aspectul pretenţiilor civile, promovării unei acţiuni separate în faţa instanţelor civile în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul civil cauzat în cauză, prin sentinţa penală nr. 213 din 28 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sighişoara s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat Ia art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea pârâtei G.E. deoarece faptele săvârşite sub imperiul legii vechi nu mai constituiau infracţiuni potrivit legii noi, acţiunea civilă a părţii civile Banca R.S. Braşov alăturată acţiunii penale fiind lăsată nesoluţionată. În acest context, instanţa de apel a statuat corect că cererea de chemare în judecată formulată, ulterior, de reclamantă la data de 15 ianuarie 2009, care face obiectul acţiunii de faţă, deşi constituie o acţiune separată în faţa instanţei civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei respective, reprezintă o continuare a acţiunii civile lăsată nesoluţionată prin hotărârea penală de achitare, atât timp cât încriminarea/dezincriminarea unor fapte ţin de marja de apreciere a legiuitorului care are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului în sfera răspunderii civile delictuale.
Contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu se poate reţine că achitarea dispusă în procesul penal ar fi similară unei cereri în materie civilă care a fost respinsă şi că, astfel, ar fi incidente dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa de apel a stabilit corect că, în speţă, a operat întreruperea termenului de prescripţie întrucât prin sentinţa penală nr. 213 din 28 noiembrie 2007, Judecătoria Sighişoara deşi a dispus achitarea pârâtei G.E., prin dispozitivul hotărârii, instanţa penală a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 346 alin. (4) C. proc. civ. şi a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de reclamantă, alăturată acţiunii penale. Or, în contextul celor statuate prin hotărârea penală, instanţa de apel a concluzionat judicios că soluţia dispusă prin hotărârea penală nu echivalează cu respingerea acţiunii civile, ceea ce exclude reţinerea în cauză a ipotezei reglementată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Raţionamentul judiciar îmbrăţişat de instanţa de apel este corect, deoarece în caz contrat s-ar ignora principiul „electa una via non datur recursus ad alteram” în raport de care reclamanta, care a declanşat procesul penal ca parte vătămată prin infracţiunea săvârşită de recurentă, constituindu-se parte civilă, nu putea promova în paralel o acţiune civilă pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu decât după pronunţarea hotărârii penale prin care, prin ipoteză, acţiunea sa civilă să nu fi fost soluţionată.
Nu poate fi primit nici argumentul recurentei potrivit căruia acţiunea civilă de faţă nu ar fi o continuare a acţiunii civile alăturată celei penale, atât timp cât în ambele situaţii demersul judiciar are la bază acelaşi temei juridic care antrenează răspunderea civilă delictuală.
Astfel, în ipoteza în care partea vătămată se constituie şi parte civilă în procesul penal, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) C. proc. pen. de la 1968, repararea pagubei se face în modalităţile prevăzute de lit. a) şi b) "potrivit legii civile", ceea ce înseamnă ca legea penală trimite atât la dispoziţiile civile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998-1003 C. civ., având în vedere data săvârşirii faptei prejudiciatele), cât şi la cele de drept procesual civil, derogările în materie de procedură rezultate din alăturarea acţiunii civile acţiunii penale fiind expres reglementate în C. proc. pen. Rezultă deci, ca temeiul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate în urma săvârşirii infracţiunii îl constituie temeiul general al răspunderii civile delictuale, astfel cum este reglementat în art. 998-999 C. civ., dispoziţii legale care reprezintă şi temeiul de drept al acţiunii de faţă.
Relativ la fondul cauzei, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât este contrară art. 185 şi 225 din Normele metodologice privind activitatea de creditare şi probelor administrate în cauză.
Premisa de analiză a pretenţiilor reclamantei care vizează plata contravalorii prejudiciului cauzat de către pârâtă reclamă verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 şi urm. C. civ. Astfel, cerinţele legii impun ca persoana care a săvârşit un fapt ilicit să repare integral prejudiciile ce au rezultat din săvârşirea faptei, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de textul legal evocat, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul care poate consta în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Sub acest aspect, în mod corect instanţa de apel a reţinut caracterul ilicit al faptei pârâtei care, în calitate de director al Băncii R.S.-Sucursala Sighişoara, a acordat un credit pentru investiţii fără asigurarea garanţiilor corespunzătoare, astfel încât omisiunea efectuării operaţiunilor de înscriere a inscripţiei ipotecare de rang I în cartea funciară a produs reclamantei un prejudiciu prin imposibilitatea valorificării garanţiei reale în scopul recuperării creditului restant acordat SC S.L. SA Braşov.
Din situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, rezultă că, potrivit clauzelor contractului de credit din anul 2001, împrumutul acordat era garantat cu o ipotecă de rangul I, împrumutatul având obligaţia de a pune la dispoziţia băncii toate documentele privind garanţiile, banca având dreptul de a verifica existenţa faptică şi integrală a garanţiilor creditului. Pârâta a recunoscut că, deşi a ridicat toate exemplarele actului autentificat, cu excepţia exemplarului notarului public, nu a efectuat demersurile pentru a înscrie ipoteca în cartea funciară, susţinând că a convenit cu reprezentantul debitoarei să întreprindă aceste demersuri, întrucât nu dispunea de personal suficient.
În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a invocat prevederile art. 185 şi 225 din Normele metodologice de creditare, susţinând că obligaţia înscrierii ipotecii în favoarea băncii pentru garantarea creditului revenea economistului de credite şi nu directorului sucursalei băncii. Apărarea pârâtei nu este întemeiată.
Relativ la fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtei cauzatoare a prejudiciului, deşi, într-adevăr, la pct. 185 din Normele metodologice privind activitatea de creditare se prevede că solicitantul de credit trebuie să prezinte economistului de credite dovadă că nu există ipoteci constituite asupra imobilului respectiv, iar la pct. 225 se prevede că după încheierea contractului de credit economistul de credite, înainte de punerea la dispoziţie a creditului aprobat, verifică înscrierea garanţiei imobiliare şi verifică obţinerea extrasului de carte funciară, recurenta nu a făcut dovada că ar fi procedat la predarea exemplarelor ridicate ale actului autentificat economistului de credite pentru ca acesta să-şi îndeplinească obligaţiile care îi reveneau sub aspectul verificării înscrierii faptice a garanţiei imobiliare.
De altfel, recurenta recunoaşte şi în cuprinsul memoriului de recurs că avea obligaţia de a urmări ca fiecare angajat să îşi îndeplinească corespunzător obligaţiile de serviciu, astfel încât, potrivit atribuţiilor ce reveneau pârâtei în conformitate cu regulamentul băncii şi fişa postului, rezultă că şi însuşirea de către aceasta chiar şi a unui act inform antrenează răspunderea civilă delictuală a acesteia. Mai mult chiar, în perioada în care a fost perfectat contractul de credit din 16 februarie 2001, pârâta a fost cea care, în calitate de director, a formulat, în situaţii similare, cereri de înscriere ori radiere a unor ipoteci din cartea funciară, aceasta nefiind în măsură să justifice diligentele sale în alte cazuri de creditare cu garanţii imobiliare, comparativ cu situaţia particulară din prezenta cauză. Relativ la notele de constatare ale economistului de credite din 30 iulie 2001 şi 04 martie 2002, ori verificările din 19 decembrie 2001 ale inspectorilor Băncii Naţionale a României Sucursala Tg. Mureş la care face trimitere recurenta acestea sunt ulterioare datei la care a fost acordat creditul pentru investiţii, fără asigurarea garanţiilor corespunzătoare, înscrisurile evocate nefiind în măsură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei care rezida în nesocotirea obligaţiilor privitoare la înscrierea ipotecii cartea funciară pentru garantarea creditului acordat.
În acest context al analizei, acordarea despăgubirilor cu titlu de contravaloare a prejudiciului cauzat reclamantei a fost corect realizată prin prisma îndeplinirii condiţiei care impune existenţa unei fapte ilicite imputabilă pârâtei, ilicitatea faptei generând îndeplinirea şi a condiţiei privind legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Hotărârea recurată a fost criticată şi din perspectiva modului greşit de determinare a datei de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale. Sub acest, aspect, recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1088 alin. (2) C. civ. în sensul obligării sale eronate la plata dobânzii legale aferentă despăgubirilor începând cu data înregistrării plângerii penale, respectiv de la data de 27 ianuarie 2005 şi până la data plăţii efective.
Din această perspectivă, critica recurentei se vădeşte a fi întemeiata, deoarece hotărârea recurată este nelegală sub aspectul aplicării dispoziţiilor legale referitoare la determinarea momentului de la care pot fi acordate dobânzile legale, aspect care va atrage modificarea deciziei recurate pentru incidenţa motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cuantumul despăgubirilor stabilite trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul nerealizat, ţinându-se seama de toate elementele necesare pentru ca despăgubirea să reprezinte o reparare completă a prejudiciului cauzat. Astfel, pentru ca reclamantul să nu fie lipsit de o parte din acest beneficiu, şi anume de acela pe care nu l-ar putea realiza dacă plata despăgubirilor s-ar face cu întârziere, şi pentru a evita un nou proces, este necesar ca cel care urmează a plăti despăgubirile să fie obligat şi la plata dobânzii legale, pe tot timpul de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la completa lor achitare, deoarece din acest moment în care instanţa a stabilit în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unui sume de bani, produce, conform art. 1088 C. civ., dobânzi civile până la completa ei achitare.
În consecinţă, pentru motivele expuse, reţinând nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei declarat împotriva deciziei civile nr. 428/A din 4 iunie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, urmează să fie admis. Drept urmare, se va dispune modificarea deciziei recurate în sensul că, potrivit dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., se va admite apelul formulat de pârâta G.E. împotriva sentinţei nr. 97 din 29 ianuarie 2015 a Tribunalului Mureş, secţia civilă. În consecinţă, sentinţa apelată va fi schimbată în parte, stabilind că pârâta datorează dobânda legală aferentă sumei de 32685,94 euro de la data deciziei recurate, respectiv 04 iunie 2015 şi până la achitarea integrală a debitului, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta G.E. împotriva deciziei nr. 428/A din 4 iunie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Modifică decizia atacată în sensul că:
Admite apelul formulat de pârâta G.E. împotriva sentinţei nr. 97 din 29 ianuarie 2015 a Tribunalului Mureş, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că pârâta datorează dobânda legală aferentă sumei de 32685,94 euro de la data deciziei recurate, respectiv 04 iunie 2015 şi până la achitarea integrală a debitului.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2766/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2784/2015. Civil → |
|---|
