ICCJ. Decizia nr. 2784/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2784/2015
Dosar nr. 2847/290/2014
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 9 decembrie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reşiţa Ia data de 21 mai 2014, sub nr. 2847/290/2014, reclamantul B.A.O., în contradictoriu cu pârâta B.M., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună desfacerea căsătoriei înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Bocşa la data de 24 aprilie 1999, din vina ambilor soţi în temeiul dispoziţiilor art. 379 raportat la dispoziţiile art. 373 lit. b) C. civ. şi dispoziţiile din C. proc. civ. privind procedura divorţului, precum şi revenirea reclamantului la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv acela de „O.".
În motivare, reclamatul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 24 aprilie 1999, iar din căsătorie nu au rezultat copii minori. Totodată, a învederat instanţei că ultimul domiciliu comun, înainte de despărţirea în fapt, a fost în Germania, unde au locuit până în 2014.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 373 lit. b), art. 379 şi dispoziţiile art. 915 şi urm. C. proc. civ.
Pârâta nu a formulat întâmpinare în cauză însă a depus note scrise, prin care a învederat instanţei faptul că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Germania, din 1999 şi până în data de ianuarie 2014, când reclamantul a părăsit domiciliul conjugal.
Prin sentinţa civilă nr. 375 din 04 martie 2015, Judecătoria Reşiţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei sectorului 5, Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Părţile s-au căsătorit la data de 24 aprilie 1999, iar conform recunoaşterii acestora, ultimul domiciliu comun a fost în Germania, în perioada 1999-2014.
În prezent, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în România, aspect ce rezultă din relatările pârâtei, inclusiv şi din Nota Asociaţiei de proprietari Bocşa, inclusiv şi din procura de reprezentare dată de reclamant avocatului acestuia.
Conform dispoziţiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., în procedura divorţului, dacă niciunul dintre soţi nu are locuinţa în ţară, se poate conveni pentru introducerea cererii de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Cum niciunul dintre soţi nu mai are locuinţa efectivă în ţară şi nici nu a intervenit vreun acord între aceştia care să vizeze introducerea acţiunii la orice judecătorie din România, în raport de dispoziţiile legale arătate, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Investită prin declinare, Judecătoria sectorului 5, Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 6936 din 02 octombrie 2015, prin care a admis excepţia ne competenţei sale teritoriale invocată de reclamant şi a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Judecătoriei Reşiţa; constatând ivit conflictul de competenţă, a înaintat pricina pentru regulator de competenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut următoarele:
Părţile nu au domiciliul comun în sectorul 5 Bucureşti, iar în prezent atât reclamantul cât şi pârâta locuiesc în străinătate, în Germania, potrivit actelor de identitate depuse la dosar şi potrivit susţinerilor părţilor.
Potrivit art. 914 alin. (2) [după republicare 915 alin. (2)] C. proc. civ., dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei sectorului 5.
În cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul dă în mod expres părţilor posibilitatea de a. înlătura competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, fără a circumstanţia în vreun fel condiţiile în care ar putea face acest lucru.
Chiar dacă această interpretare poate părea în contra prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care vorbeşte despre un „acord" pe care multe instanţe l-au interpretat ca fiind expres, scris, prealabil, ea este similară interpretării date unanim în doctrină şi jurisprudenţă într-un alt caz, cel al prevederilor art. 126 C. proc. civ., care reia art. 19 din vechiul C. proc. civ.
Textul art. 126 C. proc. civ. prevede în mod expres că părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care pot dispune să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial, în afară de cazul în care această competenţă ar fi exclusivă. Or, în acest caz textul nu se mărgineşte la a face referire la o convenţie a părţilor, ca art. 915 alin. (2) C. proc. civ., ci circumstanţiază acordul, care trebuie să fie scris sau declaraţie verbală în faţa instanţei.
Prin urmare, întrucât legiuitorul a urmărit să faciliteze accesul cetăţenilor români la instanţe, acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie interpretat în mod restrictiv în sensul că trebuie să fie unul scris, semnat şi datat, putând fi şi unul tacit, atât timp cât din atitudinea părţilor rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorţ să fie soluţionată de instanţa sesizată de către reclamant.
În cauză, voinţa reclamantului de a se judeca la Judecătoria Reşiţa a devenit evidentă odată cu introducerea acţiunii pe rolul Judecătoriei Reşiţa, iar pârâta a acceptat competenţa chiar prin notele de şedinţă depuse la dosar, aceasta neinvocând excepţia necompetenţei teritoriale şi neridicând alte obiecţii cu privire la competenţa instanţei, neconsiderând că este dezavantajată de alegerea reclamantului.
Prin urmare, atât timp cât pârâta a acceptat competenţa Judecătoriei Reşiţa, neinvocând excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei deşi avea această posibilitate prin notele depuse la dosar, rezultă că există „acordul" părţilor privind instanţa aleasă să judece cererea, Judecătoria Reşiţa neavând niciun temei pentru a invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reşiţa la data de 21 mai 2014, sub nr. 2847/290/2014, reclamantul B.A.O., în contradictoriii cu pârâta B.M., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună desfacerea căsătoriei înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Bocşa Ia data de 24 aprilie 1999, din vina ambilor soţi.
Astfel cum au reţinut ambele instanţe aflate în conflict, ultima locuinţă comună a soţilor a fost pe teritoriul Germaniei, iar la data introducerii acţiunii de divorţ, nici reclamantul şi nici pârâta nu mai aveau locuinţa în România.
În mod corect, ambele instanţe au identificat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează competenţa teritorială a instanţei competente să judece cererea de divorţ în care ambele părţi nu mai au domiciliul în România.
Problema de drept care a determinat însă ivirea prezentului conflict de competenţă este reprezentată de întetpretarea diferită pe care acestea au dat-o noţiunii de acord utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., republicat.
Prin acord se înţelege manifestarea de voinţă a două sau mai multor persoane făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Din definiţia mai sus redată reiese că acordul, ca manifestare a voinţei juridice, trebuie făcută cu intenţia de produce efecte, exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul reprezentând relevanţă juridică deosebită, întrucât numai în prezenţa acesteia poate fi vorba despre existenţa consimţământului.
Consimţământul reprezintă manifestarea, exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic. Consimţământul este voinţa declarată, elementul extern ai voinţei juridice.
Plecând de la definiţiile de mai sus, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au fost constante în a aprecia că manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată, exprimată într-o formă materială. Manifestarea tacită, echivocă de voinţă neproducând efecte juridice decât în măsura în care în lege se prevede în mod expres aceasta.
Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
Reiese deci, că în situaţia în care, într-o acţiune de divorţ, nici reclamantul, şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei sectorului 5, Bucureşti.
Astfel, pentru ca alegerea de competenţă să producă efectul extinderii competenţei în favoarea instanţei alese de părţi, este necesar ca înţelegerea părţilor să fie încheiată în scris şi să fie expresă, în sensul că din cuprinsul său să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă, iar aceasta să fie determinată în chiar cuprinsul convenţiei.
Aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cauză având în vedere că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu a rezultat existenţa unui acord expres al ambilor părţi prin care să fie manifestată intenţia de sesizare a unei anumite instanţe. Or, în lipsa existenţei unei astfel de manifestări exprese, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ.
Simpla alegere a instanţei de către reclamant prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Reşiţa şi lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârâtă prin notele scrise, nu poate echivala cu acordul de voinţă al părţilor de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. În această situaţie, însă, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate.
Or, în aplicarea principiului potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, exceptio est strictissimae interpretationis, nu se poate interpreta că, în cauza de faţă, lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale echivalează cu manifestarea tacită de voinţă în sensul alegerii instanţei competente teritorial.
Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect divorţ, formulată de reclamantul B.A.O., în contradictoriu cu pârâta B.M., în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect divorţ, formulată de reclamantul B.A.O., în contradictoriu cu pârâta B.M., în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2782/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2687/2015. Civil → |
|---|
