ICCJ. Decizia nr. 2701/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2701/2015
Dosar nr. 32030/3/2008
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2015
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 august 2008, sub nr. 32030/3/2008, reclamatul R.D. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul-teren în suprafață de 150 ha, situat în București, cunoscut sub denumirea de moșia G.Ț.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Urmare a decesului reclamantului, intervenit pe parcursul procesului, calitatea procesuală activă s-a transmis moștenitorilor G.R.D. și R.G.N., care au fost introduși în cauză în calitate de reclamanți.
Prin sentința civilă nr. 677 din 23 mai 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând, în esență, următoarele:
Imobilul litigios, dobândit de autorul originar C.A., în baza titlului definitiv de proprietate din 27 februarie 1899 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, a fost preluat de stat fără titlu după instaurarea regimului comunist, intrând astfel sub incidența Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispozițiile acesteia sunt de imediată aplicare. Rezultă aşadar că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența sa, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile acestei legi.
Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea având ca obiect revendicarea imobilelor vizate de acest act normativ nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia restituirii în natură, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.
Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare sau în acordarea de despăgubiri băneşti, cu condiţia ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare sau în acordarea de despăgubiri băneşti, având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În speță, reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situaţiile care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, întrucât autorul lor (decedat în anul 2009) nu era exceptat de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind trecut în proprietatea statului fără titlu, în perioada regimului comunist), nici in personam [autorul reclamanților fiind moștenitorul fostului proprietar deposedat de stat, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001]. Reclamanţii nu au relevat nicio împrejurare de forță majoră pentru care autorul lor nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în termenul legal.
Nu se poate aprecia că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun s-ar încălca accesul liber la justiţie al reclamanţilor.
Astfel, prin legea specială, Legea nr. 10/2001, au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana care se pretinde îndreptățită având deschisă calea plângerii la instanță împotriva deciziei/dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură [art. 26 alin. (3) din lege]. De asemenea, persoana interesată poate contesta refuzul unităţii deţinătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care este decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007. În consecință, persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, în cadrul acestui control putându-se deduce judecăţii însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanţei nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al reclamanţilor, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care competența instanţelor judecătoreşti și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În plus, prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție dispun că, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin. (5) consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile legii. Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale.
Şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul că dreptul de acces la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau condiţionări, atâta timp cât nu este atinsă substanţa dreptului. În cauza Golder contra Regatului Unit, Curtea a statuat că ,,dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și că ,,există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.
În consecință, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil fiind asigurate sub toate aspectele în cadrul prevăzut de legea specială.
Totodată, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare nu are loc nici o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 garantează protecția unui „bun” aflat în patrimoniul persoanei interesate. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, fie a unui „bun actual”, fie a unei valori patrimoniale, inclusiv creanţă, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.
În speță, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul fostului proprietar al imobilului în litigiu nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza X, Y, Z împotriva Germaniei, decizia din 04 octombrie 1977).
În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi fost ea de îndreptăţită din punct de vedere moral şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (cauza Kopeky contra Slovaciei, decizia din 28 septembrie 2004). În același sens s-a pronunțat Curtea Europeană și în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 04 martie 1996.
În cauza Maria Atanasiu și alții contra României (hotărârea pilot din 12 octombrie 2010), instanţa europeană a constatat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamanților sau autorului lor, în mod definitiv, dreptul de a i se restitui, în natură sau prin echivalent bănesc, imobilul în litigiu.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.
Prin decizia civilă nr. 546A din 17 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica vizând aprecierea, de către prima instanță, a noțiunii de ,,bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, este nefondată.
Astfel, tribunalul a concluzionat, în mod corect, că reclamanții nu au un bun în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg, argumentele primei instanțe reflectând statuările din cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), prin care se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară a C.E.D.O., a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010 era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Urmare a hotărârii din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş. Această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Aşadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, în speță, reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei.
Apelanții critică sentința și prin contradicția creată între aplicarea art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 și administrarea probei cu expertiză și soluționarea cauzei pe cale de excepție, considerând că există o contradicție între încheierile premergătoare și soluția finală, prin care nu s-a avut în vedere fondul acțiunii în revendicare.
Curtea a reținut că timbrajul se aplică în raport de calificarea acțiunii, iar încheierile preparatorii sunt acelea prin care instanța de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării și soluționării cauzei, pregătind darea hotărârii, dar fără a se anticipa soluția. Aceste încheieri nu leagă instanța, astfel că nu se poate reține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma acestei critici.
În ceea ce privește criticile vizând posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în cazul pierderii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că tribunalul a pornit, în mod corect, de la premisa că Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil ce intră în domeniul de aplicare a actului normativ menționat, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Aceeași decizie menționează că nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Tribunalul a analizat dacă reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și concluzionând că în patrimoniul acestuia nu există un bun în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg, nu a mai procedat la analiza fondului acțiunii în revendicare. Numai dacă, în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun a imobilului preluat abuziv de stat, formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a dovedit existența bunului, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., este necesară parcurgerea etapei comparării titlurilor. Ceea ce conduce la succesul acțiunii în revendicare este dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate, neputându-se reține, în condițiile nedovedirii existenței în patrimoniu a unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 , că prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, se aduce atingere drepturilor din Convenția europeană a drepturilor omului, invocate de apelanți.
Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:
Acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze este acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găseşte. Prin această acţiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului. Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.
Revendicarea, ca acțiune petitorie, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului; redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acţiuni. Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Practica judiciară, întemeiată și pe practica C.E.D.O., a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicare imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, a decis că:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat însă, în considerentele aceleiași decizii, că nici nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocolul Adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Decizia recurată conține dispoziții contradictorii raportate la decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, fiind lipsită de temei legal şi dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, instanța dă o interpretare și o aplicare greșită a dispozițiilor deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
În motivarea deciziei recurate, inițial, dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 sunt interpretate în sensul că „nu există posibilitatea de a opta pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogat”, pentru ca apoi să fie reluate contradictoriu, în sensul că ,,nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Prim Protocolul adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.”
Or, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a analizat nu numai raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, reprezentat de acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ci şi raportul dintre Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., statuându-se în motivare că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o asemenea acţiune în revendicare să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Prim Protocolul Adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţiei”.
Aşa cum reiese şi din probatoriul administrat, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată în 28 august 2008, anterior abrogării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii care prevăd că „Persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.”
Recunoaşterea prin lege a calităţii de proprietar în favoarea persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, aşa cum este şi în cauza de față, determină existența în patrimoniul acestora a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internaţional.
Reclamanții au calitatea de proprietari, calitate pe care nu și-au pierdut-o niciodată, iar în patrimoniul acestora există „bunul” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.
Astfel, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii s-au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii care garantează protecţia unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate.
Mai mult, este evident că terenul ce face obiectul prezentului litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către stat, astfel că reclamanţii îşi păstrează calitatea de proprietari, calitate pe care nu au pierdut-o niciodată, aşa cum reiese şi din probatoriul administrat.
Este nefondată susținerea curții de apel potrivit căreia „reclamaţii nu au un bun în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg”, precum și premisa că „Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil ce intră în domeniul de aplicare a actului normative menţionat, formulate pe temeiul dreptului comun după dată intrării în vigoare a legii speciale”.
Decizia recurată și prin prisma acestor considerente este nelegală și ar lipsi de eficacitate dispoziţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte calea dreptului comun aleasă de către reclamanţi pentru revendicarea imobilului, având în vedere faptul că prin acţiunea lor nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate - imobilul revendicat nefiind înstrăinat, fiind în continuare în domeniul privat al statului sau eventual al unității administrativ teritoriale -, nici nu este afectată securitatea raporturilor juridice, aşa cum statuează de altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție când a reglementat practica judiciară în materia proprietăţii, reclamanţii considerând că cererea lor înaintată în baza dreptului comun este admisibilă.
Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, dar aceasta nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, acest efect neputând fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.
Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedica posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.
În jurisprudenţă există instanţe care au procedat în această modalitate, au considerat că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispoziţiile din dreptul comun, conţinute de art. 480 C. civ., dă vocație titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.
În aplicarea și interpretarea greșită a legii, s-a apreciat fără nicio justificare faptul că „nu există niciun bun în patrimoniul reclamanţilor în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.”
În raport cu probatoriul administrat în cauză, reclamanţii sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a liberalităţilor fundamentale, cu atât mai mult cu cât aceștia nu pot rămâne deposedați de bunul ce le aparţine.
În concluzie, recurenții au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul evocării fondului cauzei și admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind formulată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează, respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul de negotium, de operațiune juridică, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii.
Criticile din recurs vizează interpretarea și aplicarea greșită la speță a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a jurisprudenței C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce face posibilă încadrarea recursului în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi analizat în continuare.
Contrar susținerilor recurenților, confirmând soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare de drept comun ca inadmisibilă, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. și a jurisprudenței C.E.D.O. creată în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, în justificarea soluției pronunțate, curtea de apel a avut în vedere, ca și prima instanță, aplicarea prioritară a legii speciale față de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant și faptul că reclamanții nu dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care să le permită restituirea imobilului pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.
În acest sens, în mod corect curtea de apel a reținut că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, a fost rezolvată prin d ecizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat că, „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv la data de 28 august 2008, în mod corect instanțele anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație.
Nu există posibilitatea pentru reclamanți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.
Contrar afirmațiilor din recurs, nu există nicio contradicție în motivarea deciziei recurate, prin preluarea din considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 atât a argumentului potrivit căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cât și a celui potrivit căruia nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.
Urmând raționamentul din decizia în interesul legii evocată, curtea de apel a valorificat primul argument în cadrul analizei raportului dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și legea generală, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., ajungând la concluzia corectă că acest raport de rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Totodată, curtea de apel a verificat existența unui ,,bun” în patrimoniul reclamanților, verificare impusă de statuarea din aceeași decizie în interesul legii, în sensul că ,,nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Prim Protocolul adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.”
Concluzia curții de apel privind inexistența în patrimoniul reclamanților a unui „bun”, în sensul Convenției, este corectă, raportat la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenție și la jurisprudența recentă a Curții Europene, criticile pe acest aspect fiind nefondate.
Recurenții justifică existența unui „bun” în sensul documentului european prin invocarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului litigios și a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care se prevalează recurenții în justificarea dreptului lor de proprietate, erau încă în vigoare la data sesizării instanței – 28 august 2008.
Aceste dispoziții legale, care prevedeau că persoanele deposedate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu pot conferi, însă, reclamanților calitatea de titulari ai unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care să îi îndreptățească la restituirea imobilului, cum neîntemeiat pretind prin motivele de recurs.
Sub acest aspect, se ignoră de către reclamanți că înseși dispozițiile legale invocate impuneau îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea specială pentru exercițiul concret al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără titlu valabil, stipulând în partea lor finală că exercițiul acestui drept, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Pe de altă parte, simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru existența unui bun în patrimoniul reclamanților, aceștia ignorând practica mult mai nuanțată a Curții Europene, evoluția și accepțiunea recentă dată de aceasta noțiunii de bun.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamanților și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, prin preluarea operată de stat în perioada comunistă, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudență bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, paragrafele 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).
Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar un drept de creanță având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 145).
Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor anterior arătate.
Ca atare, sunt lipsite de relevanță, în justificarea existenței unui bun, susținerile recurenților referitoare la nevalabilitatea titlului statului.
În concluzie, potrivit jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, pentru ca o persoană să aibă în patrimoniu un „bun actual” în sensul Convenției, nu este suficient ca acesteia să i se fi recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului, ci trebuie ca instanțele sau autoritatea administrativă să fi dispus expres și restituirea în natură a bunului.
Or, nu este cazul recurenților din litigiul de față, aceștia neavând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în același sens.
În condițiile în care recurenții nu sunt titularii unui “bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ei nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect fiind astfel nefondate.
Recurenții nu au nici „speranța legitimă” de a obține bunul, care atrage protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol în aceleași condiții ca și „un bun actual”, întrucât nicio dispoziție din legea națională nu permite părții, în circumstanțele date ale litigiului de față, să obțină imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste condiții, nu există nicio jurisprudență care să permită o soluție favorabilă reclamanților în acțiunea în revendicare. În același sens, în hotărârea Curții Europene sus-menționată se arată că „(…) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141).
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142).
Rezultă că, în lipsa notificării, reclamanții nu mai pot pretinde restituirea în natură a imobilului sau despăgubiri pe calea legii speciale, deoarece potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. De asemenea, ei nu mai pot pretinde restituirea nici pe calea dreptului comun, determinat de aplicarea prioritară a legii speciale față de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.
Această soluție este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță, potrivit celor anterior arătate.
Reclamanții aveau la dispoziție calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a imobilului, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.
Legea nr. 10/2001 nu încălcă dreptul de acces la justiție, recunoscut de art. 6 C.E.D.O. și art. 21 din Constituție. Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări implicite, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept subiectiv civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă (cauza Glod contra României, cauza Crișan contra României, etc.).
Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se acordă o jurisdicție deplină [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001], după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc inclusiv refuzul entității învestite de a emite decizie de soluționare a notificării (sens în care s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J.), astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Reclamanții nu au dreptul de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în condițiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și, deci, se supune dispozițiilor acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În concluzie, întrucât nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire, reclamanții nu au un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține restituirea în natură pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare.
Este adevărat că decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu a rezolvat numai problema raportului dintre legea specială și legea generală, ci a statuat și că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.”
În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului și, ca atare, nici încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției, întrucât pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamanții ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat, situație care nu se regăsește în speță, potrivit celor deja arătate.
Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.R.D. şi R.G.N. împotriva deciziei nr. 546A din 17 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2687/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2686/2015. Civil → |
|---|
