ICCJ. Decizia nr. 311/2015. Civil. Nulitate act juridic. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 311/2015
Dosar nr. 18897/3/2012
Şedinţa publică de la 3 februarie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 131 din 16 martie 2012 Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1979 din 7 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 18897/3/2012, cererea formulată de reclamantul N.B.V. în contradictoriu cu pârâta U.T.B. SA şi cu intervenienta R.B.S.B.R. SA a fost admisă în parte, s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor 4.3, 4.4 şi 4.5 din contractul de credit ipotecar din 21 decembrie 2007, pârâta fiind obligată să îi restituie reclamantului suma de 1.262,07 euro, diferenţă de dobândă încasată pe perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, precum şi diferenţa de dobândă, în continuare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. S-a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind stabilirea unei dobânzi anuale variabile a creditului echivalentă ratei euribor 12 M + 0,937%, aplicabilă acestui contract începând cu data de 21 decembrie 2008.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între reclamant, în calitate de împrumutat şi pârâtă, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit ipotecar şi garanţie reală mobiliară din 21 decembrie 2007, pentru suma de 30.696 euro, ce urma a fi rambursată în termen de 25 de ani (300 de luni).
Conform art. 4 pct. 1 alin. (3) din contract, nivelul dobânzii curente practicate de bancă la data semnării contractului este de 5,75%. Acest nivel este fix în primul an contractual, urmând ca, începând cu al doilea an contractual, nivelul dobânzii să se actualizeze în funcţie de indicele de referinţă libor/euribor/bubor. De asemenea, începând cu al doilea an contractual banca poate modifica nivelul ratei dobânzii conform clauzei 4.3.
Conform clauzei 4.3 din contract, începând cu al doilea an contractual banca poate modifica nivelul ratei dobânzii pentru credit, în cazul în care evoluţia pieţei monetare/financiare va justifica o asemenea măsură notificând împrumutatul despre această modificare prin oricare dintre modalităţile prevăzute la art. 17 sau prin intermediul unui extras de cont ce se furnizează împrumutatului în mod gratuit.
Conform art. 4.4, în cazul în care în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea notificării respective sau de la comunicarea extrasului de cont banca primeşte din partea împrumutatului notificare cu privire la decizia acestuia de a nu mai continua derularea creditului în noile condiţii, toate sumele datorate de împrumutat băncii devin scadente şi plătibile imediat.
Conform clauzei 4.5, în cazul în care în termen de 5 zile de la primirea notificării de modificare a nivelului ratei dobânzii sau extrasului de cont, banca nu primeşte din partea împrumutatului notificarea sus menţionată, noua valoare a ratei dobânzii va fi considerată acceptată de către împrumutat. În acest caz banca va informa împrumutatul despre noul grafic de rambursare, care va face parte integrantă din contract.
Instanţa a apreciat că prevederile clauzelor 4.3, 4.4 şi 4.5 din contractul de credit încalcă dispoziţii legale imperative, fiind abuzive şi a constatat nulitatea absolută.
Instanţa a apreciat că motivul „evoluţia pieţei monetare/financiare”, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii nu reprezintă un motiv întemeiat, conform lit. a) din Anexă, dat fiind că modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis şi nu permite reclamantului să verifice dacă majorarea dobânzii este judicios dispusă, ori dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Cu privire la clauzele 4.4 şi 4.5 din contract, instanţa a constatat că acestea contravin dispoziţiilor art. 93 lit. h) din O.G. nr. 21/1992 republicată, care interzic modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator.
Având în vedere principiul repunerii în situaţia anterioară, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acele clauze nu s-ar fi încheiat, ca urmare a constatării caracterului abuziv instanţa a admis capătul de cerere având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Cu privire la cuantumul pretenţiilor indicate de reclamant în cererea precizatoare şi modul de calcul al acestor pretenţii, constatând că pârâta nu a contestat acest mod de calcul, nedepunând o variantă proprie, precum şi faptul că pârâta a restituit reclamantului suma de 1073,34 euro, astfel cum rezultă din înscrisul depus de aceasta la dosar, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei să îi restituie reclamantului suma de 1.262,07 euro, diferenţă de dobândă încasată pe perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, precum şi diferenţa de dobândă, în continuare, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, calculată conform modului de calcul indicat de reclamant.
Instanţa a respins ca nefondat capătul de cerere privind stabilirea unei dobânzi anuale variabile a creditului, echivalentă ratei euribor 12 M + 0,973% aplicabilă acestui contract începând cu data de 21 decembrie 2008, apreciind că nu se poate substitui voinţei părţilor, modificând clauzele contractuale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamantul N.B.V., cât şi pârâta R.B.S.B.R. SA, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Apelantul N.B.V. a solicitat modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul stabilirii ratei de dobândă aplicabile contractului de credit ipotecar din 21 decembrie 2007 conform cererii formulate în faţa primei instanţe şi obligării pârâtei la plata diferenţei de dobândă percepută în plus, în raport cu această rată, după primul an contractual.
Critica adusă hotărârii pronunţate de către instanţa de fond a vizat respingerea cererii de determinare a dobânzii aplicabile creditului şi respingerea parţială şi informa a obligării pârâtei la restituirea diferenţei dintre valoarea ratei de dobândă ce trebuia astfel stabilită şi valoarea ratei de dobândă stabilită unilateral de bancă la 5,75%.
În motivarea apelului său, pârâta R.B.S.B.R. SA a solicitat modificarea, în parte, a sentinţei civile nr. 1979 din 7 martie 2013, în sensul respingerii acţiunii în ceea ce priveşte capetele 1, 3 şi 4, respectiv constatarea ca valabile şi legale a prevederilor cuprinse la art. 4.3, 4.4 şi 4.5 din contractul de credit din 21 decembrie 2007 precum şi obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.
Apelanta a susţinut că prevederile cuprinse în contract la art. 4.3, 4.4 şi 4.5 respectau prevederile în vigoare la momentul semnării convenţiei, că, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond că prevederile contractuale ce reglementau modalitatea de actualizare a dobânzii nu respectau prevederile cuprinse în Anexa Legii nr. 193/2000, care menţionează expres că dispoziţiile acestei litere [este vorba despre lit. a)] „nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”.
Prin înscrisul depus prin serviciul registratură în data de 9 septembrie 2013, R.B.S., Sucursala România a arătat că la data de 1 septembrie 2013 a avut loc o fuziune transfrontralieră între R.B.S.B.R. SA, şi R.B.S., prin absorbţia activităţii R.B.S.B.R. SA de către R.B.S., Sucursala România, conform planului de fuziune.
R.B.S.B.R. SA a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul U.T.B. SA, cerere care a fost încuviinţată în principiu în şedinţa publică din 5 martie 2014.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 216 din 19 martie 2014, a respins ca nefondate apelurile formulate.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că, referitor la apelul pârâtei, prima instanţă a apreciat în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a aplicat în mod judicios normele de drept incidente în cauză.
Astfel, s-a arătat clauzele 4.3., 4.4. şi 4.5. din contractul de credit încheiat între părţi au fost constatate nule, câtă vreme încalcă dispoziţiile imperative ale Legii nr. 193/2008. În art. 4 alin. (1) din această lege se arată că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Instanţa de apel a concluzionat, că în mod corect a dispus prima instanţă, restituirea sumei încasată cu titlu de dobândă nedatorată, în perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară, astfel încât şi acest ultim motiv de apel al băncii pârâte a fost respins.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului N.B.V., Curtea a constatat că partea se află în eroare, atunci când susţine că instanţa ar fi putut modifica rata de dobândă aplicabilă contractului, fără ca aceasta să reprezinte o ingerinţă în actul juridic încheiat între părţi.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat că, în mod, corect instanţa de fond a respins capătul de cerere privind stabilirea unei dobânzi anuale variabile a creditului, în varianta propusă de reclamant (respectiv rata euribor 12M+0,973%) întrucât nu s-ar fi putut substitui voinţei părţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul N.B.V., pârâta U.T.B. SA şi intervenienta R.B.S.
I. Recurentul-reclamant N.B.V. a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa modificării în parte a deciziei apelate, în sensul stabilirii ratei de dobândă aplicabilă contractului de credit ipotecar din 21 decembrie 2007, conform cererii formulate în faţa primei instanţe, şi obligării pârâtei la plata diferenţei de dobândă percepută în plus, în raport cu această rată, după primul an contractual.
Recurentul-reclamant face o prezentare a situaţiei de fapt, soluţia instanţei de apel, reiterează motivele de apel, face trimitere la cererea de probatorii formulată în faţa instanţei de fond.
Recurentul-reclamant îşi subsumează global criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:
Instanţa de apel, în mod sumar, interpretând greşit cererea formulată, cu aceeaşi justificare ca şi instanţa fondului, a apreciat că apelul reclamantului este nefondat, întrucât ea nu poate interveni şi modifica clauzele contractuale asumate de părţi, respectiv nu poate impune în sarcina pârâtei-apelante aplicarea valorii dobânzii invocată de reclamant în cererea de chemare în judecată.
Instanţa (nici cea a fondului, şi, implicit, nici cea de apel) nu a fost investită să intervină în contractul dintre părţile litigante, aşa cum în mod eronat au apreciat atât judecătorul fondului, cât şi judecătorii apelului, ci doar să oblige, prin hotărârea pronunţată împotriva pârâtei la respectarea obligaţiilor asumate de aceasta prin contractul supus examinării.
Hotărârea solicitată a fi pronunţată de către instanţa de fond, şi, ulterior, de către instanţa de apel, ar fi trebuit să constituie un titlu executoriu în favoarea reclamantului, în conţinutul căruia banca pârâtă să fie obligată să aplice prevederile contractuale rămase în vigoare cu prilejul anulării clauzelor abuzive, iar în cazul în aceasta ar fi refuzat să varieze dobânda aplicată creditului acordat în funcţie de obligaţiile expres stabilite şi asumate prin contract, reclamantul să aibă posibilitatea să o constrângă, să o facă prin executarea silită.
Instanţa de apel prin motivarea succintă oferită pentru a respinge apelul reclamantului N.B.V., a aplicat greşit prevederile legale şi a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, întrucât prin hotărârea solicitată a fi pronunţată nu ar fi intervenit în contractul dintre părţi şi nu ar fi modificat acest contract (aplicarea greşită a forţei obligatorii a contractului, art. 969 C. civ.), ci doar ar fi impus executarea corespunzătoare a prevederilor care impuneau modul de calcul al dobânzii aplicate creditului.
Consideră recurentul-reclamant că prin decizia apelată nu a fost cercetat fondul cauzei, întrucât instanţa s-a rezumat doar la a copia justificarea instanţei de fond, fără a răspunde efectiv criticilor apelantului.
II. Recurenta-pârâtă şi recurenta-intervenientă au solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al art. 4.3, 4.4 şi 4.5, respectiv constatarea ca valabile şi legale a prevederilor cuprinse în contractul de credit din 21 decembrie 2007 precum şi obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.
Recurentele îşi subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 şi pct. 6 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:
În mod greşit instanţa de apel a considerat că în ceea ce priveşte clauzele cuprinse în contract la art. 4.3, 4.4 şi 4.5, acestea nu respectau prevederile în vigoare la momentul semnării convenţiei.
Se arată în acest sens că, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel că prevederile contractuale ce reglementau modalitatea de actualizare a dobânzii nu respectau prevederile cuprinse în Legea nr. 193/2000, recurentele făcând trimitere la prevederile din Anexă care menţionează expres că dispoziţiile lit. a) „nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta, celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.
Consideră recurentele că instanţa de apel nu a analizat în mod temeinic apărările făcute faţă de faptul că aceasta a analizat în mod eronat problema lipsei negocierii evocatelor clauze contractuale.
Precizează recurentele că contractul de credit se compune atât din condiţii speciale cât şi din condiţii generale, că prevederile ce reglementează modalitatea de calcul a dobânzii sunt cuprinse în partea specială a contractului, astfel că instituţia recurentă de credit a respectat întrutotul dispoziţiile cuprinse la art. 93 lit. b) din O.G. nr. 21/1993 ce impune în sarcina sa obligaţia de a stabili în contract, fără a face trimiteri la condiţiile generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife şi comisioane sau orice alt înscris, nivelul dobânzilor precum şi toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării şi derulării contractului.
Arată că şi ulterior încheierii convenţiei a invitat intimatul să semneze actul adiţional de conformare a contractului prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 în care era indicată o formulă de calcul a dobânzii raportată exclusiv la indicele de referinţă euribor astfel cum s-a solicitat şi prin acţiune, că ulterior, în data de 4 martie 2011, prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 de adoptare a O.U.G. nr. 50/2010 banca a invitat din nou clientul să semneze un alt act adiţional prin care a indicat o formulă de calcul a dobânzii stabilită în conformitate cu prevederile actului normativ raportat la indicele euribor la care să se adauge o marjă fixă de 4,47% (mai mică decât ce propusă anterior de 6,22%), că reclamantul nu a fost de acord nici cu această propunere a băncii şi a solicitat prin acţiune obligarea instituţiei la încheierea unui act adiţional în care dobânda să fie calculată după formula eurobor la 12 luni la care să se adauge o marjă fixă de 0,973%.
În privinţa probării susţinerilor făcute la fond, recurentele precizează că au depus la dosar un tabel, extras din Z.F. în care sunt indicate valorile dobânzilor interbancare, făcând totodată trimitere la jurisprudenţa în materie.
Contractul de credit, arată recurentele, a fost însuşit în mod valabil de către reclamantă şi indică la art. 4.1 şi 4.3 modul în care variază dobânda, cele două articole urmând a fi privite împreună, aspect reţinut şi de Tribunalul Constanţa în cuprinsul deciziei nr. 548/RCA/2012.
Contractul de credit, se arată, presupune o executare succesivă a prestaţiilor din partea reclamantului însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestaţiilor. Banca şi-a îndeplinit obligaţia asumată remiţând suma împrumutată ceea ce dă naştere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului de a primi de la reclamant preţul format din dobânda şi comision.
Precizează recurentele că instanţa de apel nu a analizat apărările făcute cu privire la incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care arată că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată or astfel cum s-a arătat dobânda reglementată prin clauzele criticate formează preţul contractului de credit.
A doua critică formulată în raport de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că dispoziţia instanţei de obligare a instituţiei recurente la restituirea sumei de 1.262,07 euro este nelegală.
Se arată că prin decizia criticată se reţine că prima instanţă a dispus în mod corect restituirea sumei încasate cu titlu de dobândă nedatorată, încasată în perioada 21 decembrie 2008-21 decembrie 2012 însă nu a avut deloc în vedere, critica recurentei astfel cum a fost argumentată pe larg, instituţia recurentă de credit invitând reclamantul să semneze actul adiţional de modificare a contractului în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 unde este indicată o formulă de calcul a dobânzii raportată la indicele minimal euribor.
Ulterior, se arată că în data de 4 martie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 de modificare a O.U.G. nr. 50/2010 care a reglementat aplicabilitatea în timp a ordonanţei banca a invitat clientul să semneze un act adiţional altul decât cel impus de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, prin această adresă din 4 martie 2011 i s-au adus la cunoştinţă reclamantului prevederile art. ll din Legea nr. 288/2010, alin. (2) şi prin aceeaşi adresă i s-a adus la cunoştinţă intimatului că i se va restitui diferenţa dintre valorile ratelor apriori modificării dobânzii şi cele actuale în valoare totală de 1.070,34 euro, pentru perioada ianuarie 2009-februarie 2011. Astfel cum a reieşit din cuprinsul extrasului de cont depus la dosar suma a fost restituită reclamantului, până în luna ianuarie 2009 dobânda rămânând la valoarea iniţial stabilită prin contract de 5,75%.
Apreciază recurentele că întrucât intimatul nu a înţeles să denunţe actul adiţional de modificare a contractului, astfel cum i-a adus la cunoştinţă prin adresa mai sus amintită, începând din 16 martie 2011 formula calcul de dobânzi este stabilită prin actul adiţional fiind formată din euribor la care se adaugă marja fixă de 4,47%, dar intimatul, săvârşind un veritabil abuz de drept, a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligaţi la încheierea unui act adiţional care să conţină o formulă de calcul a dobânzii compusă din euribor la 12 luni + o marjă fixă de 0,973%.
În final, recurentul-pârât solicită şi admiterea recursului formulat, modificarea în parte a deciziei recurate precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentele-pârâte au invocat prin întâmpinare excepţia nulităţii recursului reclamantului în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte va respinge această excepţie întrucât recurentul-reclamant formulează critici de nelegalitate ce pot fi examinate din perspectiva temeiurilor de drept invocate.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată următoarele:
I. Recursul reclamantului este nefondat.
Motivul de apel prin care reclamantul a criticat soluţia instanţei de fond, de respingere a cererii de determinare a dobânzii legale aplicabile creditului şi de obligare a pârâtei la restituirea diferenţei dintre valoarea ratei de dobândă astfel stabilită şi valoarea ratei de dobândă stabilită de pârâtă a fost judicios examinat de instanţa de control judiciar care, interpretând corect actul judecăţii, a statuat asupra caracterului convenţional al dobânzii, ca element indispensabil al contractului de credit.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, incidenţă în speţă, instanţa poate numai să constate existenţa clauzelor abuzive în contract, fără a putea modifica acordul de voinţă al părţilor exprimat prin clauzele contractuale.
Aşadar, raţionamentul instanţei de apel este concordant cu legea aplicabilă speţei, neputându-se reproşa instanţei de control judiciar aplicarea greşită a forţei obligatorii a contractului consacrată de art. 969 C. civ. ori interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii, hotărârea recurată a răspuns efectiv tuturor criticilor apelantului reclamant, fiind pronunţată cu cercetarea fondului în limitele învestirii.
II. Recursul pârâtei U.T.B. SA şi recursul intervenientei R.B.S. sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
Cu titlu prealabil este reţinut că în motivele de recurs sunt redate criticile formulate de părţi în cadrul apelului, recurentele neformulând veritabile critici cu privire la decizia atacată în sensul strict reglementat de art. 304 C. proc. civ.
Criticile formulate vor fi însă analizate din perspectiva temeiurilor de nelegalitate invocate.
Convenţia de credit a fost perfectată sub imperiul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, care în art. 4 alin. (1) prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi al O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor care în art. 93 lit. h) prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional acceptat de consumator.
Clauzele cuprinse la art. 4.3, 4.4 şi 4.5 din contractul de credit au fost examinate corect de instanţă prin prisma condiţiilor reglementate de legiuitor în stabilirea caracterului abuziv al acestora, în condiţiile în care, pe de o parte, modificarea cuantumului dobânzii nu conţine elemente care să permită verificarea modului în care aceasta variază iar, pe de altă parte, faţă de faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Această cerinţă nu este îndeplinită în condiţiile în care consumatorul nu are posibilitatea să înţeleagă modalitatea în care variază dobânda contractuală.
Evaluarea acestor condiţii a fost făcută prin raportare la probatoriul administrat din care a rezultat ca menţionatele prevederi contractuale nu au fost negociate direct cu reclamantul, împrejurare de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, acesta fiind creat în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinţei privind buna-credinţă.
Critica subsumată art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizând faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere critica pârâtei cu privire la dispoziţia instanţei de fond de obligare a sa la restituirea sumei de 1.262,07 euro este susţinută în integralitate de argumente ce readuc în discuţie situaţia de fapt şi interpretarea probatoriului administrat, aspect ce situează analiza acestei critici în sfera examenului de temeinicie şi nu în cel de legalitate reglementat de art. 304 C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de recurenţii-pârâţi.
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant N.B.V., împotriva deciziei nr. 216 din 19 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă U.T.B. SA (cesionar al R.B.S.B.R. SA) şi de recurenta-intervenientă R.B.S. împotriva deciziei nr. 216 din 19 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 3 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 312/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 301/2015. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
