ICCJ. Decizia nr. 301/2015. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 301/2015
Dosar nr. 4200/1/2014
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
La 19 decembrie 2013, petenta C.N.A.D.N.R. SA a promovat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti acţiune în anularea sentinţei arbitrale 153 din 15 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. 151/2011, în contradictoriu cu intimata SC S.C.C.C.C.F. SA, prin administrator judiciar A.L. I.P.U.R.L.
În urma repartizării aleatorii, cauza a fost înregistrată sub nr. 8310/2/2013, pe rolul secţiei a Vl-a civilă a instanţei mai sus menţionate, care prin încheierea din 17 februarie 2014 a dispus scoaterea sa de pe rol şi trimiterea spre competentă soluţionare către secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal, ca şi consecinţă a admiterii excepţiei necompetenţei sale funcţionale.
La 21 februarie 2014, pe rolul secţiei a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal a fost constituit Dosarul nr. 8310/2/2013*, fixându-i-se termen de judecată la 15 aprilie 2014, când instanţa a admis excepţia propriei necompetenţe funcţionale, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi a trimis-o spre competentă soluţionare, înapoi, secţiei a Vl-a civilă din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
Prin încheierea din 16 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reînvestită cu judecarea cauzei, a pus în discuţia părţilor „posibilitatea promovării recursului împotriva încheierii pronunţate de secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, care întrerupe cursul judecăţii prevăzut de Legea nr. 304/2004, pentru a se tranşa de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aspectul competenţei funcţionale” şi pentru a acorda petentei posibilitatea să-şi precizeze poziţia procesuală din perspectiva chestiunii puse în dezbatere, a acordat termen la 8 septembrie 2014.
Împotriva acestei încheieri, C.N.A.D.N.R. SA a declarat recurs prin care a solicitat, în baza dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă ivit între secţia a Vl-a civilă şi secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
În motivare, autoarea căii de atac, după expunerea parcursului procesual al acţiunii în anulare, a indicat şi a citat normele legale care reglementează conflictul de competenţă sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 şi potrivit Legii nr. 134/2010, menţionând şi jurisprudenta în materie a Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, recurenta a indicat prevederile art. 20 pct. 2, art. 21 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi cauză; instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului, competenţa soluţionării conflictului ivit între două Curţi de Apel aparţine Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.
Totodată, în raport cu decizia nr. 347 din 26 ianuarie 2011, pronunţată de instanţa supremă, prin care s-a reţinut că în stabilirea competenţei materiale se au în vedere instanţele, iar nu organizarea internă a fiecăreia în secţii specializate, recurenta a arătat că la 8 septembrie 2014 a adresat Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti o cerere prin care a solicitat repartizarea pe cale administrativă a cauzei, potrivit prevederilor Legii nr. 304/2004.
A mai arătat că la termenul din 6 octombrie 2014, i-a fost comunicat răspunsul la această adresă, în sensul că potrivit dispoziţiilor legale, competenţa şi repartizarea unei cauze nu se pot stabili şi realiza pe cale administrativă, situaţia putând fi clarificată în condiţiile în care ar declara recurs împotriva încheierii prin care s-a constatat conflictul ivit între cele două secţii ale instanţei, în raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, recursul urmând a fi soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din jurisprudenţa în materie a Curţii de Apel Bacău, recurenta a menţionat sentinţa nr. 6 din 28 septembrie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 447/32/2009, precizând că interpretarea dată textelor de lege menţionate a fost în sensul că nu există conflict negativ de competenţă potrivit art. 20 C. proc. civ. în cazul declarării reciproce de către secţiile unei instanţe a necompetenţei lor funcţionale, repartizarea cauzei urmând să fie asigurată, pe cale administrativă, de către preşedintele Curţii de Apel Bucureşti.
În continuare, recurenta a menţionat o serie de norme legale din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care însă nu vor fi reluate, în contextul în care nu sunt incidente în cauză, motivat de data promovării litigiului pe rolul instanţei de judecată, anterioară intrării în vigoare a noului cod.
În finalul cererii de recurs, autoarea căii de atac şi-a justificat prezentul demers judiciar pe recomandarea conţinută în răspunsul Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti în sensul că situaţia ar putea fi clarificată prin declararea căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care s-a constatat conflictul ivit între cele două secţii ale instanţei.
În concluzie, recurenta a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între secţia a Vl-a civilă şi secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea acţiunii în anulare ce formează obiectul Dosarului nr. 8310/2/2013.
În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte, deliberând cu prioritate asupra inadmisibilităţii căii extraordinare de atac invocată din oficiu, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente:
Recurenta a exercitat calea extraordinară de atac a recursului împotriva unei încheieri pronunţate într-o acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale, prin care s-a dispus amânarea cauzei, acordându-se termen la 8 septembrie 2014, pentru a acorda petentei posibilitatea de a-şi preciza poziţia procesuală referitor la eventualitatea atacării cu recurs a încheierii pronunţate de secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.
Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.
Potrivit dispoziţiilor art. 299 alin. (1) coroborat cu art. 282 alin. (2) C. proc. civ., încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul şi dintre acestea doar încheierile premergătoare prin care a fost întrerupt cursul judecăţii pot fi atacate cu recurs.
Din redactarea textelor legale evocate se conturează cu evidenţă voinţa legiuitorului în sensul de a limita exercitarea căii extraordinare de atac a recursului doar împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii.
Or, în speţă, Înalta Curte constată că încheierea de şedinţă din 16 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, este o încheiere premergătoare, care şi-a produs efectele, prin care s-a acordat termen pentru ca petenta să poată preciza dacă înţelege să promoveze recurs împotriva încheierii pronunţate de secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în vederea tranşării chestiunii competenţei funcţionale de soluţionare a cauzei.
Astfel, cum încheierea atacată în prezentul recurs nu este o încheiere premergătoare prin care să fi fost întrerupt cursul judecăţii, Înalta Curte reţine că aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în raport de incidenţa normelor legale anterior evocate.
În concluzie, faţă de considerentele expuse, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, raportate la art. 299 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilitătii căii extraordinare de atac exercitată de recurentă, invocată din oficiu, cu consecinţa respingerii recursului ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă C.N.A.D.N.R. SA împotriva încheierii din 16 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 8310/2/2013.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2015. Civil. Nulitate act juridic.... | ICCJ. Decizia nr. 307/2015. Civil. Recalculare pensie. Revizuire... → |
|---|
