ICCJ. Decizia nr. 350/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 350/2015
Dosar nr. 5836/40/2011
Şedinţa publică de la 4 februarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor şi actelor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 martie 2010, sub nr. 1594/40/2010, declinată spre soluţionare de Tribunalul Botoşani către Judecătoria Botoşani şi înregistrată sub nr. 12721/193/2010, reclamanta A.C.R., Filiala Botoşani a chemat în judecată Municipiul Botoşani, prin Primar şi Consiliul Local Botoşani, pentru ca în contradictoriu cu aceştia să li se constate dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 18.267 mp, teren situat pe raza municipiului Botoşani.
Tribunalul Botoşani, prin sentinţa nr. 533 din 29 aprilie 2010, şi-a declinat competenţa, în favoarea Judecătoriei Botoşani, în conformitate cu art. 1 pct. 1 şi art. 13 C. proc. civ., pe motiv că reclamanta solicită constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil situat în municipiul Botoşani.
Judecătoria Botoşani, învestită cu soluţionarea acestei acţiuni introductive de instanţă, a invocat excepţia de necompetenţă materială, raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a constatat că există conflict de competenţă negativ între Judecătoria Botoşani şi Tribunalul Botoşani şi a trimis cauza Curţii de Apel Suceava pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 160 din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani, secţia civilă.
Învestit astfel, Tribunalul Botoşani, secţia civilă, a înregistrat Dosarul sub nr. 5836/40 din 3 iunie 2011, iar prin sentinţa civilă nr. 721 din 30 mai 2014 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Acţiunea în constatare, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cerere realizarea dreptului.
Acţiunea în constatare este cunoscută şi sub denumirea de acţiune în recunoaştere sau în confirmare scopul reclamantului fiind obţinerea pe cale judecătorească a existenţei sau inexistenţei unui drept.
Datorită caracterului său subsidiar, practica judiciară consideră că acţiunea în constatare este inadmisibilă în următoarele cazuri.
Când se urmăreşte constituirea unui titlul de proprietate cu privire la bunuri sechestrate în penal, în caz de confiscare a averii soţului condamnat, în materie de impozite în care se cerere constatarea unui act care este fals.
Pentru ca acţiunea în constatare să fie admisă se cere ca reclamantul să dovedească că are un anume interes legitim, actual şi născut.
Interesul să fie personal ceea ce înseamnă că în principiu numai titularul său îl poate exercita (nu este cazul în acţiunea de faţă).
O altă persoană nu poate acţiona decât dacă face dovada că este reprezentantul titularului unui drept de proprietate.
O astfel de hotărâre, nu urmăreşte decât clarificarea unor raporturi juridice asupra cărora pot plana anumite îndoieli, hotărârile judecatoraşi obţinute putând contribui la prevenirea unor încălcări care pot genera conflicte.
Este adevărat că textul art. 111 C. proc. civ., subordonează admiterea acţiunii în constatare de absenţa unei căi în realizarea dreptului pretins. Dar această restricţie nu are caracter absolut în situaţia în care nu există o dispoziţie expresă a legii care să oblige la introducerea unei acţiunii în realizarea dreptului.
Prin decizia nr. 16/1981 reclamanta după cum arată, în acţiune a primit în folosinţă terenul în suprfaţă de 18267 mp.
Reclamanta A.C.R., Filiala Botoşani în urma demersurilor efectuate a înscris la cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 18267 mp s-a atribuit număr cadastral nedefinitiv X., s-a întocmit cartea funciară sub nr. Y. conform încheierii din 3 iulie 2006, înscriere efectuată în baza sentinţei civile nr. 1967 din 25 martie 1996 pronunţată în Dosarul nr. 1043/1996 al Judecătoriei Botoşani.
Instanţa a constatat că reclamantul A.C.R. Botoşani este posesorul suprafeţei de 18267 mp teren situat în Botoşani pe care este amplasat un poligon autor şi o popicărie. Prin sentinţă s-a constatat o situaţie de fapt a posesie terenului care însă nu se poate confunda cu proprietatea care este o stare de drept.
A.C.R., Filiala Botoşani nu este proprietarul suprafeţei de teren în litigiu având doar un atribut al dreptului de proprietate, adică posesia asupra terenului în speţă conform sentinţei civile nr. 1967 din 25 martie 1996 a Judecătoriei Botoşani.
Prin hotărârea Consiliului Local din 31 iulie 2007 în Anexa nr. C identificată prin planşa anexă terenul în suprafaţă 19702 mp a fost inventariat ca aparţinând domeniului privat al municipiului Botoşani. Ulterior s-a solicitat prin B.M.A., persoană fizică autorizată intabularea dreptului de proprietate asupra acestei parcele de teren situată în intravilanul municipiului Botoşani, conform planului de amplasament avizat de O.C.P.I. Botoşani din 22 octombrie 2007motivat de faptul că imobilul are alocat deja număr cadastral. Respingerea s-a datorat unei greşite intabulări pe numele reclamantului A.C.R., Filiala Botoşani care în fapt are doar posesia terenului nefiindu-i recunoscut dreptul de proprietate.
Terenul mai sus arătat face parte din domeniul privat al municipiului în temeiul legii, având în vedere următoarele prevederi: art. 26 din Legea nr. 18/1991 republicată cu modificările şi completările ulterioare: „(1) Terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinţă celor care solicită să-şi construiască locuinţe şi nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24.
(2) Până la efectuarea operaţiunilor prevăzute la alin. (1), terenurile vor fi înscrise şi folosite conform destinaţiei avute.”
- art. 36 alin. (1) din aceiaşi lege: „(1) Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.”
- art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, cu modificările şi completările ulterioare: „1) Terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparţin proprietăţii private a comunelor, oraşelor sau judeţelor şi se constituie în „Fond special destinat realizării de investiţii sau desfăşurării unor activităţi economice, administrat de autorităţile administraţiei publice locale.”.
Potrivit adresei nr. Z./2007 a A.N.C.P.I. comunicată de Instituţia Prefectului Judeţului Botoşani şi înregistrată la Primăria municipiului Botoşani din 21 aprilie 2009 hotărârile consiliului local privind inventarierea bunurilor imobile aflate în domeniul privat al unităţii administrative pot sta la baza înregistrării în evidenţele de cadastru şi publicate imobiliară.
Art. 44 şi art. 53 din Constituţia României garantează dreptul de proprietate privată şi precizează limitele stricte ale restrângerii exerciţiului acestui drept, astfel că respingerea cererii de înscriere în cartea funciară este nelegală.
Dreptul de proprietate este dreptul cel mai complet care conferă titularului toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Legea permite însă disocierea acestor atribute şi repartizarea lor la titulari diferiţi conform art. 479 C. civ. care dispune că „poate avea cineva asupra bunurilor sau un drept de proprietate sau un drept de folosinţă sau numai de servitute”. Prin această separare nu se desfiinţează dreptul de proprietate, desmembramintele fiind compatibile cu acest drept.
Astfel, încheierea din 3 iulie 2006 este dată cu aplicarea greşită a legii, înscrisurile pe care pârâta Ie-a anexat la cererea de înscriere nu acoperă cerinţele impuse de art. 47 din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2371/1997, nu constituie probatoriu pentru demonstrarea dreptului de proprietate asupra terenului în speţă. În documentaţia prezentată nu s-a depus actul care constituie titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv asupra terenului, astfel încât în mod ilegal s-a respins cererea de intabulare.
Având în vedere prevederile art. 26 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996 republicată: „(1) Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de ele.
(2) În aceleaşi condiţii sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti
(4) Înscrierile sunt de trei feluri:
- intabularea, având ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor reale;
- înscrierea provizorie a drepturilor reale sub condiţia justificării ulterioare;
- notarea, având ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară.”.
Trebuie să se facă distincţie între intabularea având ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor reale, şi înscrierea provizorie a drepturilor reale sub condiţia justificării ulterioare situaţie A.C.R., a cărei documentaţie are alocat număr cadastral provizoriu X.
Municipiul Botoşani a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în calitate de titular al dreptului iar înscrierea provizorie efectuată în numele A.C.R., Filiala Botoşani a fost calificată greşit privind dreptul înscris, aceasta nefiind valabilă.
Prioritatea la înscriere o are proprietarul imobilului, înscrierea căreia trebuie să-i fie subsecventă orice alte înscrieri ale unor drepturi altele decât dreptul de proprietate referitoare la acel imobil şi nu invers. Înscrierea în cartea funciară a unui drept nu se poate face decât cu observarea corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate care este nucleul principal în jurul căruia se construieşte noţiunea de imobil. Desigur că acces la sistemul de publicitate imobiliară are şi titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real, cum este dreptul de folosinţă al reclamantei. Dar înscrierea dreptului acestuia nu e poate face decât într-o manieră subsecventă dreptului de proprietate cu observarea şi evidenţierea corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate. În acest sens Legea nr. 7/1996 reglementează înscrierea desmembrămintelor dreptului de proprietate ca parte accesorie a înscrierii dreptului principal, în partea a III a cărţii funciare.
A.C.R., Filiala Botoşani neavând decât un drept de folosinţă atribuirea numărului cadastral provizoriu putea fi făcută numai în favoarea proprietarului, iar nu în favoarea titularului dreptului de folosinţă. În acest sens sunt relevante dispoziţiile Ordinului nr. 633/2006 şi nr. 634/2006 Capitolul X potrivit cărora la înscrierea unui drept de folosinţă nu se face documentaţie separată şi deci nu se atribuie număr cadastral ci se înscrie dreptul de folosinţă în partea a lll-a a cărţii funciare deschisă pentru proprietar şi numai în cazul în care dreptul de folosinţă este pentru o parte din imobil este nevoie de identificarea corespunzătoare acelei părţi.
Recepţionându-se documentaţia cadastrală şi atribuindu-se număr cadastral provizoriu în favoarea A.C.R.E., acesta a fost în mod greşit tratat ca proprietar, iar aceasta înseamnă implicit calificarea greşită a dreptului, ignorând faptul că reclamanta are numai un drept de folosinţă.
Faţă de cele ce preced instanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamantului A.C.R., Filiala Botoşani în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Botoşani, prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Botoşani.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, A.C.R., Filiala Botoşani, solicitând desfiinţarea hotărârii şi, pe fond, constatarea ca rămasă fără obiect a acţiunii.
În motivare, a arătat că, în mod greşit tribunalul a soluţionat cauza prin respingerea cererii ca nefondată, motivat de faptul că disputa privind dreptul de proprietate nu mai poate avea loc în contradictoriu cu Consiliul local, respectiv U.A.T., Municipiul Botoşani, această instituţie de drept administrativ nemaifiind titulara dreptului de proprietate, iar efectele hotărârii judecătoreşti prin care s-a statuat înscrierea în mod greşit a suprafeţei de 18.267 mp fac inutilă o acţiune în constatare, pe care a promovat-o înainte de judecarea dosarului de contencios administrativ.
Aceste aspecte au fost relevate instanţei de judecată, însă nu au putut depune cerere de renunţare la judecată, aceasta trebuind să fie dat în mod expres de A.C.R. Bucureşti. Fără a ţine cont de poziţia lor procesuală, instanţa a soluţionat cererea ca nefondată.
Prin decizia nr. 486 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoşani împotriva sentinţei civile nr. 721 din 30 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia civilă, şi a fost obligat reclamantul să plătească statului suma de 8.489 RON, cu titlu de diferenţă taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă.
În motivare instanţa de apel a reţinut că deşi apelantul a fost citat cu menţiunea timbrării apelului cu suma de 4.670 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi 0,5 RON timbru judiciar, nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti civile este supusă taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, care se plătesc anticipat.
În conformitate cu prevederile art. 3 al aceluiaşi articol, neîndeplinirea obligaţiei de plată la termenul stabilit se sancţionează cu anularea cererii sau a acţiunii.
Faţă de împrejurarea că apelantul nu s-a conformat dispoziţiilor date de instanţă pentru termenul de judecată din 23 septembrie 2014, curtea de apel a anulat ca netimbrat apelul declarat de acesta şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, reclamantul apelant a fost obligat să plătească statului suma de 8.489 RON, cu titlu de diferenţă taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă, taxă despre care acesta a fost încunoştinţat de către instanţa de apel prin adresa din 22 iulie 2014.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.C.R. - FILIALA BOTOŞANI, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că prin una şi aceeaşi hotărâre, instanţa de apel a dispus două măsuri contradictorii, prima prin care anula apelul ca fiind netimbrat şi a doua prin care impunea apelantei sarcini pecuniare constând în taxă de timbru datorată pentru judecata de la Tribunalul Botoşani.
Precizează faptul că taxa de timbru datorată, de 8.489 RON, nu a fost calculată şi imputată de instanţa de fond, ci a fost calculată şi imputată de instanţa de apel.
De asemenea, instanţa de apel a mai calculat o taxă de timbru, în cuantum de 4.670 RON, datorată în apel, pentru neplata căreia a anulat apelul.
Soluţionând astfel, recurentul consideră că instanţa de apel a greşit întrucât sancţiunea anulării cererii de apel (pentru netimbrare) afectează întreaga fază de judecată desfăşurată în calea de atac, astfel încât nu se puteau impune obligaţii niciunei părţi prin acea hotărârea de dezinvestire prin care s-a anulat apelul. Aceasta deoarece conform art. 106 alin. (1) C. proc. civ.: „Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pat avea o existenţă de sine stătătoare”. Or, nu poate subzista o dispoziţie de instanţă executorie (obligaţia de plată a taxei de timbru datorată în judecata pe fond) într-o cale de atac anulată.
Arată că suma de 8.489 RON imputată de instanţa de apel, cu titlu de diferenţă taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă, nu greva în sarcina reclamantului apelant la data formulării apelului deoarece ea nu fusese calculată şi imputată de instanţa de fond, fiind calculată şi imputată de instanţa de apel. Aşadar, imputaţia sumei de 8.489 RON constituie o obligaţie nouă, împovărătoare şi suplimentară impusă reclamantului în propria cale de atac, încălcându-se astfel prevederile art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
Consideră că instanţa de apel a aplicat greşit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, întrucât conform art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege: „determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de judecată sau, după caz, de Ministerul Justiţiei.”. Aşadar legiuitorul a făcut distincţie între organul judiciar care determină cuantumul taxei şi organul judiciar care verifică plata taxei, primul fiind, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanţa care judecă cauza, iar al doilea fiind, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instanţa de control judiciar.
Pe cale de consecinţă, recurentul susţine că instanţa de apel nu putea să stabilească (determine) diferenţa de taxă datorată de reclamantul apelant pentru faza procedurală din primă instanţă, ci cel mult ar fi putut să îi impute suma calculată de instanţa de fond dar neplătită de reclamantă, şi aceasta, exclusiv în ipoteza în care nu ar fi anulat apelul.
În plus, consideră că taxele de timbru se solicită părţii obligate, conform normelor legale aplicabile, prin „citaţie”, iar nu prin „adresă de instanţă”, aceasta din urmă nefiind un act procedural prevăzut de C. proc. civ.
Pentru cele arătate, solicită instanţei să admită recursul şi să modifice în parte decizia recurată în sensul înlăturării cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.489 RON dispuse în sarcina sa, cu titlu de diferenţă de taxă judiciară de timbru datorată în prima instanţă.
În ce priveşte anularea apelului ca netimbrat, recurentul susţine că A.C.R., Filiala Botoşani nu avea la data depunerii cererii introductive cum nu are nici acum, personalitate juridică şi nici mandat special pentru a promova şi reprezenta în instanţă A.C.R. (cu sediul la Bucureşti), singura persoană juridică competentă să exercite în instanţă cererile din cauza pendinte.
Cum, în lumina art. 162 C. proc. civ., excepţiile de ordine publică se pot ridica şi în recurs, coroborat cu art. 43 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii, invocă excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, pe care o motivează prin încălcarea prevederilor art. 67 alin. (2) şi art. 68 alin. (1) coroborat cu art. 41 şi art. 42 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte nulitatea apelului, mai arată şi faptul că instanţa trebuia să se abţină, sub sancţiunea desfiinţării deciziei, de a formula considerente referitoare la fondul cauzei, câtă vreme a dispus anularea apelului.
Or, instanţa de apel, încheind judecata prin admiterea excepţiei de netimbrare şi anularea apelului, s-a pronunţat nelegal, prin aceiaşi hotărâre de dezinvestire, asupra unor aspecte care ţineau de fondul cauzei, ceea ce îi era prohibit.
Ca urmare, recurentul-reclamant solicită instanţei să admită recursul, să modifice în tot decizia recurată, precum şi sentinţa Tribunalului Botoşani şi, pe fondul cauzei, să respingă cererea introductivă de instanţă ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de exerciţiu.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant a indicat în cererea de recurs art. 304 pct. 6 C. proc. civ., însă acest text legal nu este incident în cauză.
Astfel, pentru aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziţia legală în discuţie este necesar ca instanţa de apel să fi admis calea de atac declarată, cu consecinţa soluţionării pe fond a acţiunii, ceea ce nu este cazul în speţă, prin decizia recurată fiind anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamant.
Deşi recurentul şi-a întemeiat cererea de recurs şi pe motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta nu arată care motiv de apel nu a fost analizat de curte sau a fost analizat în mod superficial, care parte a motivării nu corespunde soluţiei din dispozitiv sau care dintre considerente se contrazic, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora. De asemenea, nu a menţionat care dintre argumentele instanţei nu au legătură cu natura pricinii.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurentul nu a precizat care este actul juridic dedus judecăţii pe care instanţa l-a interpretat greşit sau căruia i-a fost schimbat înţelesul lămurit sau vădit neîndoielnic.
Criticile invocate de recurentul-reclamant se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţinerea recurentului conform căreia decizia pronunţată de instanţa de apel cuprinde măsuri contradictorii, deoarece instanţa nu putea dispune asupra obligaţiei de plată a taxei de timbru datorată la fond în condiţiile în care a anulat ca netimbrat apelul, este nefondată.
În speţă, anularea apelului ca netimbrat este consecinţa neachitării taxei de timbru stabilite în sarcina reclamantului pentru soluţionarea căii ordinare de atac cu care a învestit instanţa şi nu consecinţa neachitării diferenţei de taxă de timbru aferentă judecăţii fondului pricinii.
Art. 106 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurent se referă strict la „nulitatea actelor următoare” or, sentinţa pronunţată de tribunal este un act de procedură anterior deciziei prin care s-a anulat apelul reclamantului.
Prin urmare, netimbrarea acţiunii la instanţa de fond nu are influenţă asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate, instanţa de control judiciar având posibilitatea, dacă apreciază că greşit nu a fost satisfăcută această cerinţă legală, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte reţine, de asemenea, că este nefondată, textul legal abilitând în mod expres instanţa de control să dispună obligarea părţii la plata diferenţelor de taxă de timbru neachitate în fazele procesuale anterioare.
Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, „în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu”.
În cursul judecaţii din fond, reclamantul a depus o taxă de timbru în valoare de 194 RON (Dosarul nr. 1594/40/2010 al Tribunalului Botoşani, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal) şi o taxă de timbru în cuantum de 657 RON (Dosarul nr. 5836/40/2011 al Tribunalului Botoşani, secţia I civilă), timbrajul corespunzător acţiunii în raport de valoarea terenului în litigiu (522.984 RON, valoare însuşită de reclamant astfel cum s-a consemnat în încheierea din 13 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Botoşani în Dosarul nr. 12.721/193/2010), în judecata la fond, ar fi fost de 9.340 RON, obligaţie ce îi revenea potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997.
În mod legal, curtea de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 şi, verificând dacă acţiunea a fost legal timbrată, a dispus prin adresa din 22 iulie 2014 ca reclamantul să plătească suma de 8.489 RON reprezentând diferenţa de taxă de timbru neachitată la fond.
Faţă de susţinerea recurentului că această obligaţie nu i-a fost comunicată prin citaţie, ci printr-o adresă, se impune precizarea că nu există un text legal care să impună modalitatea de comunicare a sumei datorate cu titlu de taxă de timbru.
Prin urmare, instanţa de control judiciar are abilitatea de a statua asupra corectitudinii stabilirii obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru şi a întinderii acesteia, atâta timp cât potrivit dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 aceasta poate dispune darea în debit a părţii cu privire la suma datorată ca taxă judiciară de timbru în primă instanţă, verificând astfel existenţa obligaţiei de a timbra şi limitele acesteia; de altfel, art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 instituie un remediu ce are drept finalitate protecţia suplimentară a statului, garanţia încasării taxelor judiciare de timbru în cuantumul complet, chiar când instanţele de fond ar omite acest lucru.
Contrar susţinerii recurentului conform căreia, suma de 8.489 RON nu greva în sarcina sa, întrucât nu fusese calculată şi imputată de instanţa de fond, se constată că acesta avea posibilitatea în apel să formuleze critici care să vizeze acest cuantum al diferenţei de taxă de timbru datorată în primă instanţă exclusiv în cadrul unei cereri de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căii de reformare a recursului.
O altă critică se referă la faptul că prin imputaţia sumei de 8.489 RON instanţa de apel a încălcat prevederile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., creându-i reclamantului o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Nici această critică nu poate fi reţinută, motivat de faptul că principiul non reformatio in pejus nu operează în ipoteza stabilirii taxelor judiciare de timbru, de vreme ce aceasta are ca obiect modul de determinare, în concret, a unei obligaţii legale, prestabilite generic prin normele în materie, astfel încât instanţa n-ar putea, sub motivul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, să ignore ori să altereze dispoziţiile legale cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru, apreciindu-se legal învestită cu soluţionarea litigiului.
Recurentul-reclamant mai susţine prin cererea de recurs şi faptul că instanţa trebuia să se sesizeze din oficiu asupra modului în care a debutat şi s-a derulat litigiul (lipsa mandatului special pentru depunerea cererilor, lipsa calităţii procesuale active a reclamantului), reiterând excepţia lipsei calităţii sale procesuale active.
Recurentul ignoră faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel prin care s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoşani împotriva sentinţei civile nr. 721 din 30 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia civilă, reţinându-se că, deşi apelantul a fost citat cu menţiunea de a timbra calea de atac, acesta nu s-a conformat respectivei cerinţe legale.
Prin urmare, instanţa de apel nu a cercetat cauza în fond, ci s-a mărginit să facă verificări limitate la acest aspect.
Într-o atare situaţie, recurentul nu poate formula decât motive de casare referitoare la modul în care instanţa a soluţionat aspectul legat de satisfacerea obligaţiei legale privitoare la plata taxei de timbru.
Este ştiut că primează, în toate cazurile, excepţia de procedură privitoare la taxa judiciară de timbru, căci instanţa nu poate să pună în discuţia contradictorie a părţilor probleme legate de soluţionarea cererii principale înainte de a fi plătită taxa judiciară de timbru (cum ar fi excepţia lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, pe care acesta o invocă şi care este o excepţie de fond).
Astfel, instanţa de judecată nu se poate pronunţa asupra altor cereri şi excepţii dacă nu a fost legal sesizată, reclamantul netimbrând, anticipat, cererea de apel în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 potrivit cărora „Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute expres de lege.”.
Această obligaţie legală are astfel un caracter prioritar, atrăgând sancţiunea legală, după cum în mod corect a şi procedat instanţa de apel, care a şi argumentat de ce a procedat în acest sens, reclamantul fiind citat cu menţiunea indicării taxelor pe care le are de plătit, conform dispoziţiilor legale susmenţionate.
Pentru considerentele arătate, se constată că nu sunt întrunite în cauză condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. pentru motivele invocate, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoşani împotriva deciziei nr. 486 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 541/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 351/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
