ICCJ. Decizia nr. 355/2015. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 355/2015
Dosar nr. 16584/3/2012
Şedinţa publică de la 4 februarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea formulată la 9 mai 2012 contestatorul S.V. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii R.S.A., R.M.J., P.N.A.V., Primăria municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, L.G.V.E., G.I.F., L.L.M., S.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se lămurească întinderea titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1209 din 3 iulie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 3348/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 189 din 28 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată contestaţia la titlu pentru argumentele care urmează:
Prin sentinţa civilă nr. 1209 din 3 iulie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, pronunţată în Dosarul nr. 3348/3/2008, a fost admisă cererea principală modificată, au fost admise cererile de intervenţie principale modificate, formulate de intervenienţii S.V. şi R.M.J., a fost constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 20 august 1997, încheiat între pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi V.E. pentru apartamentul situat în imobilul din Bucureşti, str. H.C., sector 1, precum şi contractul din 11 martie 1999 încheiat de pârâţii L.G. şi L.L.M. pentru apartamentul situat la parterul şi etajul 1 din acelaşi imobil.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâţii V.E., G.I.F., L.G. şi L.L.M. au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului şi intervenienţilor, apartamentul situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti str. H.C., sector 1, respectiv apartamentul situat la parterul şi etajul aceluiaşi imobil, în compunerea şi întinderea menţionată în contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate a fost contestată.
Din cererea principală, astfel cum aceasta a fost modificată pe parcurs, precum şi din cuprinsul cererilor de intervenţie principală formulate în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa anterior menţionată, rezultă că reclamanţii şi intervenienţii au formulat în principal, o acţiune în declararea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în subsidiar, s-a formulat şi acţiunea în revendicare.
Cât priveşte acţiunea în revendicare, Tribunalul a constatat că aceasta a vizat numai cele două apartamente înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Primăria Municipiului Bucureşti a avut calitatea de parte în acea cauză numai pe considerentul că a avut calitatea de vânzător în contractele a căror nulitate s-a solicitat a se constata, nu şi în calitatea sa de posesor al terenului cu destinaţia de curte.
Cu alte cuvinte, în revendicare, Primăria Municipiului Bucureşti nu a fost parte, acesta fiind de altfel motivul pentru care cei obligaţi la restituire au fost numai persoanele fizice, nu şi persoana juridică pârâtă.
Faptul că în considerentele hotărârii, titlu executoriu, a a cărui lămurire se solicită, s-a consemnat admiterea acţiunii în privinţa constatării nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare, cât şi în privinţa capătului de cerere privind revendicarea, conduce la aceeaşi concluzie, în sensul că, în acţiunea în revendicare calitatea de pârâţi au avut-o numai persoanele fizice.
În plus, tribunalul a constatat că în considerentele hotărârii, titlu executoriu, singurele referiri la terenul în suprafaţă de 309,76 mp sunt făcute la începutul acestora, unde se precizează ce au dobândit autorii reclamanţilor şi intervenienţilor prin contractul de vânzare-cumpărare din 1938.
Prin urmare, tribunalul a constatat pe de o parte, faptul că cererea de chemare în judecată şi cererile de intervenţie din cauza soluţionată prin sentinţa civilă anterior menţionată, nu au avut drept obiect derivat terenul cu destinaţia de curte, iar pe de altă parte, şi de ar fi fost altfel, este cert că instanţa nu a soluţionat o acţiune în revendicare cu privire la imobilul teren şi nici o acţiune în revendicare în care calitatea de pârât să o aibă Primăria Municipiului Bucureşti.
Au fost înlăturate astfel, susţinerile contestatorului potrivit cu care, deşi în considerente s-ar fi menţionat admiterea acţiunii în revendicare cu toţi pârâţii, instanţa ar fi omis să îi oblige pe unul dintre ei la predarea terenului de 309,67 mp.
De altfel, tribunalul a mai arătat că şi reală de ar fi fost omisiunea (deşi ea nu este reală), calea prin care se putea obţine completarea dispozitivului hotărârii era fie procedura reglementată de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., fie exercitarea căii de atac a apelului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul S.V., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 312 A din 20 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţa de apel a reţinut, aşa cum corect a statuat şi prima instanţă, că prin sentinţa civilă a cărei lămurire se solicită pe calea prezentei contestaţii la executare, instanţa de fond a rezolvat irevocabil cererea principală a contestatorului şi intervenţiile principale în sensul admiterii acestora şi al constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Municipiul Bucureşti cu pârâţii V.E. şi L.L. şi L.M.
Raportându-se la obiectul acţiunii precizate: constarea nulităţii actelor de vânzare şi revendicare, în mod corect, tribunalul a interpretat că obiectul acesteia se limitează la analiza motivelor de nulitate invocate de apelantul contestator cât şi la revendicarea apartamentelor, în configuraţia descrisă în actele juridice a căror nulitate s-a pretins. Primăria a fost atrasă în proces în calitate de parte contractantă iar nu în calitate de posesor al terenului pretins abia pe calea prezentei contestaţii la titlu. Cererea de desfiinţare retroactivă a fost fundamentată de reclamant pe lipsa titlului valabil constituit de stat asupra apartamentelor şi pe reaua credinţă a părţilor contractante şi, în aceste condiţii, a pretins revendicarea acestora de la cei care le deţin (precizarea de la 1 septembrie 2003).
Or, în mod corect, pe calea prezentei proceduri judiciare instanţa de fond nu mai putea reanaliza fondul litigiului, chiar dacă apelantul face referire la probele acolo administrate (expertiza judiciară).
Mai mult, curtea de apel a arătat că apelantul contestator a avut la dispoziţie două cicluri procesuale în care putea valorifica o asemenea critică (în ipoteza în care afirmă că cererea sa iniţială a avut un asemenea obiect-revendicarea şi a suprafeţei de 309,76 mp teren-curte, în contradictoriu cu municipalitatea).
În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 399-art. 400 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a statuat că titlul executoriu nu conţine dispoziţii a căror lămurire se impune şi care, prin contradictorialitatea lor, ar impieta asupra executării silite înseşi (executare care a şi fost finalizată), astfel că, în condiţiile art. 296 C. proc. civ. se apreciază că apelul este nefondat.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul V.S., care a formulat critici pe care Ie-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
Instanţa de apel, ca şi cea de fond nu au avut în vedere, la soluţionarea prezentei contestaţii la executare, faptul că prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea precizatoare depusă la termenul de la 30 iunie 2003, a solicitat instanţei obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti de a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 309,76 mp situat în Bucureşti, Str. H.C., sector 1. Raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond a confirmat că suprafaţa totală a terenului este de 309,76 mp reprezentând 148,63 mp teren de sub construcţie, iar 160,44 mp teren liber de construcţii.
Recursul va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., „împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu (...)”.
Din interpretarea acestor dispoziţii reiese că părţilor sau terţilor interesaţi li se dă posibilitatea de a cere să se lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută ori să atace actele de executare nelegale.
Prin acest mijloc procedural însă nu pot fi invocate motive referitoare la chestiuni de fond, care să pună în discuţie, în faţa instanţei de executare, legalitatea şi temeinicia titlului executoriu, deoarece, prin aceasta, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat. Deci câtă vreme s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, considerentele avute în vedere de instanţă la pronunţarea ei nu mai pot fi cenzurate pe calea contestaţiei la executare, prin antamarea, din nou, a problemelor de fond, care nu pot fi cercetate decât cu ocazia constituirii titlului sau, eventual, în căile de atac. Contestaţia la executare reprezintă deci o acţiune prin care părţile şi cei interesaţi pot cere lămurirea titlului sau pot invoca incidente în legătura cu urmărirea însăşi, fără ca prin intermediul acestei cereri instanţa să poată reanaliza fondul pricinii, rezolvat pe calea titlului a cărui executare este în derulare sau să procedeze, eventual, la constituirea unui alt titlu, prin soluţionarea raporturilor litigioase, chiar între părţile implicate în executare.
Astfel, contestaţia la executare poate fi primită în cazul în care dispozitivul hotărârii nu este clar sau este echivoc, dar în limitele motivelor cuprinse în hotărâre, fără a se modifica situaţia lămurită definitiv, cu putere de lucru judecat.
În speţă, solicitarea recurentului adresată instanţei învestite cu soluţionarea unei contestaţii la titlu ca, pe baza probelor administrate, să oblige Primăria Bucureşti, la restituirea suprafeţei de teren de 309,76 mp reprezentând curtea interioară a casei, presupune repunerea în discuţie a fondului litigiului, fiind incompatibilă cu natura procedurii alese.
În mod corect instanţa de apel a sesizat faptul că recurentul contestator a avut la dispoziţie două cicluri procesuale în care putea valorifica o asemenea critică (în ipoteza în care afirmă că cererea sa iniţială a avut un asemenea obiect-revendicarea şi a suprafeţei de 309,76 mp teren-curte, în contradictoriu cu municipalitatea).
Prin urmare, prin invocarea aspectelor pe care se întemeiază contestaţia la titlu se urmăreşte de fapt o încercare de modificare a drepturilor părţilor, drepturi deja stabilite şi recunoscute prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1209 din 03 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru motivele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantul V.S., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.S. împotriva deciziei civile nr. 312 A din 20 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 354/2015. Civil. Rezoluţiune contract.... | ICCJ. Decizia nr. 357/2015. Civil → |
|---|
