ICCJ. Decizia nr. 541/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 541/2015

Dosar nr. 4750/100/2010**

Şedinţa publică de la 18 februarie 2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2659 din 25 august 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4750/100/2010* al Tribunalului Maramureş, a fost admisă acţiunea formulată de către reclamanţii P.M. şi P.L., în contradictoriu cu pârâta Banca C.R. SA, şi în consecinţă s-a constatat caracterul de clauză abuzivă a dispoziţiilor art. 5, art. 9 lit. b) şi lit. d) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. X./2008 şi a dispoziţiilor art. 2.10 lit. a), art. 2.11 lit. a), alin. (3), art. 7.4. lit. g) şi lit. h) din condiţiile generale de creditare, anexa la contractul de credit bancar nr. X./2008.

S-a dispus derularea în continuare a contractului fără aceste dispoziţii contractuale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că pârâta Banca C.R. SA Bucureşti a susţinut că părţile au stabilit de comun acord, la semnarea contractului, formula de calcul a dobânzii, respectiv dobânda de referinţă valabilă + 1,50 puncte procentuale, astfel că acest calcul putea fi efectuat de către reclamanţi chiar la momentul încheierii contractului, întrucât cotaţia dobânzii de referinţă este o informaţie publică pe care banca o afişează la loc vizibil în toate unităţile bancare, inclusiv pe site-ul băncii.

Cu privire la excepţia neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 720¹ C. proc. civ., tribunalul a reţinut următoarele: reclamanţii au făcut dovada că, anterior promovării acţiunii, s-au adresat, la data de 6 august 2009, şi prin adrese ulterioare, în sensul unei concilieri directe.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a arătat că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu altă prevedere din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe contractuale un dezechilibru semnificativ în drepturile şi obligaţiile părţilor, este o clauză abuzivă.

O clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea unei părţi contractante să influenţeze natura ei prin acte generale unilaterale, doar aparent negociate direct, de genul contractelor preformulate, regulamentelor de funcţionare ori condiţiilor generale, anexe la contracte.

Obligarea unei părţi contractante să-şi însuşească condiţiile generale, cât timp aceste condiţii generale nu sunt rezultatul unui acord bilateral de voinţă, dar influenţează sensul, natura şi întinderea unor clauze contractuale, echivalează cu pervertirea voinţei contractuale de gen sinalagmatic într-una unilaterală.

Buna-credinţă contractuală ar obliga pârâta şi, în general, toate instituţiile de creditare să negocieze concret şi direct, cu fiecare client, fiecare clauză contractuală şi nu prin trimitere la clauze de aplicabilitate generală asupra cărora clientul este pus în situaţia de a-şi da un acord ulterior emiterii lor.

Deşi, invocându-şi buna-credinţă, pârâta a susţinut că reclamanţii, în calitate de clienţi, au avut posibilitatea să facă anumite calcule, ori să afle de la afişier, ori de pe site, informaţii cu privire la întinderea concretă a obligaţiilor lor contractuale, aceasta nu justifică de ce banca nu-şi îndeplineşte în mod direct obligaţiile în raport cu fiecare client, aşa cum presupune un contract bilateral sinalagmatic.

Pârâta nu a făcut vorbire nici despre constrângerea la care sunt supuşi clienţii, de-a accepta aceste condiţii generale, definite prin diverse variabile, concretizată într-o eventuală reziliere unilaterală, păgubitoare pentru client.

Conţinutul termenului de „dobândă de referinţă variabilă” nu este lămurit în contractul de credit bancar şi nici în anexa la acest contract, denumit condiţii generale de creditare.

Potrivit O.U.G. nr. 174/2008, formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, iar variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa (se înţelege, arbitrară) a furnizorului de servicii financiare şi să fie raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

La pct. 2.10 lit. a) din condiţiile generale de creditare, banca a menţionat că dobânda se poate modifica, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul de creditare, însă noţiunea de „cost al resurselor de creditare”, de care depinde nivelul dobânzii variabile, nu este definit, ceea ce face imposibilă, pentru împrumutat, orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă.

Chiar dacă s-ar admite că, prin semnarea condiţiilor generale, clienţii acceptă clauza dobânzii variabile, cu formula de calcul general valabilă pentru toate contractele de credit, lipsa totală de control al clienţilor asupra unui element din această formulă de calcul, respectiv costul resurselor de creditare, face din clauza generală o clauză impusă, nenegociată şi, pe cale de consecinţă, abuzivă şi nu se poate considera că împrumutatul a fost informat în mod corect şi pe deplin asupra tuturor condiţiilor contractuale.

Împrejurarea invocată de către pârâtă în sensul că prevederile Legii nr. 193/2000 modificată, stipulează că furnizorul de servicii financiare are dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de consumator dacă există o motivaţie întemeiată, nu anulează obligaţia băncii de a prevedea în contractul de credit indicatorii pe baza cărora se calculează dobânda de referinţă, pentru a putea fi verificaţi de către cealaltă parte contractantă.

Prin urmare, clauza privind dobânda variabilă şi obligaţiile ce decurg pentru reclamanţi din această clauză, nu pot produce efecte în continuare, deoarece au un caracter abuziv, în lipsa transparenţei privind calculul dobânzii de referinţă, orice modificare a nivelului dobânzii putând fi considerată o modificare unilaterală a contractului.

În ceea ce priveşte noţiunea de „dezechilibru semnificativ” care se cere pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, s-a reţinut că diferenţa de la 510 euro la 640 euro poate fi calificată ca un dezechilibru semnificativ pentru reclamanţi.

Pentru aceste considerente şi în baza temeiurilor de drept invocate, instanţa a reţinut acţiunea reclamanţilor ca fiind întemeiată, a dispus în consecinţă.

Împotriva acestei sentinţe, Banca C.R. SA a formulat apel prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de P.M. şi P.L., ca inadmisibilă. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 162 din 5 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul declarat de Banca C.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 2659 din 25 august 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4750/100/2010* al Tribunalului Maramureş, pe care a păstrat-o în întregime.

A fost respinsă cererea privind plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, în ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată, s-a reţinut, în esenţă, că obiectul cauzei este evaluabil în bani, iar natura comercială a cauzei este justificată atât prin temeiul juridic al acţiunii, cât şi prin împrejurarea că pârâta este o societate comercială al cărei obiect unic de activitate este unul cere se bucură de reglementare specială eminamente comercială.

Dispoziţiile legale invocate nu trebuie interpretate într-un mod restrictiv, legiuitorul lăsând la latitudinea părţilor implicate modalitatea de întocmire a procedurii, însă dovada existenţei acestei proceduri trebuie să existe, iar termenele edictate sunt în favoarea debitorului obligaţiei.

Neîndeplinirea întregii proceduri instituite de dispoziţiile art. 720¹C. proc. civ. atrage sancţiunea dedusă din dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea de calificare a acţiunii astfel introdusă ca fiind prematură ceea ce în cauză nu se poate reţine raportat la înscrisurile care au reflectat corespondenţa dintre părţi cu privire la aspecte ce fac obiectul prezentului litigiu.

Tocmai raportat la scopul instituirii procedurii concilierii directe invocat şi de apelantă trebuie reţinut că nu se promovează o procedură excesiv de riguroasă, ci se urmăreşte ca anterior declanşării demersului părţile să cunoască reciproc pretenţiile, iar în cauză acest deziderat a fost atins.

Teza apelantei cu privire la greşita aplicare a legii nu poate fi validată în raport de cele evidenţiate anterior instanţa realizând o corectă aplicare a legii când s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că, anterior promovării acţiunii, s-au adresat, la data de 6 august 2009, şi prin adrese ulterioare, în sensul unei concilieri directe.

Cu privire la soluţia pronunţată asupra fondului s-a constatat că apelanta cu titlul preliminar, a arătat faptul că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în legislaţia românească prevederile Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform art. 4 din directivă, contractele supuse analizei se apreciază luând în consideraţie natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

Interpretarea caracterului abuziv a unei clauze contractuale presupune evaluarea globală a contractului pentru a se putea stabili, în limitele instituite prin dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost prestabilită unilateral de către comerciant.

Instanţa de apel a reţinut că legiuitorul constatând înclinaţia comercianţilor de a decide în mod unilateral cu privire la clauzele cuprinse în contractele pe care urmau să le încheie cu consumatorii, excluzând astfel posibilitatea negocierii contractelor între părţi, aspect care aducea atingere funcţionării principiului libertăţii contractuale, a apreciat că se impune o mai bună protejare a consumatorului prin interzicerea inserării în contracte de clauze considerate ca fiind abuzive.

Scopul legii este acela de a asigura un echilibru în raporturile dintre profesionişti şi consumatori.

Sunt supuse prevederilor legii atât clauzele standardizate, inserate în contractele-tip sau în simplele referinţe la condiţiile generale prestabilite, cât şi clauzele negociate cu consumatorii.

Şi sub acest aspect, soluţia la care s-a oprit legiuitorul român este novatoare, întrucât prevederile Directivei din 5 aprilie 1993 au în vedere numai clauzele standardizate „ce nu fac obiectul unei negocieri individuale”.

Clauza abuzivă este definită de dispoziţiile legii prin art. 4, care statuează că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Dispoziţiile legale amintite au un caracter derogator de la dreptul comun în materie în ceea ce priveşte regimul juridic sancţionator al leziunii, prin acestea statuându-se că ruperea echilibrului contractului prin inserarea de clauze abuzive în favoarea comerciantului şi având efect lezionar asupra consumatorului, atrage sancţiunile instituite de lege care se situează atât în sfera de răspundere civilă, cât şi în cea contravenţională sau chiar penală a comerciantului.

Legiuitorul recunoaşte prin aceste dispoziţii existenţa unui principiu al echilibrului în relaţiile contractuale, care este un regim de excepţie, întrucât în dreptul comun leziunea nu este cauză de nulitate a contractelor încheiate între majori.

O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Definiţia cuprinsă în anexă arată că o clauză este abuzivă dacă acea clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, reluând practic dispoziţiile din cuprinsul codului.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Legiuitorul a înţeles să răstoarne sarcina probei, stabilind că aceasta incumbă comerciantului care pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, în ipoteza în care consumatorul pretinde că o clauză nu a fost negociată, invocând aplicarea sancţiunilor legale, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

În ceea ce priveşte clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente, aceasta, potrivit reclamanţilor, de asemenea are caracter abuziv, deoarece afectează echilibrul contractual, oferind pârâtei dreptul exclusiv de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.

Conţinutul termenului de în funcţie de costul resurselor de creditare nu este lămurit în contractul de credit bancar şi nici în anexa la acest contract, denumit condiţii generale de creditare.

Clauza contractuală trebuie să fie caracterizată prin predictibilitate, iar caracterul predictibil al acestei condiţii de modificare nu există nici pentru bancă întrucât nu cunoştea nivelul costurilor.

Acest motiv, al schimbării costului resurselor de creditare, nu numai că nu poate fi verificat, dar are şi un important conţinut subiectiv şi arbitrar, în condiţiile în care o „schimbare” poate fi apreciată diferit de o persoană sau o instituţie ca fiind semnificativă. În acest context, un motiv întemeiat în sensul legii poate fi doar acela care poate fi analizat obiectiv de orice persoană, precum şi de judecător.

Aserţiunile apelantei referitoare la împrejurarea că simpla încheiere anterioară a altor convenţii de împrumut cu alte unităţi bancare au dispensat-o de negociere sau au înlocuit acest demers nu au putut fi primite.

Negocierea comercială este o formă particulară de negociere, centrată pe existenţa unui produs sau a unui serviciu, pe de o parte, şi a unei nevoi de satisfăcut prin acesta, pe de altă parte. Acordul are un caracter comercial şi se poate concretiza într-un act de comerţ, o convenţie, o comandă, un contract de vânzare-cumpărare, un parteneriat, un leasing, sau doar în modificarea unor clauze, a unor niveluri de preţ, a unor condiţii de calitate, de livrare sau de transport.

Apelanta a evidenţiat în mod expres faptul că a fost respectată condiţia transparenţei având în vedere că acesta vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Totuşi apelanta a inclus în contractul de credit încheiat între pârâtă şi reclamanţi, despre care susţine că este împărţit în două secţiuni, cea a condiţiilor speciale şi cea a condiţiilor generale, în corpul aceluiaşi contract cu precizarea esenţială că primele clauze contractuale vizează preţul creditului, respectiv, dobânda anuală şi spezele contractuale, clauze a căror aplicare nu putea fi decelată nici de profesionişti cu atât mai puţin de către consumatori, dacă banca la momentul încheierii convenţiei ce include clauzele reclamate ca abuzive nu a putut determina care va fi costul acordării creditului pe durata derulării convenţiei peste termenul iniţial de un an cu atât mai puţin poate afirma că această clauză poate fi calificată ca fiind una clară şi previzibilă.

Este adevărat că aşa cum susţine apelanta condiţiile în care atare speze sunt percepute sunt reglementate în cuprinsul părţii speciale a contractului, iar clauza de referire trimite la definiţia spezelor şi la clauza contractuală din partea generală ce reglementează vocaţia pârâtei de a primi în schimbul activităţii desfăşurată respectivul preţ, însă această structurare a conţinutului nu înlătură obligaţia de respectare a prevederilor legale cu privire la conţinut.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că termenul de „dobândă de referinţă variabilă” nu este lămurit în contractul de credit bancar şi nici în anexa la acest contract, denumit condiţii generale de creditare, iar curtea de apel a evidenţiat că trimiterea la clauza care cuprinde sintagma, în funcţie de costul resurselor de creditare nu conduce la elucidarea limitelor obligaţiilor.

De altfel clauza analizată ignoră şi standardele impuse de O.U.G. nr. 174/2008, formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, iar variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare şi să fie raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

Textul legal indicat stabileşte obligaţia de a include în cuprinsul contractului de împrumut valoarea dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixă şi/sau variabilă, iar în cazul în care dobânda este variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditorului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru, iar nivelul costurilor resurselor de creditare nu se poate aprecia că respectă acest standard.

Pct. 2.10 lit. a) din condiţiile generale de creditare, cuprinde menţiunea că dobânda se poate modifica, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul de creditare, însă noţiunea de „cost al resurselor de creditare”, de care depinde nivelul dobânzii variabile, nu este definit, ceea ce face imposibilă, atât pentru împrumutat, orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă.

Determinarea în aceste condiţii a costului total al creditului pentru consumator, care să includă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, a costurilor pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obţinerea creditului sau obţinerea acestuia potrivit clauzelor şi condiţiilor prezentate este condiţionată de încheierea unui contract de servicii, apare ca fiind iluzorie.

Aserţiunile apelantei cu privire la posibilitatea determinării obligaţiilor asumate nu pot fi reţinute iar afirmaţia sa modalitatea de stabilire a dobânzii variabilă este determinată nu poate fi primită întrucât toate aspectele trebuie stabilite în convenţie şi nu prin trimiterea la elemente exterioare acesteia.

Exigenţele legale amintite anterior nu au fost respectate apelanta arătând că dobânda de referinţă variabilă avută în vedere în contractul de credit este dobânda de referinţă practicată de bancă, adică Banca C.R. SA, fiind de asemenea stipulat că „dobânda de referinţă administrată care se afişează la sediile Băncii C.R. SA, iar dobânda de referinţă variabilă a băncii se stabileşte în funcţie de costul resurselor de creditare ale băncii”.

Consumatorul, reclamanţii din prezenta cauză, ar fi trebuit să cunoască potrivit apelantei şi faptul că pentru costul resurselor de creditare trebuie identificate următoarele elemente: indicele de referinţă robor, acest indice este influenţat de gradul de lichiditate de pe piaţa interbancară şi este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de Banca Naţională a României; costul cu rezerva minimă obligatorie care este calculată ca procent din pasivele băncii cum ar fi depozitele clienţilor constituie un cost al băncii, rezerva minimă obligatorie este ţinută în conturi deschise în evidenţele Băncii Naţionale a României cu o rată de dobândă foarte mică, sub nivelul ratelor de piaţă; costurile de lichidate, element menit să acopere diferenţa de scadenţă între creditele pe termen lung acordate clienţilor şi scadenţa pe termen scurt a surselor de finanţare corespondente.

Apelanta a mai susţinut că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu reformează instituţia leziunii pentru a oferi protecţie necondiţionată, pentru toate actele cu titlu oneros păgubitoare încheiate de persoanele majore. Acestea nu pot şi nu trebuie să primească tratamentul celor incapabili. Deşi protecţie există pentru consumator, comerciantul nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunităţii contractării. Libertatea de voinţă în asumarea de obligaţii implică şi responsabilitatea alegerii.

Instanţa a reţinut că dispoziţiile legale amintite au un caracter derogator de la dreptul comun în materie în ceea ce priveşte regimul juridic sancţionator al leziunii, prin acestea statuându-se că ruperea echilibrului contractului prin inserarea de clauze abuzive în favoarea comerciantului şi având efect lezionar asupra consumatorului, atrage sancţiunile instituite de lege care se situează atât în sfera de răspundere civilă, cât şi în cea contravenţională sau chiar penală a comerciantului.

Textul legal stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Concluzia judecătorului asupra faptului că indiscutabil contractul supus analizei este unul de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de creditare practicate de aceasta apare ca fiind corectă.

Reclamanţii nu au investit instanţa cu examinarea caracterului abuziv al întregii convenţii astfel că susţinerile apelantei referitoare la faptul că reprezintă negociere alegerea unui anumit tip de monedă nu pot produce efectele dorite respectiv de extindere a caracterului negociat şi asupra celorlalte clauze.

Apelanta afirmă că sunt negociate prin condiţiile speciale, clauzele referitoare la moneda creditului, la perioada de utilizare, la perioada de graţie, dar şi la rata dobânzii, iar dovada o reprezintă faptul că toate aceste clauze sunt diferite de la un client la altul.

Un element important pe care părţile îl negociază este moneda creditului, aceasta fiind aleasă exclusiv de către client, şi determinând o mare parte a cuantumului costurilor băncii, şi implicit un anumit cuantum minim al ratei dobânzii iar reclamanţii nici nu au contestat opţiunea lor însă nu se poate admite că acceptarea unei clauze anume confirmă negocierea altei clauze.

Existenţa unei eventuale negocieri cu privire la o anumită clauză nu este de natură a salva întreaga convenţie sensul legii fiind acela de a sigura o negociere efectivă pentru fiecare clauză în parte.

Sarcina probei fiind răsturnată, în lipsa unor dovezi contrare, raportat doar la alegaţii cu titlu general referitoare la opţiuni în mod corect s-a reţinut că această clauză nu are un caracter negociat şi ca atare apare ca fiind una abuzivă în conformitate cu textele legale enunţate.

Apelanta a mai susţinut că nu se poate reţine că clauzele privind dobânda creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, însă în prezenta cauză suntem în prezenţa unui astfel de dezechilibru care apare ca fiind evident raportat la nivelul obligaţiilor asumate în intervalul de timp în care dobânda a fost fixă şi cel în care modificarea succesivă şi intempestivă a nivelului obligaţiilor nu a mai permis îndeplinirea acestora.

Următoarea critică a vizat faptul că instanţa de fond nu a verificat existenţa sau crearea vreunui dezechilibru între părţi prin introducerea clauzei referitoare la modificarea dobânzii.

Interpretarea clauzelor contractuale se realizează tot în favoarea consumatorului, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Prima instanţă a evidenţiat însă că prin necircumstanţierea, însă, în niciun mod a ceea ce se înţelege prin costul resurselor de creditare, se creează un dezechilibru cert şi împovărător în detrimentul reclamanţilor-împrumutaţi, care nu numai că nu au posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start şansa previzibilităţii asupra consecinţelor contractului în care sunt parte.

Contrar susţinerilor apelantei că prezintă de fiecare dată care sunt modificările care determină modificarea acestor date, clienţii având posibilitatea de a verifica aceste date cu informaţiile pe care le deţin sau cu ajutorul unui expert s-a reţinut că exigenţa legii nu poate fi apreciată ca fiind respectată în această ipoteză limitele obligaţiilor fiind necesar a fi cunoscute şi neimplicând expertiza unor specialişti ci a părţilor contractante.

Dispoziţia corespunzătoare din Legea nr. 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin. (6): „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”, ori aşa cum s-a relevat anterior chiar apelanta face trimitere la experţi şi însuşirea unor concepte ceea ce e contrar celor cerute de legiuitor.

Dacă afirmaţia că dobânda face parte din obiectul contractului de credit, reprezentând preţul ce trebuie achitat de beneficiar pentru prestaţiile băncii, totuşi întrucât definirea conţinutului nu corespunde exigenţelor legale aceasta poate fi analizată din punctul de vedere al clauzelor abuzive.

Clauzele analizate prin drepturile discreţionare acordate părţii mai puternice, chiar şi prin informaţiile deţinute cu privire la perspectivele de modificare a elementelor ce influenţează cuantumul creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin cererea de chemare în judecată, intimaţii-reclamanţi au invocat caracterul abuziv al clauzei 9 lit. b) şi lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit.

Astfel potrivit acestor clauze contractuale, apelanta era îndreptăţită să perceapă, în schimbul sumei împrumutate, ca parte a preţului contractului, printre alte comisioane şi comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de transformare pentru prima solicitare.

Caracterul abuziv al acestei clauze a fost relevat chiar şi de nota de fundamentare a O.U.G. nr. 50/2010 care statuează că luând în considerare faptul că actul normativ încurajează mobilitatea consumatorilor în sensul de a li se permite acestora mutarea creditelor de la un creditor la altul în condiţii contractuale mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor de a rambursa anticipat sumele contractate fără a plăti penalităţi excesive, în condiţiile generate de criza economico-financiară cu impact asupra veniturilor per familie, actul normativ creează cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiţii de transparenţă şi liberă concurenţă, instituindu-se astfel mecanisme care să menţină un grad suficient de solvabilitate atât debitorilor, cât şi creditorilor.

Este adevărat că la momentul încheierii contractului, 18 iunie 2008 moment anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul nu interzicea apelantei perceperea comisionului de rambursare anticipată însă acesta nu echivalează cu validarea clauzei analizate.

Dacă este adevărat că la data manifestării acordului de voinţă al părţilor în vederea perfectării contractului de credit, clauza privitoare la cele două comisioane era o clauză ce nu era interzisă nu rezultă că acesta era permisă în orice condiţii şi se putea sustrage analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere obiectul principal al contractului de credit, clauzele analizate generează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor fiind calificată drept abuzivă întrucât deşi obligaţiile pot deveni dezechilibrate în prezenţa acestor clauze consumatorul devine captiv fiind în imposibilitate de a refinanţa eventual creditul.

Împrejurarea că clauza 9 lit. b) şi lit. d) este inserată în condiţiile speciale ale contractului de credit nu poate releva că este o clauză negociată, întrucât aşa cum susţine apelanta comisioanele percepute de bancă fiind distincte de la un contract de credit la altul, deoarece aşa cum sa evidenţiat anterior negocierea unei anumite clauze nu poate confirma negocierea altei clauze.

Apelanta a invocat cu privire la clauza contractuală 2.11 lit. a) a III-a teză din contractul de credit analizat de instanţa de fond că deşi reclamanţii P. au invocat prin cererea introductivă de instanţă şi caracterul abuziv al clauzei 2.11 lit. a) a III-a teză din convenţia de credit negociată şi perfectată între aceştia şi pârâtă această clauză nu poate fi calificată abuzivă.

Potrivit clauzei 2.11 lit. a) a III-a teză: „în cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoştinţă, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii”.

Apelanta a apreciat că şi-a îndeplinit obligaţia de transparenţă impusă de normele aplicabile dreptului consumerist, aceasta fiind o clauză cu o redactare clară, inteligibilă, lizibilă şi făcută cunoscută soţilor P. la momentul încheierii contractului de credit.

Prima instanţă a apreciat şi această clauză ca fiind abuzivă în mod corect, întrucât deşi apelanta o apreciază ca fiind clară în sensul legii o astfel de calificare nu poate fi validată.

Analiza realizată asupra clauzei este identică cu aceea care s-a realizat pentru celelalte clauze caracterul negociat al acesteia nefiind demonstrat, iar trimiterea la împrejurarea că face parte integrantă dintr-o parte a documentului în care au existat şi clauze negociate.

Motivele pentru care s-a apreciat că sunt abuzive clauzele analizate au fost identice şi ca atare apare ca fiind suficientă analiza realizată de către prima instanţă din această perspectivă asupra motivelor invocate contrar celor afirmate de către apelantă.

Referitor la intimata S.C., s-a apreciat că apelanta însăşi a apreciat că a operat clauza de la pct. 2.5 din convenţia încheiată la data de 22 decembrie 2010, după pronunţarea sentinţei apelate şi care se bucură de caracter executoriu conform art. 720⁸ C. proc. civ., astfel că nu puteau fi transmise drepturi pe care pârâta Ie-a pierdut şi nu se putea executa o obligaţie care nu mai exista.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta Banca C.R. SA Bucureşti a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, susţine, în esenţă că instanţa de apel în mod nelegal a respins excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată, dat fiind că instanţa de apel a ignorat faptul că dispoziţiile legale privind concilierea au un caracter imperativ.

Nu există nicăieri, în corespondenţa purtată cu soţii P., vreo invitaţie câtuşi de formală la parcurgerea procedurii concilierii directe, în temeiul art. 720¹ C. proc. civ.

Instanţa de apel, susţine recurenta, în soluţionarea prezentei excepţii a ignorat faptul că exigenţele acestui text legal sunt imperative şi neechivoce. Astfel, trebuie să existe un înscris, care să poată fi calificat, dacă nu este intitulat ca atare, convocare la conciliere. De la data primirii acestei convocări, însoţită de toate înscrisurile pe care îşi întemeiază pretenţiile, prezentate în exact întinderea inclusă ulterior în cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuie să poată fi calculată o perioadă de minim 15 zile.

Recurenta nu a avut posibilitatea de a cunoaşte şi analiza conţinutul şi întinderea pretenţiilor prezentate în cererea introductivă de instanţă, raţiunea înseşi a procedurii concilierii directe nefiind respectată.

Mai mult, sensul articolului ce impune condiţiile de desfăşurare a procedurii concilierii directe, este acela de a da într-adevăr posibilitatea chematului la conciliere să îşi pregătească poziţia şi punctul de vedere în deplină cunoştinţă de cauză, şi nu fragmentat ori lacunar.

Niciunul dintre capetele de cerere pe care ulterior, reclamanţii le includ în cererea lor de chemare în judecată nu trebuie să fie o surpriză la primele termene de judecată.

Nemulţumirile reclamanţilor indicate în cadrul acelor notificări nu coincid întru totul cu pretenţiile formulate de către aceştia în cadrul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit a considerat faptul că notificările trimise de către reclamanţi pârâtei pot reprezenta şi înlocui procedura prealabilă reglementată de art. 720¹ C. proc. civ.

În aceste condiţii, cum procedura prevăzută de art. 720¹ C. proc. civ. este o procedură prealabilă obligatorie şi cum, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face după îndeplinirea procedurii prealabile, neparcurgerea de către reclamant a acestei proceduri reprezintă un fine de neprimire a acţiunii, astfel încât, apreciază recurenta, în mod eronat instanţa de apel a respins excepţia invocată de pârâtă.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel în mod greşit a considerat clauzele referitoare la dobânda percepută de pârâtă ca fiind abuzive.

Potrivit art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 băncile sunt obligate în prezent să stabilească dobânda în funcţie de un indice de referinţă verificabil (euribor/libor/robor) la care se adaugă o marjă fixă.

Or, din raţionamentul instanţei de apel ar reieşi faptul că dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu ar fi legale cât timp împrumutatul nu poate să prevadă la momentul semnării contractului cât va fi indicele de referinţă variabil.

Faptul că posibilitatea modificării dobânzii în funcţie de elementele prevăzute în contract, respectiv costul resurselor de creditare este de esenţa caracterului variabil al dobânzii pentru care reclamanţii au optat.

Totodată, apreciază recurenta, instanţa de apel în mod greşit a considerat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, întrucât clauzele indicate de reclamanţi fac parte din preţul contractului şi sunt exprimate într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

Clauzele contractuale indicate de reclamanţii-intimaţi au fost negociate.

Clauzele indicate de reclamanţii-intimaţi nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În opinia recurentei, instanţa de apel în mod greşit a avut în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 în constatarea caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată şi al comisionului de transformare.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 162/2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, admiterea apelului şi să se dispună schimbarea în tot a sentinţei nr. 2659/2010 a Tribunalului Maramureş, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi în consecinţă să respingă cererea de chemare în judecată formulată de P.M. şi P.L. ca inadmisibilă. Pe fond, solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. De asemenea, solicită obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi temeiurile de drept invocate, găsind că o parte dintre aceste critici sunt întemeiate, va admite recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se constată că această procedură prealabilă nu trebuia parcursă de reclamanţi, având în vedere izvorul de drept invocat, respectiv Legea nr. 193/2000. În consecinţă, critica formulată din perspectiva dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, va fi respinsă.

În ceea ce priveşte ce priveşte fondul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt întemeiate.

Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar şi pentru o judecată unitară a cauzei, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunţarea prezentei soluţii.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune: „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor în contractele cu consumatorii. Aceste două obligaţii sunt: o obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Textele mai sus citate stabilesc aşadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul transparent;

- caracterul negociat;

- existenţa dezechilibrului semnificativ.

Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.

În cauză se observă însă, în primul rând, că instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului.

În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului.

Astfel, instanţa de apel se mărgineşte la a enunţa existenţa unui dezechilibru contractual în convenţia încheiată de reclamanţi cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, şi care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză.

Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanţii au numit dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamanţilor a unor sume de bani pentru o perioadă de 300 de luni.

Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual, dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă, un împrumut în valoare de 65.000 euro, ce urmează a fi achitată într-un termen de 300 de luni. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligaţiile directe asumate de către cele două părţi ale unei convenţii de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. În situaţia dedusă judecăţii, reclamanţii invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a recurentei faţă de obligaţiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem, legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul, finis mercatorum est lucrum.

De asemenea, noţiunea de risc, în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către bancă a unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului (alea) şi nicidecum o activitate menită a produce profit şi ar fi în dezacord şi cu Normele Băncii Naţionale a României ce reglementează desfăşurarea activităţii de bancă.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuare a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Având în vedere că aceste dispoziţii, care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăseşte ulterior în preţul creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent şi asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând, faţă de domeniul stric specializat, riscul în contractele bancare, în care nu există experţi autorizaţi, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

În fond, după casare, instanţa de apel va cerceta conţinutul clauzelor a căror anulare se solicită şi din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.

Se va avea în vedere că obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.

Această obligaţie nu trebuie însă absolutizată. Obligaţia de transparenţă nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Totodată, în fond, după casare, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 720⁷ C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

În concluzie, pentru toate considerentele reţinute, conform art. 314-art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Banca C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 162 din 5 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta Banca C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 162 din 5 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 358/2015. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 350/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 541/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 541/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs