ICCJ. Decizia nr. 1568/2015. Civil. Expropriere. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1568/2015
Dosar nr. 1611/97/2011*
Şedinţa publică din 11 iunie 2015
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. 1611/97/2011 reclamanţii O.M.M., N.V.A., C.D.M. şi C.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin SC H. SA:
- să se constate că reclamanţii, în calitate de persoane expropriate, au consimţit să fie preluată prin expropriere suprafaţa de 12.851 mp înscrisă în CF 2 Subcetate, nr. top. 721, 475/1, 475/3, 729/1, 730/1, 731/1, 729/3,730/3, 731/3; CF 36 Subcetate nr. top. 316, 463, 472, 588, 589, 601/1, 603/1, 636, 637, 638, 3227; CF 50 Subcetate nr. top. 370, 372, 754, 759, 764, 2047, 209; CF 120 Subcetate nr. top.1952, 1953, CF 194 Subcetate nr. top. 1989, 1990; CF 466 Subcetate, nr. top. 888/3-889/3, 892/3-896/3, 892/1-896/1, 888/1-889/1, CF 661 Subcetate, nr. top. 892/2, 893/3, 894/2, 895/2, 896/2, 898/2, 889/2; CF Subcetate nr. top.267, 268; CF 676 Subcetate nr. top. 269, 270; CF 737 Subcetate nr. top. 602/1; CF 900 Subcetate, nr. top. 1991, Cf 1135 Subcetate, nr. top. 728, CF 948 Subcetate nr. top. 745/2, proprietatea antecesorului lor M.V., pentru realizarea lucrării de interes naţional „Amenajarea H.R.S. pe sectorul Subcetate-Simeria” declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002;
- să fie obligat pârâtul să le achite suma de 497.333 lei reprezentând contravaloarea terenului (9 euro/mp) şi suma de 400.000 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenurilor pe ultimii 20 de ani, plată care urmează a se efectua în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Prin sentinţa civilă nr. 453/2012, Tribunalul Hunedoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P. invocată de acesta. A respins excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor O.M.M., N.V.A., C.D.M. şi C.G. şi excepţiile lipsei calităţii procesuale active a aceloraşi reclamanţi şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. reprezentat de SC H. SA prin administratorul judiciar E.I. SPRL. A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi, a constatat că aceştia au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 14.705 mp, identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit de experţii C.Ş., I.D. şi S.M. A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 525.180 lei cu titlu de despăgubiri, din care 374.990 lei reprezentând contravaloare teren şi 150.190 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2011, precum şi suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată parţiale, în fond. A respins în rest acţiunea. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul S.R. reprezentat de SC H. SA Bucureşti în contradictoriu cu M.F.P.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Faţă de prevederile art. 137 C. proc. civ., instanţa de fond a analizat cu precădere excepţiile invocate de pârâtul S.R. şi chematul în garanţie M.F.P., după cum urmează:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P. s-a reţinut că este întemeiată, fiind admisă, întrucât raportat la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nici o obligaţie de garanţie instituită în sarcina M.F.P. faţă de reprezentanta pârâtei SC H. SA, care se află în subordinea M.E.C.
În ce priveşte excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, acestea au fost respinse ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficienţă Decretului nr. 40/1989, declarându-se de utilitate publică şi expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului S., pe sectorul Subcetate – Simeria cu toate consecinţele ce decurg din Legea nr. 33/1994.
Prin urmare, toţi proprietarii sau moştenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariţia Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994 şi persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-şi valorifica drepturile cuvenite în justiţie.
Referitor la pretinsa prematuritate a acţiunii din întreg probatoriul administrat s-a reţinut că în pofida tuturor diligenţelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, SC H. SA nu a respectat şi nu a parcurs procedura prevăzută de lege, astfel că nu îşi poate invoca propria turpitudine în cauză.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de SC H. SA, s-a apreciat că şi aceasta este neîntemeiată câtă vreme din interpretarea dispoziţiilor H.G. nr. 392/2002 şi ale Legii nr. 33/1994 rezultă fără echivoc să exproprierea s-a realizat de către S.R. şi în favoarea amenajării hidroenergetice a râului S. în vederea producerii energiei electrice de către SC H. SA prin prepuşii săi. Prin urmare vor fi respinge, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârât.
Cu referire la fondul cauzei, s-a reţinut că la începutul anului 1990 prepuşii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului S., la confluenţa cu râul M., în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului S. pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1998.
Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit şi fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situaţia în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.
Odată cu apariţia Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes naţional urmând ca toate suprafeţele de teren afectate să fie expropriate în favoarea S.R. reprezentat prin S.P.E.E. H. SA Bucureşti.
Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situaţia de a fi lipsiţi atât de folosinţa, cât şi de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.
În această situaţie se află şi reclamanţii O.M.M., N.V.A., C.D.M. şi C.G., care în calitate de moştenitori ai proprietarului tabular M.V., aspect dovedit cu actele de stare civilă şi înscrisurile depuse la dosar, au fost lipsiţi de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenurile lor în suprafaţă de 14.705 mp, ce au fost ocupate iniţial abuziv de prepuşii SC H. SA, aşa cum rezultă din declaraţia martorului M.I.
Terenurile au fost identificate şi evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experţii C.Ş., I.D., S.M., stabilindu-se şi valoarea folosului de tras prin lipsirea de folosinţă a reclamanţilor de terenurile în cauză. La stabilirea suprafeţei terenului expropriat şi la evaluarea despăgubirilor, instanţa nu a avut în vedere terenul ce a aparţinut proprietarului tabular I.G., în suprafaţă de 731 mp, faţă de care reclamanţii nu au putut face dovada că îl moştenesc.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 - 4 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, care, în speţă, se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producţiei agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosinţa terenului.
Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanţa a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 374.990 lei, calculată la 25,5 lei/mp conform variantei I din raportul de expertiză, precum şi venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la suma de 10.217 lei/ha, rezultând un cuantum de 15.018,99 lei/an agricol (10217x1,47 ha).
În ceea ce priveşte perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanţa a reţinut că în mod legal şi echitabil aceasta va începe din anul 2002, şi până în prezent, întrucât o dată cu apariţia H.G. nr. 392/2002 se clarifică situaţia juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului SC H. SA fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din 1990. Astfel, perioada pentru care s-a calculat folosul de tras va fi din 2002 – 2011, dată la care s-au făcut constatările ce au stat la baza redactării raportului de expertiză, rezultând suma de 150.190 lei (15.018,99 leix10 ani).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin SC H. SA, iar reclamanţii, în termenul legal, au formulat cerere de aderare la apelul pârâtei.
Prin decizia civilă nr. 18 din 7 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa atacată numai în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, pe care le-a stabilit la 5400 lei. A fost menţinută în rest sentinţa şi a fost respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Reclamanţii sunt moştenitori ai proprietarului tabular M.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de naştere şi extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă. Imobilele în litigiu, înscrise în CF 2, 36, 50, 120, 466, 661, 675, 676, 737, 900, 1135, 948 Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat). O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanţilor M.A., eliberându-i-se Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverinţei nr. 266/2011 emisă de P.C. Sîntămărie - Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.
Instanţa de apel a considerat că nu poate fi primită susţinerea pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, întrucât prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul Subcetate – Simeria”.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin HG nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul Subcetate – Simeria”, iar expropriator fiind prevăzut S.R. prin S.C.P.E.E. H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 G.R. a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta l-a notificat şi pe antecesorul reclamanţilor, decedat la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Faţă de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect de către prima instanţă, expunând pe larg considerente pe care le reţine sub aspectul analizei excepţiilor.
Apelanta a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie, critică apreciată ca nefondată de instanţa de apel. Prin cererea de chemare în garanţie, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanţilor. Pârâta şi-a justificat această cerere, susţinând că statul, ca beneficiar al investiţiei şi a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile băneşti ale statului.
Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, S.R., ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Astfel, cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea a constatat că prima instanţă a soluţionat corect cererea de chemare în garanţie.
Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-a reţinut că nu pot fi primite susţinerile pârâtei în sensul că reclamanţii au acceptat preţul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorului reclamanţilor, care figurează ca proprietar tabular, iar la data emiterii lor, acesta era decedat şi astfel, reclamanţii nu au avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, aşa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experţii au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ – teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare şi de cumpărare a terenurilor pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiţii, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste preţuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacţiilor.
Experţii au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de faţă. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulaţie de 976.990 lei, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor având 14707 mp arabil.
În faţa instanţei de apel a fost depus un contract de vânzare – cumpărare încheiat de pârâtă cu terţe persoane, ce a fost încheiat în anul 2007 şi a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu preţul de 2,15 şi respectiv 2,04 Euro şi fânaţ de 1,47 Euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu şi au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare preţurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate. Ca urmare, a constatat că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaţ şi 8,16 euro/mp pentru curţi – clădiri, este unul corect şi rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.
Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, s-a reţinut că prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 14707 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului S. şi sunt cele mai fertile, luându-se în calcul veniturile medii. De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P. –ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe şi cartofi şi o medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 15.018,99 lei/an.
Curtea a apreciat că această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obţine în zonă conform potenţialului productiv al solului, condiţiile productive ale zonei, este cea care răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realităţile economice ale zonei, într-o economie de piaţă.
Cu referire la cererea de aderare la apelul pârâtei formulată de reclamanţi, s-a reţinut că aceştia critică hotărârea numai în ceea ce priveşte reducerea onorariului de avocat în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., critică ce a fost constatată fondată. În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţei îi este permis să mărească sau să micşoreze onorariile avocatului, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sa mari faţă de valoarea juridică sau de munca îndeplinită, ceea ce este menit să împiedice abuzul de drept, prin determinarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă juridică calificată pe parcursul procesului. În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuia să aibă în vedere atât valoarea obiectului cât şi proporţionalitatea onorariilor cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Având în vedere activitatea avocatului prin raportare la criticile menţionate mai sus, valoarea pricinii (acordată nu solicitată) de 202.405 lei, volumul de muncă, complexitatea cauzei, Curtea a constatat că în mod greşit prima instanţă a redus onorariul de avocat şi fără nici o motivare.
Prin decizia civilă nr. 42/2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea formulată de către petenta SC H. SA, prin administrator judiciar, de completare a deciziei civile nr. 18/2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil nr. 1611/97/2011 şi în consecinţă, a completat decizia civilă nr. 18/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia în sensul că a respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA şi împotriva încheierii pronunţată de Tribunalul Hunedoara în şedinţa publică din 24 octombrie 2012.
Curtea a reţinut că prin decizia nr. 18/2013, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra apelului declarat împotriva încheierii pronunţată de Tribunalul Hunedoara în şedinţa publică din 24 octombrie 2012.
Analizând cererea de apel declarată împotriva acestei încheieri, s-a reţinut că este nefondată deoarece în mod corect, prima instanţă a nu a dispus suspendarea judecăţii, în cauză nefiind îndeplinite cerinţele art. 36 din Legea nr. 85/2006, deşi societatea a intrat în procedura insolvenţei, prin sentinţa 7222/2012 a Tribunalului Bucureşti. Prezenta acţiune nu are ca obiect creanţele debitorului sau bunurile sale, întrucât calitatea societăţii de pârâtă îi este conferită de către actul normativ de declarare a utilităţii publice, H.G. nr. 392/2002, prin care s-a stabilit că expropriatorul, S.R., este reprezentat de SC H. SA. Astfel, în cauză, societatea are calitate de reprezentant al S.R., ce este titularul drepturilor şi obligaţiilor.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 291/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtului împotriva deciziei nr. 18/2013, a casat în parte această decizie şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de SC H. SA împotriva hotărârii primei instanţe, menţinând în rest dispoziţiile deciziei. A fost respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 42/2013.
În expunerea motivelor, instanţa de recurs a reţinut ca nefondate criticile privind inadmisibilitatea acţiunii, lipsa calităţii procesuale pasive a SC H. SA şi cea privind prematuritatea acţiunii.
În ce priveşte legitimarea procesuală a reclamanţilor, Înalta Curte a apreciat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât nu s-a probat că M.A. este moştenitoarea defunctului M.V. şi nici că autorul reclamanţilor s-a adresat C.F.F., pentru obţinerea titlului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, demers nefinalizat la data emiterii H.G. 392/2002. Ca urmare, instanţa de recurs a apreciat că se impune rejudecarea apelului pârâtului sub acest aspect.
Înalta Curte a considerat greşită hotărârea instanţei de apel şi în ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, reţinând că nu s-a făcut dovada că în zone limitrofe terenului în litigiu nu există tranzacţii, instanţa de apel preluând afirmaţia experţilor, nesusţinută de nicio probă.
S-a considerat, de asemenea, că în ce priveşte critica legată de prescripţia dreptului material la acţiune privind lipsa de folosinţă pentru perioada 2002 – 2007, nu se impune analizarea îndeplinirii perioadei pentru care putea fi valorificat folosul de tras, câtă vreme în anul 2002, când s-a declarat exproprierea pentru cauze de utilitate publică, reclamanţii nu pretind că mai aveau posesia terenului în litigiu, condiţii în care în patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă.
Ca urmare, Înalta Curte a dispus administrarea de dovezi din care să rezulte că antecesorii reclamanţilor au urmat procedura legilor speciale pentru obţinerea titlului de proprietate, sau eventual, a despăgubirilor cuvenite, procedură ce nu a putut fi finalizată. În măsura în care se face această dovadă, instanţa de trimitere a stabilit să se refacă raportul de expertiză, cu respectarea cerinţelor impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 1611/97/2011*.
Prin decizia civilă nr. 21 din 17 februarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin SC H. SA, a schimbat în parte sentinţa atacată în ce priveşte cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul nerealizat şi, rejudecând în aceste limite, a redus cuantumul acestor despăgubiri pentru perioada 2007-2011 la suma de 60.076 lei, a menţinut în rest sentinţa atacată, cu excepţia dispoziţiilor privind cheltuielile de judecată, soluţionate prin decizia civilă nr. 18/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, menţinută, sub acest aspect, prin decizia civilă nr. 291/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele, referitor la apelul pârâtei:
Cu privire la legitimarea procesuală a reclamanţilor, Curtea a constatat că, prin acţiunea de faţă, aceştia au solicitat despăgubiri în calitate de moştenitori ai defunctului M.V. Din actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor nr. 326/1983 şi nr. 310/1995, rezultă că defuncta O.M., soţia reclamatului O.M. şi mama celorlalţi reclamanţi, a fost succesoarea defunctei M.V., în calitate de nepoată de fiu predecedat, iar reclamanţii din prezenta cauză sunt moştenitorii defunctei O.M.
Ca urmare, reclamanţii au făcut dovada că sunt succesori ai defunctului M.V., proprietar tabular asupra imobilelor expropriate, pentru care au solicitat despăgubiri.
În rejudecarea apelului, reclamanţii au depus înscrisuri din care rezultă că au solicitat încă din 1991 reconstituirea dreptului de proprietate după defunctul M.V.
Cu privire la terenurile afectate de A.H.E. S., s-a constatat că, pentru terenurile agricole afectate de amenajare s-a luat decizia de a nu se emite titluri de proprietate, astfel cum rezultă din scrisoarea nr. 19/774/1991 a Prefectului judeţului Hunedoara. În vederea declarării utilităţii publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 33/1994, SC H. SA a identificat terenurile afectate de investiţii şi precum şi pe majoritatea moştenitorilor proprietarilor tabulari care urmează să fie puşi în posesie. În anul 2006, SC H. SA a transmis C.J.F.F. Hunedoara adresa nr. 4964 din 13 decembrie 2006, prin care a solicitat să fie aprobată emiterea titlurilor de proprietate pentru deţinătorii de terenuri identificaţi de SC H. SA pentru ca aceste terenuri să poată fi vândute M.E.C., respectiv SC H. SA.
În procedura de expropriere demarată în temeiul H.G. nr. 392/2002, având în vedere prevederile art. 12 din Legea nr. 33/1994, expropriatorul a emis notificări proprietarilor, inclusiv antecesorului reclamanţilor, prin care a făcut oferta de despăgubiri de 10.000 lei RON/ha teren arabil şi 7.000 lei RON/ha teren fânaţ.
Limitele investirii instanţei sunt clar determinate de reclamanţi şi ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care i s-a recunoscut antecesorului reclamanţilor calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri. Dacă s-ar accepta ipoteza, susţinută de apelant, că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acţiunii de faţă, acestora să li se creeze o situaţie mai grea decât aceea pe care o aveau înainte, în sensul că, dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi fost îndreptăţiţi să primească despăgubirile stabilite de expropriator. În acest sens, s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.
Fată de aceste circumstanţe, Curtea a reţinut că reclamanţii justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut inclusiv de expropriator, care a emis notificări pe numele antecesorului lor, astfel că aceste critici aduse de pârât hotărârii primei instanţe sunt nefondate.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor pe la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, Curtea, conformându-se deciziei de casare, a efectuat demersuri la instituţii abilitate, respectiv C.L.C. Sântămărie Orlea, C.N.P. Alba Iulia, O.C.P.I. Haţeg. Pe baza răspunsurilor primite şi a contractelor de vânzare-cumpărare depuse în copie, s-a dispus efectuarea unei completări la raportul de expertiză. Analizând aceste convenţii, experţii au concluzionat că terenurile care au făcut obiectul tranzacţiilor nu sunt similare cu cele în litigiu.
În privinţa contractelor depuse de pârât în apel, s-a constatat că acestea sunt încheiate în anul 2012 de SC H. SA cu persoane fizice şi juridice, având ca obiect terenuri intravilane şi extravilane pe raza comunei B. Română. În toate aceste contracte preţul este acelaşi, de 2,15 euro/mp agricol şi 1,57 euro/mp fânaţ, indiferent de suprafaţă şi amplasament. Mai mult, preţuri similare sau sensibil egale au fost practicate de SC H. SA şi în anii 2006-2007, astfel cum rezultă din contractele depuse în faţa primei instanţe.
În aceste condiţii, când singurul cumpărător este SC H. SA, iar preţurile sunt aceleaşi, indiferent de vânzător, de momentul tranzacţiei sau de suprafaţa ce face obiectul vânzării, Curtea a constatat că nu se poate vorbi de o piaţă imobiliară reală în zonă.
Ca urmare, câtă vreme nu s-a făcut dovada că în zone limitrofe terenului în litigiu există tranzacţii, se constată că prima instanţă a stabilit în mod corect valoarea despăgubirilor, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că aceste critici sunt nefondate.
În ce priveşte folosul de tras, prin motivele de apel, pârâtul a criticat doar cuantumul acestor despăgubiri, necontestând îndreptăţirea reclamanţilor la contravaloarea lipsei de folosinţă.
Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Aşadar, în examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii instanţei de fond, instanţa de apel este ţinută să respecte limitele efectului devolutiv impuse de textul legal menţionat, ceea ce înseamnă că, în ce priveşte despăgubirile reprezentând lipsa de folosinţă, Curtea nu a putut cerceta decât modul de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri nu şi îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea lor.
Pe de altă parte, în recurs, pârâtul a criticat acordarea despăgubirilor pentru folosul cuvenit numai pentru perioada 2002-2007, susţinând că pentru acest interval, dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris. Ca urmare, soluţia dată în apel în primul ciclu procesual, cu privire la aceste despăgubiri pentru perioada 2007-2011, nesupusă examenului de legalitate în recurs, se bucură de autoritate de lucru judecat şi nu mai poate face obiectul analizei în rejudecarea apelului.
Pentru aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., coroborat cu art. 295 alin. (1) şi art. 315 C. proc. civ., având în vedere că prin decizia civilă nr. 291/2014, instanţa de recurs a casat hotărârea în ce priveşte apelul declarat de pârât şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de acesta, Curtea a admis apelul pârâtului S.R., prin SC H. SA şi a schimbat în parte sentinţa atacată în ce priveşte cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul nerealizat, pe care îl va reduce pe perioada 2007-2011 la suma de 60.076 lei (15.019 lei/an x 4 ani).
A menţinut în rest sentinţa atacată, cu excepţia dispoziţiilor privind cheltuielile de judecată, soluţionate prin decizia civilă nr. 18/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, menţinută, sub acest aspect, prin decizia civilă nr. 291/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta S.C.P.E.E.H. H. SA.
Prin recursul lor, reclamanţii, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., au susţinut următoarele motive:
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că dreptul de a solicita despăgubiri pentru perioada anterioară anului 2007 este prescris.
Despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a terenurilor au fost solicitate în baza dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului.
Pârâtul a preluat în mod abuziv terenurile în perioada 1990-1991, iar după emiterea hotărârii de declarare a utilităţii publice, în mai 2002, acesta a refuzat să sesizeze tribunalul pentru declararea exproprierii.
Susţin reclamanţii că, întrucât numai pârâtul avea calitatea procesuală pentru sesizarea instanţei, dreptul lor la acţiune nu s-a născut în momentul preluării terenurilor şi nici la cel al declarării utilităţii publice, astfel că termenul de prescripţie nu a început să curgă.
Dreptul la acţiune s-a născut în momentul în care, în virtutea dreptului de petiţionare şi a accesului liber la justiţie, reclamanţii au formulat prezenta acţiune şi cum, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea este unică, reclamanţii au dreptul la despăgubiri pentru perioada cuprinsă între data declarării utilităţii publice şi data sesizării instanţei.
La data de 4 iunie 2015, reclamanţii au depus la dosar completare a motivelor de recurs formulate în termen, prin care au susţinut că pârâta SC H. nu are calitatea de parte în proces, ci ca reprezentant legal al S.R. şi, ca atare, aceasta nu putea declara apelul în nume propriu, întrucât nu a avut calitatea de parte la instanţa de fond.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului.
Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta S.C.P.E.E.H. H. SA a susţinut următoarele:
Cu privire la calitatea procesuală activă a numitei M.A., atât prima instanţă, cât si instanţa de apel nu au avut în vedere normele imperative de drept incidente, aplicând greşit legea materiei ce reglementează aspectele succesorale şi, totodată, au dat o interpretară greşită actelor de stare civilă depuse de reclamantă la dosarul cauzei.
Actele de stare civilă ce au fost depuse în probarea calităţii de moştenitori, nu reprezintă înscrisuri prin care se face dovada acestei calităţi potrivit legii, ci se atestă doar o vocaţie succesorală la moştenire.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de moştenitor, aceasta trebuie sa întrunească mal multe condiţii cumulative. si anume să aibă capacitatea de a moşteni, să aibă vocaţie succesorală ta moştenirea defunctului, să nu fie nedemn de a moşteni, să accepte moştenirea în termenul de prescripţie de 6 luni.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine îndreptăţirea reclamantei la moştenirea defunctului M.V., era necesar să se facă dovada că, în afara reclamantei, nu există alţi moştenitori care să reclame aceste despăgubiri.
Pe fond, pârâta susţine că pentru acordarea daunelor reprezentând lipsa de folosinţă, respectiv folosul agricol nerealizat, reclamanţii trebuiau să facă dovada prejudiciului suferit, conform dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Or, de la momentul la care li s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 şi până la data introducerii acţiunii în 2010, reclamanţii au rămas în pasivitate şi nu au cultivat terenul expropriat.
Prima instanţă a acordat reclamanţilor daune având în vedere simplul fapt al potenţialităţii folosului agricol, fără a ţine seama de criteriile legale.
Totodată, despăgubirile pentru lipsa de folosinţă au fost acordate în mod injust, la nivelul preţurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei şi nu în raport de preţul aferent fiecărui an agricol, aşa cum era corect.
Pentru argumentele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
I. Recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru considerentele care succed.
Prin motivele de recurs depuse, la dosar la data de 4 iunie 2015, în completarea celor formulate în termenul procedural, reclamanţii au susţinut că pârâta SC H. nu are calitatea de parte în proces, în nume propriu, ci ca reprezentant legal al S.R. şi, ca atare, aceasta nu putea declara apelul în nume propriu, întrucât nu a avut calitatea de parte la instanţa de fond.
Această susţinere constituie un motiv de recurs de ordine publică care, chiar dacă a fost formulat cu depăşirea termenului legal, faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., urmează a fi analizat de prezenta instanţă.
Astfel, relativ la motivul de ordine publică invocat, Înalta Curte reţine că specificul personalităţii juridice statale, în calitate de subiect de drept, adică de titular de drepturi şi obligaţii de orice fel este acela că statul poate, în principiu, participa sau participă efectiv la orice raport juridic dar nu in personam, ci prin reprezentanţii săi.
Deşi este subiect de drept de sine stătător, fiind, aşadar, neîndoielnic că, în concepţia legii noastre civile, S.R. este „persoană juridică”, el este în aceeaşi măsură o autoritate teoretică care poate participa proprio nomine în raporturile de drept civil, ca subiect de drepturi şi obligaţii civile, doar prin organele anume prevăzute de lege.
Una din părţile capacităţii juridice generale a S.R. o reprezintă, aşadar, capacitatea sa civilă sau de drept civil, capacitate ce exprimă, implicit, şi calitatea lui de subiect de drept civil, de persoană juridică.
Textul de principiu îl constituie art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, act normativ în vigoare la data cererii introductive. Potrivit alin. (1) al acestui articol „Statul este persoană juridică în raporturile la care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii”. Totodată, potrivit alin. (2), el participă în astfel de raporturi, prin M.F.P. , afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, M.F.P. reprezintă Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai daca legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
Prin urmare, M.F.P. este reprezentantul în justiţie în genere al statului şi are vocaţia generală de a reprezenta statul român, dar nu şi atunci când există o delegare expresă, dată prin lege, altor organe sau persoane juridice, care acţionează nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama S.R., în calitate de reprezentanţi legali.
Or, în speţă raportul juridic de reprezentare al recurentei s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi în temeiul H.G. nr. 392/2002, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului S.C.P.E.E. H. S.A.
Prin urmare, nu există nicio diferenţă din punct de vedere juridic între SC H. SA, care, potrivit legii, acţionează în numele statului în acest tip de acţiuni, şi S.R., SC H. SA având astfel calitate procesuală de a exercita calea de atac a apelului.
Aşa fiind, susţinerile reclamanţilor privind lipsa calităţii procesuale a SC H. SA de a exercita calea de atac a apelului sunt nefondate.
În ce priveşte motivele de recurs formulate în termen de reclamanţi, se constată următoarele:
Cu titlu preliminar, trebuie arătat că recurenţii-reclamanţi au indicat pur formal în partea introductivă a cererii de recurs motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., fără a contura critici în acest sens sau a aduce vreun argument în susţinerea acestora. Enunţarea acestor motive de recurs nu este însă suficientă, în lipsa oricărei argumentaţii logico-juridice de natură a contura ipotezele pe care el le reglementează, pentru ca instanţa de recurs să exercite controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
În ce priveşte criticile încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Contrar susţinerilor din recurs, în mod corect instanţa de apel a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă numai pentru perioada 2007-2011, iar nu şi pentru perioada 2002-2007, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, pentru considerentele ce succed.
Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că dreptul la acţiune cu privire la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă se naşte din momentul sesizării instanţei de către expropriator, în temeiul art. 21 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, dar cum o astfel de sesizare nu s-a realizat, sunt îndreptăţiţi la acordarea despăgubirilor începând cu anul 2002, dată la care a fost declarată utilitatea publică.
Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual a statuat cu putere de lucru judecat în ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2002-2007.
Astfel, în recursul exercitat în primul ciclu procesual s-a contestat dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă numai pentru perioada 2002-2007, invocându-se prescripţia.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a statuat că, având în vedere că exproprierea pentru utilitate publică a fost declarată în anul 2002, moment la care nici reclamanţii nu pretind că mai aveau posesia terenurilor în litigiu, în patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă a terenurilor. Neexistând dreptul, nu se mai poate pune problema prescripţiei.
Ca atare, dreptul reclamanţilor la acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2002-2007 a fost tranşat cu putere de lucru judecat în soluţionarea recursului din primul ciclu procesual, în sensul că acesta nu există.
În raport de această dezlegare a instanţei de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare, nu mai putea fi recunoscut dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 2002-2007, astfel că, în mod corect, instanţa de rejudecare a stabilit doar despăgubirile aferente lipsei de folosinţă pentru perioada 2007-2011, reţinând că soluţia dată în apel în primul ciclu procesual, cu privire la despăgubirile pentru perioada 2007-2011, nesupusă examenului de legalitate în recurs, se bucură de autoritate de lucru judecat.
Pentru considerentele arătate, criticile formulate de reclamanţi în baza motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.
II. În ce priveşte recursul pârâtei, Înalta Curte constată că acesta este nul, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta-pârâtă a formulat critici cu privire la calitatea procesuală activă a numitei M.A., susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit legea şi a interpretat în mod eronat actele de stare civilă depuse la dosar de reclamanţi, în ce priveşte îndreptăţirea acesteia, în calitate de autoare a reclamanţilor, la moştenirea defunctului M.V.
Această susţinere nu are legătură cu argumentele instanţei de apel care a reţinut, în ce priveşte calitatea procesuală a reclamanţilor, că din actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor nr. 326/1983 şi nr. 310/1995, rezultă că defuncta O.M., soţia reclamatului O.M. şi mama celorlalţi reclamanţi, a fost succesoarea defunctului M.V., în calitate de nepoată de fiu predecedat, iar reclamanţii din prezenta cauză sunt moştenitorii defunctei O.M.
Aşa fiind, critica relativă la calitatea procesuală activă a numitei M.A., faţă de care nu s-a reţinut calitatea de moştenitoare de pe urma defunctului proprietar iniţial M.V., nu are legătură cu argumentul instanţei de apel, potrivit căruia reclamanţii din prezenta cauză sunt moştenitorii defunctei O.M.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.
În ce priveşte criticile privind despăgubirile acordate reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă pentru terenul expropriat pentru perioada 2007-2011, se constată că acestea sunt formulate omisso medio.
Astfel, în recursul exercitat în primul ciclu procesual împotriva deciziei nr. 42 din 17 mai 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, pârâta a formulat critici cu privire despăgubirile acordate reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă numai pentru perioada 2002-2007, astfel că soluţia dată în apelul din primul ciclu procesual cu privire la despăgubirile privind lipsa de folosinţă pentru perioada 2007-2011, nefiind supusă recursului în primul ciclu procesual, a intrat în puterea de lucru judecat.
Aşa fiind, cum aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se grefează pe conţinutul deciziei atacate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului, admiţând excepţia cu acest obiect.
Înalta Curte, pentru considerentele care preced, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii O.M.M., N.(născută O.)V.A., C.D.M., C.G. şi va constata nul recursul declarat de pârâta S.C.P.E.E.H. H. SA, în reprezentarea S.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii O.M.M., N.(născută O.)V.A., C.D.M., C.G. împotriva deciziei nr. 21 din 17 februarie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâta S.P.E.E.H. H. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1532/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 353/2015. Civil → |
|---|
