ICCJ. Decizia nr. 2044/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2044/2015
Dosar nr. 1413/204/2014*
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 2 octombrie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele :
Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 19 martie 2014, sub nr. 1413/204/2014, reclamantul A.C., domiciliat în satul Bordenii Mari, comuna Scorţeni, jud. Prahova şi cu reşedinţa în Germania, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.A., domiciliată în sat Bordenii Mari, comuna Scorţeni, jud. Prahova şi cu reşedinţa în Germania, următoarele: desfacerea căsătoriei încheiată la data de 25 august 2007 din culpa exclusivă a pârâtei; revenirea acesteia la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, respectiv C.S.; exercitarea în comun a autorităţii părinteşti asupra minorei A.A.G.; stabilirea domiciliului acesteia la pârâtă; păstrarea relaţiilor personale ale reclamantului cu minora, conform programului de vizitare solicitat obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, în cuantum de 291 euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că relaţia de căsătorie este iremediabil vătămată şi că aceasta nu mai poate continua din cauza comportamentului inadecvat al pârâtei. De asemenea, a precizat că a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată la Judecătoria Câmpina, întrucât ambii soţi au avut domiciliul în raza teritorială a acestei instanţe şi a acordului realizat cu pârâta cu privire la alegerea acestei jurisdicţii, invocând, în susţinerea acestui argument, şi dispoziţiile art.914 alin. (2) C. proc. civ.
În drept, acţiunea civilă a fost întemeiată pe art. 194 şi următoarele, art. 914 şi următoarele, art. 451 şi următoarele C. proc. civ., art. 373, art. 374, art. 379 alin. (1), art. 383 alin. (3), art. 379 alin. (1), art. 383 alin. (3), art. 397, art. 400 alin. (2), art. 401 alin. (2), art. 402, art. 496, art. 499 C. civ.
Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depusă la data de 06 mai 2014, pârâta C.A. a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului, exercitarea în comun, de către ambii părinţi, a autorităţii părinteşti asupra minorei A.A.G., stabilirea domiciliului acesteia la pârâtă, obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei şi stabilirea unui program de vizitare; totodată, a învederat că este de acord ca cererea de chemare în judecată să fie soluţionată de Judecătoria Câmpina.
Prin Sentinţa civilă nr. 2834 din 2 octombrie 2014, Judecătoria Câmpina a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, această instanţă a reţinut, în esenţă, existenţa unui element de extraneitate, care rezultă din faptul că părţile litigante şi minora ce a rezultat din căsătoria acestora locuiesc în .Germania.
Potrivit art. 914 alin. (1) cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul (2) Dacă nici reclamantul şi nici pârând nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord,. cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
De asemenea, conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului CE nr. 1347/2000, instanţa din România este competentă să judece cererea de divorţ dintre doi cetăţeni români chiar dacă la data sesizării instanţei niciunul dintre aceştia nu mai are locuinţa în ţară.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială în materia divorţului, Judecătoria Câmpina a reţinut că aceasta este absolută, fiind reglementată de norme de ordine publică, aspect ce reiese din coroborarea dispoziţiilor art. 914 C. proc. civ. cu cele ale art. 129 şi art. 126 C. proc. civ. Cum însă reclamantul nu a făcut dovada încheierii unui acord cu pârâta privind introducerea cererii de divorţ ta Judecătoria Câmpina, conform dispoziţiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze litigiul este Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
A arătat această instanţă că, din cuprinsul art. 914 alin. (2) C. proc. civ. reiese că acordul soţilor trebuie să fie anterior introducerii cererii de divorţ, atâta timp cât este stipulat că părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România şi nu că părţile pot conveni ca cererea de divorţ să se judece la orice judecătorie din România, ipoteză în care se putea aprecia că un eventual acord se poate încheia şi ulterior introducerii cererii. Întrucât art. 914 alin. (2) C. proc. civ. prevede că părţile pot conveni „să introducă", iar nu „să fie introdusă" cererea de divorţ la orice judecătorie din România, înseamnă că alegerea de competenţă poate fi făcută numai în cazul divorţului prin acord. Or, în speţă, instanţa nu a fost învestită cu o cerere de divorţ prin acordul părţilor.
Deşi prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea reconvenţională părţile au susţinut că sunt de acord cu soluţionarea cauzei de către Judecătoria Câmpina, această instanţă a apreciat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui acord între cei doi soţi cu privire la introducerea acţiunii de divorţ, având în vedere că acesta nu a fosi exprimat anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, iar instanţa nu a fost învestită eu o cerere de divorţ prin acord, semnată de ambele părţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 204 din 13 ianuarie 2015, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În motivare, această instanţă a reţinut că părţile litigante nu au domiciliul comun în sectorul 5, iar în prezent, acestea locuiesc în Germania, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.
Prin reglementarea dispoziţiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a dorit flexibilizarea regulilor de competenţă exclusivă în materia divorţului, în scopul uşurării accesului la justiţie al cetăţenilor români cu reşedinţa în străinătate, pentru desfacerea căsătoriei, la instanţele judecătoreşti din România.
O interpretare restrictivă a acestui text legal, e cea făcută de Judecătoria Câmpina, în sensul că acordul părţilor trebuie să fie exprimat anterior introducerii acţiunii şi că poate privi doar divorţul prin acord, este nu doar contrară voinţei evidente a legiuitorului de a lărgi accesul părţilor la justiţie, dar restrânge până la inaplicabilitate incidenţa prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ.
În cuprinsul prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul dă în mod expres părţilor posibilitatea de a înlătura competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, tară a circumstanţia în vreun fel condiţiile în care ar putea face acest lucru. în această situaţie, în opina instanţei, nu este întrunită una din condiţiile cumulative prevăzute de art. 129 alin. (2) lite C. proc. civ. pentru ea o competenţă teritorială să fie exclusivă, aceea ca părţile să nu aibă posibilitatea de a înlătura competenţa instanţei stabilită de lege. Singura concluzie care se desprinde din acest raţionament este aceea că, permiţând părţilor să deroge de Ia competenţa teritorială stabilită, legiuitorul a transformat această competenţă din una exclusivă în una facultativă.
A mai reţinut Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti că doar competenţa teritorială exclusivă este absolută, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., în toate celelalte cazuri necompetenţa fiind de ordine privată, cu consecinţele procedurale care derivă din această calificare. Cea mai importantă dintre acestea este că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc.civ. doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu ia primul termen de judecată, nu şi de către instanţă, din oficiu.
Or, în cauză, voinţa reclamantului ca litigiul să fie judecat de Judecătoria Câmpina este evidentă, aspect ce rezultă din faptul că a înţeles să introducă acţiunea pe rolul acesteia, pârâta acceptând această opţiune prin întâmpinare.
În considerarea acestor argumente, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a apreciat că este competentă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii Judecătoria Câmpina.
Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Câmpina şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Înalta Curte constată că este competentă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii, Judecătoria Câmpina, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data înregistrării acţiunii civile pe rolul Judecătoriei Câmpina, respectiv 19 martie 2014, dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
Din dispoziţiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ. rezultă ea norma de competenţă teritorială a instanţei cu privire la soluţionarea acţiunii de divorţ este absolută, părţile având posibilitatea să introducă acţiunea de divorţ la orice instanţă din România, dacă şi-au exprimat acordul în acest sens; în caz contrar, competenţa aparţine Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Aşadar, în cauză, fiind vorba de o regulă de competenţă teritorială absolută, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., excepţia de ordine publică a necompetenţei teritoriale absolute trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 martie 2011 pe rolul Judecătoriei Câmpina, reclamantul A.C. şi-a exprimat opţiunea ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria Câmpina să soluţioneze litigiul, deoarece ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în circumscripţia acestei instanţe. La rândul său, prin cererea reconvenţională formulată la data de 06 mai 2015, (fila 35 dosar Judecătoria Câmpina), pârâta a arătat că este de acord ca acţiunea de divorţ să fie soluţionată de această instanţă.
Ulterior, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe, respectiv 02 octombrie 2014, Judecătoria Câmpina a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, apreciind că părţile, care nu locuiesc în România, nu au depus, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, un acord cu privire la soluţionarea litigiului de către această instanţă.
Dispoziţiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc momentul la care părţile trebuie să-şi exprime voinţa cu privire la determinarea instanţei competente în soluţionarea litigiului, ci doar reglementează posibilitatea realizării unui acord, în acest sens.
Înalta Curte apreciază că, în ceea ce priveşte acordul de voinţă al părţilor cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ, textul legal mai sus invocat nu cere ca acesta să fie dat expres, în cadrul aceluiaşi înscris.
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat, odată cu introducerea acţiunii de divorţ, reclamantul şi-a manifestat voinţa ca litigiul să fie soluţionat de judecătoria Câmpina, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soţilor. Pârâta, la rândul său, a declarat, prin cererea reconvenţionaiă, ca judecata cauzei să se facă de această instanţă.
Prin urmare, în cauză este întrunit acordul părţilor cu privire la soluţionarea cererii de divorţ de către Judecătoria Câmpina, acord care a intervenit anterior momentului procedural Ia care această instanţa şi-a verificat competenţa de soluţionare a cauzei.
Chiar dacă, ulterior, la data de 13 ianuarie 2015 (fila II, dosarul judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti), părţile au depus o tranzacţie prin care au arătat modalitatea în care înţeleg să soluţioneze cauza aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, acest aspect nu are relevanţă în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente, întrucât această manifestare de voinţă este ulterioară datei la care prima instanţă, legal sesizată, s-a dezînvestit.
Înalta Curte nu îşi însuşeşte argumentul Judecătoriei Câmpina în sensul că posibilitatea părţilor, conferită de art. 914 alin. (2) C. proc. civ. , de a alege instanţa competentă, există doar în ipoteza în care acestea solicită divorţul prin acord, întrucât această interpretare restrictiva nu rezultă din dispoziţiile legale evocate.
Concluzionând, pentru considerente expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 158/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 15/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
