ICCJ. Decizia nr. 381/2015. Civil. Pretenţii. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECTIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 381/2015
Dosar nr. 45638/3/2011
Şedinţa publică de la 5 februarie 2015
Asupra recursurilor de fată:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată instantei, reclamanta SC C.E.T. G. SA în contradictoriu cu SC K.D.F. E. SRL, a solicitat obligarea SC K.D.F. E. SRL de a emite o factură fiscală pentru suma de 29.831.846,22 RON, la care se adaugă TVA în sumă de 5.668.050,78 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de SC K.D.F. E. SRL în temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008, încheiat între aceasta din urmă şi SC C.E.T. G. SA; obligarea SC K.D.F. E. SRL la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluţionarea acestui litigiu.
La data de 27 septembrie 2011, pârâta SC SC K.D.F. E. SRL SRL a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând pe cale de excepţie, constatarea necompetenţei generale a instanţei de judecată în soluţionarea prezentei pricini şi declinarea dosarului spre competentă soluţionare Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Municipiului Bucureşti, în raport cu prevederile art. 15.7 din contractul de administrare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră încheiat de părţi la data de 11 noiembrie 2008, pe fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiată, iar prin cererea reconvenţională solicitând obligarea SC C.E.T. G. SA, la emiterea unei facturi fiscale la valoarea de 24.688.692 RON la care se adaugă TVA de 4.690.851 RON, valoare convenită de părţi pentru prima de administrare acordată în temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008, obligarea SC C.E.T. G. SA, la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Prin sentinţa nr. 13766 din 9 octombrie 2012 Tribunalul Bucureşti a admis cererea principală obligând pârâta la emiterea unei facturi fiscale pentru suma de 29.831.846,22 RON, la care se adăuga TVA în cuantum de 5.668.050,78 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate de pârâtă
În temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008 şi a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
„Tribunalul reţine că, din contractul de administrare şi anexele acestuia, a actului adiţional din 21 mai 2009, cât şi din efectiva derulare a menţionatului contract, ulterior prestării serviciilor anterior precizate de către pârâta-reclamantă SC K.D.F. E. SRL, reclamantei-pârâte SC C.E.T. G. SA i-au fost alocate din rezerva de noi intraţi aferentă perioadei 2008-2012 (respectiv certificate de emisii de gaze cu efect de seră), drept pentru care ulterior, în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, reclamanta-pârâtă a transferat cu titlu de primă de administrare, către SC K.D.F. E. SRL, 510.000 certificate E.U.A. obţinute din rezerva de noi intraţi. Astfel, tribunalul constată că, s-au derulat două operaţiuni comerciale, şi prin urmare SC K.D.F. E. SRL a avut, în primul rând, calitatea de prestator al serviciilor efectuate în legătură cu obţinerea cantităţii suplimentare de certificate E.U.A., iar, în al doilea rând, calitatea de beneficiar pentru serviciile de transfer a certificatelor E.U.A. primite ca primă de administrare din partea reclamantei, iar SC C.E.T. G. SA a avut, în primul rând, calitatea de beneficiar al serviciilor efectuate în legătură cu obţinerea cantităţii suplimentare de certificate E.U.A., iar în al doilea rând, calitatea de prestator pentru serviciile de transfer a certificatelor E.U.A. transferate ca primă de administrare către SC K.D.F. E. SA. În baza celor menţionate, părţile au încheiat actul adiţional din 21 mai 2009 la contractul din 11 noiembrie 2008 în care, la art. 1, au menţionat că SC K.D.F. E. SRL şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind obţinerea pentru SC C.E.T. G. SA a alocării suplimentare din rezerva de noi intraţi, fiind îndreptăţită la obţinerea primei de administrare. Astfel, având în vedere faptul că pârâtei-reclamante SC K.D.F. E. SRL nu îi sunt aplicabile prevederile art. 141 C. fisc. întrucât nu a avut şi nu are calitatea de persoană impozabilă scutită de taxă, iar conform dispoziţiilor art. 155 C. fisc. „persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, alta decât o livrare/prestare fără drept de deducere a taxei, conform art. 141 alin. (1) şi alin. (2), trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar (...)”, imediat ulterior derulării operaţiunilor comerciale anterior menţionate, deci imediat ce a prestat serviciile de administrare şi consultanţă, tribunalul apreciaza ca pârâta SC K.D.F. E. SRL avea obligaţia de a emite o factură fiscală către SC C.E.T. G. SA reprezentând contravaloarea serviciilor prestate. Având în vedere situaţia de fapt reţinută, dată fiind ordinea derulării operaţiunilor comerciale între părţi, chiar pârâta SC K.D.F. E. SRL era cea dintâi societate care avea obligaţia de a emite factură fiscală către SC C.E.T. G. SA, deoarece SC K.D.F. E. SRL este cea care a prestat prima operaţiunea comercială constând prestarea de servicii în vederea obţinerii de către reclamanta, din rezerva de noi intraţi, a unei cantităţi suplimentare de emisii de gaze cu efect de seră, operaţiune ulterior căreia reclamanta urma să transfere către SC K.D.F. E. SRL prima de administrare, tribunalul va admite cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, va obliga pârâta la emiterea unei facturi fiscale pentru suma de 29.831.846,22 RON, la care se adăuga TVA în cuantum de 5.668.050,78 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate de pârâta în temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008 şi va respinge cererea reconvenţională ca neîntemeiată”.
Prin decizia nr. 262 din 3 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta SC K.D.F. E. SRL împotriva sentinţei pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, păstrând soluţia dată cererii reconvenţionale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în raport de circumstanţele cauzei şi de susţinerile părţilor concretizate în actele depuse la dosar, nu există un drept subiectiv civil (comercial) al vreuneia din cele 2 părţi în virtutea căruia să pretindă celeilalte părţi să emită o factură pentru o anumită sumă. În lipsa dreptului subiectiv civil pretins acţiunea nu poate fi primită, ci va fi respinsă ca neîntemeiată.
De asemenea, s-a considerat că nu poate fi analizat dacă există un drept fiscal pentru că litigiul de faţă este un litigiu de drept privat pur, între particulari, iar nu un litigiu de contencios administrativ şi fiscal în cadrul căruia să se stabilească, cu respectarea normelor procedurale specifice, existenţa/inexistenţa unor obligaţii fiscale (şi corelativ a drepturilor fiscale aferente) şi oricum instanţa nu poate schimba cauza şi natura acţiunii fiind ţinută de principiul disponibilităţii.
Cum prin apelul de faţă s-a pus în discuţie atât soluţia de admiterea a cererii principale, dar şi soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, instanţa de apel a considerat că poate fi admis pe aspectul referitor la cererea principală (sentinţa urmând a fi schimbată în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale), dar aspectele privitoare la admiterea cererii reconvenţionale nu pot fi reţinute (sentinţa apelată dând pe cererea reconvenţională o soluţie corectă, dar pe un fundament juridic eronat).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate.
1. Recurenta SC C.E.T. G. SA a invocat prin memoriul de recurs următoarele critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor incidente în cauză atunci când a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa unui drept subiectiv în virtutea căruia să se poată pretinde societăţii pârâte emiterea unei facturi.
Redând definiţia şi caracterele dreptului subiectiv civil şi făcând trimitere la doctrină, recurenta apreciază că dreptul subiectiv dedus judecăţii îndeplineşte toate condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile, în sensul că dreptul de a solicita emiterea unei facturi fiscale este recunoscut şi ocrotit de lege, implicit de C. fisc. prin art. 155 şi de Normele metodologice de aplicare, că este exercitat cu bună-credinţă în condiţiile în care a promovat acţiunea în pretenţii în baza relaţiilor contractuale existente între părţi.
De asemenea, se arată că- aşa cum a reţinut şi instanţa de apel normele C. fisc. sunt de drept administrativ, adică cu o competenţă publică accentuată şi deci imperative, însă nu este de acord cu reţinerea potrivit căreia C. fisc. nu ar reglementa raporturi juridice dintre particulari, ci doar pe acelea supuse fiscalităţii şi organelor fiscale pentru că s-ar limita nejustificat sfera beneficiarilor normei juridice imperative şi, totodată, ar contraveni cu principiul caracterului general şi impersonal al normei.
Cu alte cuvinte, susţine că atâta vreme cât legea nu cuprinde o dispozitie specială care să limiteze sfera persoanelor ce pot solicita îndepli irea obligaţiilor fiscale de către cocontractanţii lor, nu se poate adăuga la lege.
Apreciază că raţionamentul instanţei este defectuos şi duce la concluzia că datorită caracterului imperativ şi public al normelor cuprinse în C. fisc., sfera persoanelor ce ar beneficia de posibilitatea de a apela la forţa coercitivă statului pentru a asigura respectarea obligaţiilor instituite prin legi.
Se susţine că doctrina este contrară opiniei instanţei, în sensul că „dreptul public protejează prin normele sale un interes general, al statului, deci comun tuturor cetăţenilor.” (Ioan Craiovan- Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009)
Arată că, de vreme ce C. fisc. prevede o obligaţie imperativă în sarcina societăţii ce a prestat un serviciu sau a livrat bunuri de a emite o factură fiscală la valoarea acestora este ilogic ca această obligaţie să nu aibă un drept corelativ.
Un alt argument vizează faptul că este deopotrivă afectată de refuzul intimatei de a se conforma dispoziţiilor legale în materie fiscală, situaţie de a natură a crea prejudicii nu numai instituţiilor de stat, ci şi societătii reclamante.
În continuarea sustinerilor sale recurenta arată că există o interdependenţă între obligaţia prevăzută de lege şi dreptul său corelativ, motiv pentru care nu se poate aprecia că nu există un drept subiectiv civil al vreuneia dintre cele două părţi, în virtutea căreia să pretindă celeilalte părţi să emită o factură pentru o anumită sumă.
Prin refuzul instanţei de a soluţiona cauza, determinat de faptul că cererea reclamantului este solicitată în scop fiscal şi nu comercial, se apreciază că se creează un abuz de drept.
Recurenta invocă şi existenţa unor contradicţii în reţinerile instanţei de apel în condiţiile în care, din decizie se reţine că interpretarea este solicitată în scop fiscal, iar nu în scop comercial, pentru ca apoi să se reţină că litigiul de faţă este unul de drept privat pur, între particulari iar nu un litigiu de contencios administrativ şi fiscal.
II. Recurenta SC K.D.F. E. SRL şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora sustine următoarele:
- Instanţa de apel a soluţionat cererea reconvenţională cu aplicarea greşită a legii de drept material şi cu interpretarea eronată a înscrisurilor deduse judecăţii.
În concret se arată că, în esenţă, prin cererea reconvenţională a pretins de la reclamanta-pârâtă executarea unei obligaţii de a face în limitele şi în conţinutul precizat în obiectul cererii reconvenţionale, iar documentul primar la cărui emitere a solicitat să fie obligată este strâns legat de raportul juridic existent între părţi, reprezentat de contractul de administrare de certificate de gaze cu efect de seră, fundamentul pretenţiei sale constând în contractul menţionat şi în operaţiunea comercială pe care părţile contractante au încheiat-o.
Ca atare, consideră că este eronată concluzia instanţei potrivit căreia nu ar justifica un drept subiectiv civil de a solicita emiterea unei facturi, mai ales că emiterea acestui act se solicita în vederea reflectării conţinutului economic al operaţiunii comerciale întreprinse de către părţi în conformitate cu acordul de vointă exprimat.
În conditiile în care a învederat instanţei că existenţa unui acord de voinţă materializat printr-un contract şi că operaţiunea comercială derulată de părţi s-a realizat în baza acordului de voinţă expres asumat de către părţi, recurenta consideră că reflectarea contabilă a operaţiunii economice trebuie să fie în concordantă cu acordul de voinţă.
În acest sens, se arată că la data de 3 mai 2011 a emis factura corespunzătoare contractului încheiat între părţi la valoarea de transfer convenită, iar la mai bine de 5 luni de la emiterea acesteia a fost notificată de reclamanta-pârâtă să accepte o factură de valoare mai mare, întocmită la recomandarea reprezentanţilor Gărzii Financiare Vâlcea, act ce contravine voinţei părţilor şi, prin urmare, este evident că dreptul pârâtei-reclamante s-a născut din nerespectarea convenţiei de către intimată.
În ce priveşte actul la a cărei emitere a solicitat să fie obligată intimata, consideră că nu poate fi asimilat unui act administrativ, ci este un document primar ce reflectă o operaţiune cu caracter comercial din sfera dreptului privat, concluzia fiind evidentă, întrucât în lipsa existenţei raportului juridic de drept privat, acest document nu poate exista.
Prin urmare, nu se poate reţine că s-a solicitat instanţei să aplice norme de drept fiscal, problema litigioasă fiind de drept privat, temeiul dreptului subiectiv fiind dat de prevederile exprese convenite de părţi în contractul de administrare, ceea ce denotă aprecierea eronată a instanţei de apel conform cu care obiectul judecăţii poate fi asimilat unui raport juridic de drept administrativ, fiind evident că instanţa a fost sesizată cu un diferend în legătură cu modalitatea de aplicare a efectelor unui act juridic valabil încheiat, motiv pentru care instanţa avea obligaţia de a se pronunţa în limitele prevederilor art. 969 C. civ.
Instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ şi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind o veritabilă denegare de dreptate, situaţie ce ar fi putut fi evitată dacă părţilor li s-ar fi pus în vedere să precizeze temeiul de drept şi caracterul cererilor formulate.
În atare situaţie, se apreciază că analiza instanţei de apel nu a fost făcută în cadrul şi în limitele prevăzute de raportul juridic dintre părţi, ci se bazează pe prevederi şi dispoziţii legale care sunt în afara cadrului contractual convenit de către părţi.
Prin întâmpinarea depusă de recurenta SC K.D.F. E. SRL şi notele scrise depuse de ambele recurente, acestea şi-au menţinut motivele de recurs solicitând admiterea acestora.
Analizând grupat criticile celor două recurente ce vizează, în mare măsură aceleaşi aspecte, Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune.
În general, dreptul subiectiv este definit ca fiind posibilitatea recunoscută de legea civilă dreptului subiectiv, în virtutea căruia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită corespunzătoare, să dea, să facă, sau să nu facă ceva, de la subiectul pasiv şi să ceară, la nevoie, concursul forţei coercitive a statului.
În cauză, instanţa de apel a constatat că părţile nu justifică un asemenea drept, statuând că părţile nu au demonstrat că au dreptul subiectiv civil la emiterea unei facturi.
În analiza sa, instanţa de apel a plecat de la un raţionament greşit, aborbând întreaga analiză din perspectiva interpretării normelor de drept fiscal, a caracterului acestora, considerând că ceea ce părţile au invocat atunci când au sesizat instanţa a fost de fapt, interpretarea fiscală a pretenţiilor asumate printr-un contract situaţie ce nu corespunde realităţii aşa cum se va demonstra în continuare.
Astfel, reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune întemeiată pe obligaţia de a face, prin care a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei facturi fiscale pentru o anumită sumă, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de pârâtă în temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008 derulat între părţi, iar pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând, la rândul său, ca reclamanta să fie obligată la emiterea unei facturi fiscale la valoarea convenită de părţi pentru prima de administrare acordată în temeiul aceluiaşi contract.
Ceea ce a generat disputa dintre părţi a fost faptul că reclamanta a emis o factură considerată ca fiind corespunzătoare transferurilor de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, iar pârâta a refuzat emiterea unei facturi fiscale corespunzătoare serviciilor efectuate în baza contractului, refuz justificat de faptul că reclamanta avea obligaţia contractuală de a emite o factură de transfer a certificatelor la valoarea consimţită de părţi pentru ca ea însăşi să poată emite factura de contravaloare a serviciilor prestate.
Observând cererile prin care părţile au învestit instanţa, modul de argumentare al acestora, precum şi temeiurile invocate de acestea rezultă în clar că părţile au invocat ca temei al demersurilor juridice reciproce prevederile contractuale şi mai multe prevederi ale C. fisc., situaţie reţinută corect de instanţa de fond, fiind evident că ceea ce ambele părţi au susţinut în instanţă a fost de fapt nerespectarea reciprocă a convenţiei dintre ele, aspecte ce se subsumează principiului pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ. şi că prevederile fiscale au fost invocate în completarea susţinerilor lor.
Aşa fiind, temeiul obligaţiei de a face, atât în ceea ce priveşte cererea principală, cât şi în cazul cererii reconvenţionale, are la bază convenţia părţilor, efectele generate de derularea acesteia ceea ce impunea instanţei de apel să le ia în considerare, cu respectarea dreptului disponibilităţii părţii.
Cu alte cuvinte, raportul juridic dintre părţi derivă din contractul încheiat între acestea, fiind unul de drept privat, iar nu fiscal ceea ce denotă că dreptul subiectiv al părţilor rezidă în prevederile contractului de administrare de certificate de gaze cu efect de seră.
Prin urmare, ambele părţi justifică un drept subiectiv civil în sens larg, în virtutea căruia fiecare dintre ele pretinde celeilalte emiterea unei facturi pentru o anumită valoarea considerată de acestea ca fiind cea corectă.
În aceeaşi logică, instanţa de apel, în cazul în care avea nelămuriri cu privire la temeiul de drept pe care al cererilor părţilor trebuia, în virtutea rolului său activ să ceară explicaţii şi să pună în dezbaterea părţilor orice chestiune de natură a conduce la dezlegarea pricinii, numai aşa putându-se asigura respectarea drepturilor procesuale ale părţilor.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală atunci când a considerat că părţile din prezenta cauză nu au un drept subiectiv de a solicita emiterea de facturi, câtă vreme acesta derivă din chiar contractul încheiat de acestea, impunându-se admiterea recursurilor declarate de părţi.
De asemenea, având în vedere că prin modul în care s-a procedat la soluţionarea apelului nu s-a judecat fondul pricinii, instanţa va da eficienţă prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi va casa cauza pe care o va trimite la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea pe fond a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.E.T. G. SA şi pârâta SC K.D.F. E. SRL împotriva deciziei civile nr. 262/2014 din 3 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 377/2015. Civil. Rezoluţiune contract.... | ICCJ. Decizia nr. 372/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
