ICCJ. Decizia nr. 379/2015. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 379/2015
Dosar nr. 1850/115/2008*
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 62 din data de 24 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin A.J.F.P. Alba şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva sentinţei civile nr. 1601/2009 pronunţată de Tribunalul Alba, dispunând:
Schimbarea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, precum şi cuantumul daunelor morale, şi, rejudecând în aceste limite:
A stabilit cuantumul daunelor materiale la suma de 262.706 lei şi cuantumul daunelor morale la suma de 100.000 lei.
A obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. Bucureşti să plătească reclamantului I.I. suma totală de 362.706 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral.
A menţinut în rest sentinţa atacată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele motive:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş Severin, sub nr. 1850/115/2008, reclamantul I.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat acesta la plata sumei de 1.389.367 lei cu titlu de daune materiale şi 2.000.000 lei daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că la data de 14 aprilie 2003 a fost arestat preventiv în urma unei acuzaţii că ar fi luat mită de la o studentă la Facultatea de Drept din cadrul Fundaţiei Române pentru Tineret „D.” din Băile Herculane, al cărui preşedinte şi membru fondator este.
Prin sentinţa penală nr. 64/P/2004 pronunţată de Tribunalul Caraş - Severin a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru mai multe fapte penale, respectiv cele prevăzute de art. 254 alin. (2) C. penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 257 C. pen. rap. la art. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 279 alin. (1) C. pen., iar în baza art. 33 şi 34 C. pen. pedepsele au fost contopite în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.
Apelul înregistrat la Tribunalul Caraş Severin a fost strămutat de Înalta Curte de Casație și Justiție la Curtea de Apel Braşov, care a constatat că sentinţa atacată este lovită de nulitate şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Braşov, care, la data de 15 septembrie 2004, a dispus punerea sa în libertate după o perioadă de 515 zile arest.
Prin arestarea sa, reclamantul consideră că a fost lipsit de posibilitatea de a munci şi de a realiza venituri atât pentru el cât şi pentru familia sa, soţie şi cei trei copii și că li s-a creat lui şi familiei importante traume fizice, psihice şi morale. Aceste pagube materiale s-au răsfrânt asupra familiei, afectând dezvoltarea fizică şi morală a doi dintre copii, care erau minori. Deoarece nu aveau banii necesari achitării ratelor, şi dobânzilor în timp util, soţia sa a primit somaţie de plată şi a fost ameninţată cu evacuarea împreună cu cei trei copii, pentru a se scoate casa la licitaţie.
Reclamantul mai arată că în perioada cât a fost arestat, 13 aprilie 2003 - 17 septembrie 2004, a fost lipsit de posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea la societăţile unde era administrator sau la F.R.P.T.D., dar nici nu şi-a putut îndeplini obligaţiile asumate prin contractele de concesiune a activităţilor sanitar - veterinare din Circumscripţiile veterinare Păltiniş, Caransebeş, Oţelu Roşu şi Băuţar, în calitate de medic veterinar, activităţi ce ar fi adus importante venituri materiale familiei sale.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Constituţia României, art. 504 - 507 C. proc. penală, art. 998 şi urm. C. civ.
Prin Încheierea nr. 94 din 8 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de reclamant şi s-a dispus strămutarea judecării acţiunii în favoarea Tribunalului Alba.
Reclamantul a precizat ulterior cuantumul despăgubirilor materiale la 1.568.235 lei, conform expertizei efectuate în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1601 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul I.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P, reprezentat de D.G.F.P Alba şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.516.385 lei cu titlu daune materiale şi 1.000.000 lei cu titlu de daune morale. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.080 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul, pârâtul Statul Român prin M.F.P şi M.P.P. prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.
Prin Decizia nr. 199/A/2010 Curtea de Apel a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la suma de 300.000 lei, sentinţa fiind în rest menţinută. Apelul reclamantului a fost respins.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că veniturile obţinute de reclamant au fost probate atât prin contractele de concesiune încheiate de acesta cu circumscripţiile sanitar veterinare, cât şi cu contractul individual de muncă încheiat cu Fundaţia Română pentru Tineret D., dovada înregistrării contractului şi fişa fiscală pe anul 2002 a reclamantului în calitate de angajat la SC A.C. SA.
S-au reţinut concluziile suplimentului la raportul de expertiză efectuat în apel şi punctul de vedere al acestuia în conformitate cu care anul 2002 nu poate fi luat în calcul ca an de referinţă deoarece în acest an s-au efectuat lucrări de investiţii, de modernizare, redimensionare, igienizare la dispensarele veterinare în care ar fi trebuit să se desfăşoare activitatea şi nu s-au putut realiza veniturile programate conform planurilor cifrice. De asemenea, s-a reţinut că au fost luate în calcul în mod corect cheltuielile efectuate de familie cu pachetele aduse în arest.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant, instanţa a reţinut că acesta nu a investit instanţa cu verificarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul material, pentru că prin cererea de aderare la apel a arătat că este mulţumit de cuantum, chiar dacă ulterior, cu ocazia dezbaterilor în fond a solicitat o sumă mai mare, iar la prima instanţă a cerut despăgubiri în cuantum de 1.568.235 lei.
Instanţa de apel a redus cuantumul daunelor morale la suma de 300.000 lei, apreciind că acesta este de natură să satisfacă suferinţa morală a reclamantului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile, iar prin Decizia nr. 745/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a fost casată în parte decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de pârât şi de M.F.P. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate. A fost respins recursul reclamantului.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, s-a constatat că instanţa de apel a respins cererea de majorare a despăgubirilor acordate cu titlu de daune materiale, motivat de faptul că, potrivit art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel verifică temeinicia şi legalitatea soluţiei pronunţate de prima instanţă în limitele cererii de apel.
Au fost considerate corecte atât soluţia instanţei de apel, cât şi motivarea sub acest aspect, deoarece, într-adevăr, conform dispoziţiilor textului de lege invocat de instanţa de apel, instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar potrivit art. 294 C. proc. civ.¸ în apel nu se pot face cereri noi, cu excepţia dobânzilor, ratelor, veniturilor ajunse la termen şi oricăror alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe.
Or, prin cererea de chemare în judecată în cauză, reclamantul a solicitat daune materiale în cuantum de 1.389.367 lei şi, deşi nu a făcut o cerere la prima instanţă prin care să modifice câtimea valorii despăgubirilor solicitate, a cerut prin concluziile scrise, ca urmare a efectuării raportului de expertiză contabilă, suma de 1.568.235 lei cu titlu de daune materiale, care nu include elementele la care face referire art. 294 C. proc. civ., ivite după darea hotărârii primei instanţe.
Cu toate că tribunalul nu a acordat în totalitate suma solicitată cu acest titlu, prin cererea de declarare a apelului, reclamantul a arătat că „În ceea ce priveşte despăgubirile materiale acordate, în sumă de 1.516.385 lei, precizez că îmi însuşesc în întregime cele dispuse prin sentinţa civilă apelată” şi a cerut admiterea apelului său „în partea ce priveşte întinderea despăgubirilor morale acordate (...) şi să păstraţi sentinţa civilă în partea ce priveşte întinderea despăgubirilor materiale (...).”
Prin urmare, instanţa de apel nu a fost sesizată din partea apelantului - reclamant cu o cerere prin care i s-a solicitat să verifice cuantumul daunelor materiale, motiv pentru care nu putea dispune cu privire la acestea.
Cât priveşte critica referitoare la cuantumul despăgubirilor morale, aceasta a fost apreciată nefondată, dar având în vedere că şi recurentul pârât Statul Român, prin M.F.P. a atacat decizia instanţei de apel sub acest aspect, a fost analizată separat în continuare.
Au fost apreciate ca fiind fondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Ambii recurenţi susţin că daunele materiale la care a fost obligat pârâtul au fost cuantificate în baza rapoartelor de expertiză, care nu au avut în vedere veniturile reale dobândite de reclamant, ci au fost estimate de experţi în baza unor elemente care nu au suport în realitate.
Analizând aceste critici, s-a constatat că prin primul supliment la raportul de expertiză s-au calculat drepturile salariale cuvenite reclamantului în calitate de angajat al F.R.P.T. D. având în vedere contractul individual de muncă înregistrat la I.T.M. Băile Herculane din 8 iulie 1999 şi statul de salarii pentru luna aprilie 2003, din care rezultă un venit brut lunar de 6470 lei.
Aceste constatări ale expertului nu pot fi avute în vedere, pentru că nu îşi regăsesc corespondent în înscrisurile aflate la dosar.
La stabilirea cuantumului daunelor cuvenite pentru acoperirea prejudiciului material, reclamantul trebuie să dovedească prejudiciul cert suferit, iar în măsura în care acesta nu poate fi determinat cu certitudine, reclamantul trebuie să dovedească faptul că prejudiciul suferit este măcar determinabil.
De asemenea, la stabilirea cuantumului prejudiciului material, trebuie avute în vedere doar acele venituri care ar fi fost obţinute cu respectarea normelor în vigoare la acel moment.
Cât priveşte drepturile salariale, spre deosebire de cele menţionate de expert, s-a constatat că I.T.M. al Judeţului Caraş Severin a comunicat instanţei de apel că au fost înregistrate doar contractele de muncă din 8 iulie 1999 şi din 1 octombrie 2004, în care sunt menţionate ca salariu sumele de 10.000.000 lei vechi şi 8.500.000 lei vechi.
Expertul a ignorat faptul că sumele trecute în contractul individual de muncă nu puteau să fie exprimate decât în lei vechi, pentru că la acea dată nu avusese loc reconversia monetară, iar la calcul le-a avut în vedere ca şi cum ar fi fost exprimate în lei.
De asemenea, la stabilirea cuantumului sumelor obţinute cu acest titlu a făcut abstracţie de salariul stabilit prin contractul de muncă înregistrat la I.T.M., raportându-se la statul de plată al societăţii.
Or, reclamantul nu poate pretinde despăgubiri pentru drepturi salariale neînregistrate şi pentru care nu a achitat impozitele legale.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul veniturilor dobândite în urma contractelor de concesiune, pentru care expertul a avut în vedere veniturile nete din activitatea sanitar veterinară conform contractelor de concesionare, prin scăderea cheltuielilor ocazionate de contractele civile de prestări servicii pentru opt potenţiali colaboratori, cu care reclamantul ar fi putut realiza acţiuni sanitar veterinare.
Prin urmare, s-a apreciat că prejudiciul astfel stabilit de expert nu este un prejudiciu cert şi nici măcar determinabil pentru că nu are în vedere activitatea sanitar veterinară efectiv desfăşurată de reclamant în perioada anterioară arestării preventive, ci un prejudiciu eventual, ce decurge din posibile colaborări cu opt colaboratori.
În plus, în cel de al doilea supliment la raportul de expertiză, expertul arată că în anul 2002 reclamantul ar fi trebuit să realizeze venituri din acţiuni veterinare publice, conform planului cifric programat.
Nici aceste sume nu pot fi avute în vedere la stabilirea prejudiciului material pentru că nu există nicio dovadă a veniturilor declarate pentru anul 2002 şi pentru care s-a plătit impozit. Expertul prezintă doar activitatea de investiţii pe anul 2002, fără a menţiona care au fost veniturile aferente acestui an şi apreciază că perioada anului 2002 nu poate fi avută în vedere, pentru că, din cauza lucrărilor de investiţii nu s-au realizat veniturile programate prin planurile cifrice.
La dosar, însă, nu există nici o dovadă că activitatea sanitar veterinară ar fi fost sistată sau restrânsă din cauza lucrărilor de investiţii.
Expertul nu a făcut nici o menţiune cu privire la lunile din anul 2003, anterioare arestării preventive, nu a comparat aceste venituri cu cele obţinute şi declarate în perioada similară a anului 2002 sau a anilor anteriori, pentru a obţine o medie apropiată de realitate, în funcţie de care urma a fi calculat prejudiciul suferit.
Toate acestea au condus Înalta Curte la concluzia că situaţia de fapt cu privire la veniturile obţinute din contractele de muncă şi concesiune nu a fost pe deplin stabilită, motiv pentru care suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit nu reprezintă o reparaţie legală, corectă şi echitabilă.
De asemenea, au fost apreciate ca întemeiate criticile formulate de recurentul Ministerul Public referitoare la greşita obligare a sa la suportarea a parte din onorariul expertului, deoarece cheltuielile de judecată, în care sunt incluse şi onorariile experţilor, sunt suportate de părţi.
Cum în această cauză M.F.P. nu a avut calitatea de parte, în mod greşit instanţa de apel l-a obligat să suporte onorariul expertului.
Au fost respinse criticile formulate de M.F.P. cu privire la acordarea de despăgubiri pentru contravaloarea pachetelor alimentare.
Chiar dacă cheltuielile cu alimentaţia răspund unor necesităţi curente, în mod corect a constatat instanţa de apel şi prima instanţă că ele trebuie acordate în cazul persoanelor arestate pe nedrept, pentru că sunt efectuate suplimentar faţă de necesarul alimentar zilnic al unei familii obişnuite.
Au fost apreciate ca fondate criticile formulate de Statul Român, prin M.F.P. cu privire la cuantumul daunelor morale acordate.
Astfel, art. 505 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestuia.
Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin reguli stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
Desigur, fiind vorba despre prejudiciul moral, dovedirea şi cuantificarea acestuia ridică probleme atât pentru solicitant, cât şi pentru instanţele de judecată. Este important însă ca atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea unei reparaţii, aceasta să nu fie teoretică şi iluzorie, dar nici să nu constituie o sursă de îmbogăţire fără justă cauză.
Nici dispoziţiile art. 5 parag. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului nu garantează un anumit cuantum al reparaţiei, suma acordată în temeiul acestui articol trebuind să fie concretă şi efectivă.
De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral este prea mare prin raportare la despăgubirile pe care Curtea Europeană le acordă în cazuri similare.
Prin urmare, sub aspectul cuantumului daunelor morale, recursul declarat de reclamant a fost apreciat nefondat, dar a fost considerat fondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
S-au dat îndrumări obligatorii instanţei de rejudecare în sensul de a se administra toate probele necesare, inclusiv o nouă expertiză contabilă pentru a se determina prejudiciul cert suferit de reclamant, reprezentat de drepturile salariale şi veniturile pe care le-ar fi încasat în urma contractelor de concesiune. De asemenea, s-a dispus a se avea în vedere veniturile legal declarate şi fişele fiscale aferente anului 2002 şi perioadei din anul 2003 anterioară arestării preventive, privind veniturile salariale şi cele obţinute din contractele de concesiune, precum şi cuantumul daunelor morale acordate, având ca punct de reper criteriile stabilite de art. 505 C. proc. pen. şi jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la despăgubirile acordate în urma constatării încălcărilor aduse art. 5 par. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În rejudecarea cauzei a fost efectuat un nou raport de expertiză de către expertul judiciar şi expertul asistent solicitat, precum şi un supliment la acesta, obiectivele expertizei fiind stabilite de instanţă conform îndrumărilor date de Înalta Curte prin decizia de casare, obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea, având în vedere limitele rejudecării stabilite de Înalta Curte prin decizia de casare, prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. Civ., procedând la rejudecarea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de Ministerul Public, a constatat următoarele:
a. În ceea ce privește daunele materiale.
Reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 14 aprilie 2003 - 24 iulie 2003 şi 1 august 2003 - 17 septembrie 2004 pentru fapte pentru care ulterior a fost achitat definitiv, astfel că arestarea sa a fost nelegală, situaţia juridică încadrându-se în prevederile art. 504 - 507 C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Prin urmare, reclamantului i s-a adus atingere unui drept fundamental, libertății individuale şi i se cuvin despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral încercat prin arestarea sa nelegală.
În ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciul material, acestea sunt de natură să acopere veniturile de care reclamantul a fost lipsit în perioada arestului preventiv, respectiv venituri salariale şi orice alte venituri pe care în mod legal le-ar fi putut obţine în perioada 14 aprilie 2003 - 24 iulie 2003 şi 1 august 2003 - 17 septembrie 2004.
În vederea determinării cât mai corecte a unor asemenea venituri, cu ocazia rejudecării apelurilor a fost efectuat un nou raport de expertiză, cu obiectivele stabilite de instanţa de apel şi la cele propuse de părţi, avându-se în vedere îndrumările obligatorii date de instanţa de casare, din cuprinsul acestora rezultând un aspect esenţial şi anume că reclamantul nu poate pretinde despăgubiri decât pentru drepturi salariale înregistrate la organele fiscale, care au fost obţinute cu respectarea normelor legale în vigoare la acel moment şi pentru care au fost plătite impozitele legale.
Urmărind acest criteriu, experţii au arătat că în perioada arestului preventiv reclamantul ar fi putut obţine, în considerarea documentelor de la filele 130-131, următoarele sume, cu titlu de drepturi salariale:10.128 lei în calitate de director general al SC A.C. SA, 65.126 lei în calitate de director general la F.R.P.T.D. şi 25.500 lei, în calitate de director general la SC A. SA, ceea ce reprezintă un total de 100.754 lei, fără a lua în calcul actualizarea sumei cu indicele de inflaţie şi dobânda bancară de referinţă.
Experţii au făcut unele precizări în legătură cu aceste sume, pe care instanţa de apel le-a apreciat pertinente şi a considerat că trebuie luate în considerare.
Astfel, referitor la drepturile salariale pe care reclamantul le-ar fi putut obţine de la SC A.C. SRL, s-a arătat că pe perioada arestului preventiv i-a fost suspendat contractul individual de muncă în baza Deciziei nr. 46 din 16 iunie 2003, conform art. 50 lit. h) C. muncii. Prin Decizia nr. 48 din 1 noiembrie 2004, cu ocazia punerii în libertate, reclamantului i-a încetat suspendarea şi a fost repus în funcţia de director general cu un salariu de încadrare lunar de 930 lei, iar conform statelor de salarii de la SC A.C. SA, începând cu luna august 2003 salariul brut tarifar pentru funcţia de director general a fost negociat la suma de 930 lei, mai mare decât salariul avut anterior arestării şi stabilit prin Decizia nr. 21 din 1 ianuarie 2003 la suma de 849 lei (filele 137-138, 201).
De asemenea, în ceea ce priveşte salariile pe care le-ar fi obţinut de la Fundaţia D., experţii au arătat că reclamantul avea calitatea de fondator şi preşedinte al Consiliului Director, cu un salariu brut la funcţia de bază de 6.470 lei lunar, conform Deciziei nr. 18 din 16 decembrie 2002, valabil începând cu data de 1 ianuarie 2003. Pentru funcţia de vicepreşedinte al aceleiaşi fundaţii, în baza contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. Băile Herculane era stabilit un salariu tarifar brut lunar de 9.200 lei, începând cu data de 1 ianuarie 2003, iar prin Decizia nr. 156 din 1 septembrie 2003, în baza Hotărârii 1/2003, pentru funcţia de vicepreşedinte se stabileşte un salariu tarifar brut lunar de 11.550 lei (filele 138, 202-203).
Având în vedere Deciziile nr. 48din 1 noiembrie 2004 şi nr. 156 din 1 septembrie 2003, experţii au arătat că suma netă pe care reclamantul ar fi încasat-o ar fi fost mai mare, respectiv 132.739 lei, după cum urmează:11.159 lei, drepturi salariale nete de la SC A.C. SRL, 96.080 lei, drepturi salariale nete de la Fundaţia D. şi 25.500 lei, drepturi salariate nete de la SC A. SA, conform tabelului de la filele 139 - 141.
Sumele propuse de experţi în a doua variantă sunt corecte, deciziile emise de SC A.C. SRL şi de F.R.P.T.D. neputând fi ignorate, experţii ataşându-le lucrării de expertiză pe care au efectuat-o. De asemenea, nu se poate pretinde ca reclamantul să facă dovada taxelor plătite organelor fiscale pentru aceste sume, deoarece ele nu au fost efectiv încasate, reclamantul nebeneficiind de aceste sume atâta timp cât la data de 14 aprilie 2003 era deja arestat.
Prin urmare, prejudiciul material adus reclamantului se compune în principal din suma de 132.739 lei ron reprezentând venituri salariale nete pe care acesta le-ar fi putut obţine în calitate de director general la SC A.C. SRL şi la SC A. SA, precum şi în calitate de preşedinte al Consiliului Director şi vicepreşedinte al Fundaţiei pentru Tineret D., suma regăsindu-se în tabelul de la fila 141.
Actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie are caracter compensatoriu şi urmăreşte menţinerea valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii, urmărindu-se evitarea erodării creanţei prin inflaţie, astfel că suma de 102.707 lei reprezentând actualizarea sumei se impune a fi acordată.
Suma stabilită cu titlu de dobândă bancară nu poate fi acordată întrucât dobânzile au caracter moratoriu şi sunt datorate pentru executarea cu întârziere a unei obligaţii certe, lichide şi exigibile şi se calculează de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul prevăzut de lege.
Potrivit art. 1082 şi 1088 C. civ. din 1864 debitorul este obligat la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru executarea cu întârziere, iar la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.
De asemenea, C. civ. din 2009 prevede la art. 1535 că „dacă o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu”.
Prin urmare, pârâtul Statul Român poate fi obligat la plata dobânzilor legale aferente sumei stabilite cu titlu de prejudiciu material numai dacă nu îşi îndeplineşte la scadenţă obligaţia de plată a acesteia, sumele devenind exigibile la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri judecătoreşti. Nu se poate acorda dobânda pentru perioada 2003 - 2014, cum eronat a hotărât instanţa de fond, întrucât pentru această perioadă reclamantul nu avea nicio creanţă pe care Statul Român trebuia să o plătească, astfel că nu pot fi calculate dobânzi penalizatoare pentru sume care nu erau certe, lichide şi exigibile, pentru perioada anterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Până în momentul pronunţării hotărârii de către instanţa de apel, reclamantul s-a aflat în posesia unei sentinţe care îi acordă o sumă de bani, însă hotărârea nu are caracter executoriu, astfel că nu pot fi acordate dobânzi moratorii pentru perioada anterioară obţinerii unui titlu executoriu.
Reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile codului muncii care consacră caracterul executoriu al sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale, întrucât acest caracter îl au drepturile salariale numai faţă de angajator. Or, pârâtul Statul Român nu are calitatea de angajator al reclamantului pentru a-i fi opozabile dispoziţiile dreptului muncii, ci este un debitor care răspunde faţă de reclamant în temeiul codului de procedură penală, fiind obligat să repare prejudiciul material şi moral suferit de acesta în urma unei erori judiciare, iar obligaţia sa este exigibilă numai din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Prin urmare, Statul Român nu poate fi obligat la plata sumei de 115.189 lei, stabilită de experţi în coloana 3 din tabelul de la fila 141, ci doar la plata sumelor din coloanele 1 şi 2, ceea ce reprezintă un total de 235.446 lei, drepturi salariale nete de care a fost lipsit reclamantul pe perioada arestării preventive, actualizate cu rata inflaţiei până în luna februarie 2014 - hotărârea instanţei de fond a fost criticată sub acest aspect de pârâtul Statul Român (motivul de apel aflat la fila 8 din dosarul Curţii de Apel prima judecare, vol. I).
Pentru considerentele arătate anterior, instanţa de apel a considerat întemeiate aceste critici, urmând a le admite şi a stabili că pentru drepturile salariale de care a fost lipsit reclamantul poate pretinde dobânzi numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care aceste sume au fost acordate, în temeiul art. 1535 C. civ. din 2009 şi O.G. nr. 13/2011, acestea fiind datorate la întreaga sumă stabilită în titlul executoriu, indiferent că sunt daune materiale sau daune morale.
În ceea ce priveşte veniturile nete pe care reclamantul le-ar fi realizat în aceeaşi perioadă, în baza contractelor de concesiune a activităţilor sanitar veterinare încheiate cu cabinetele sanitar veterinare, în circumscripţiile veterinare Păltiniş, Caransebeş, Oţelu Roşu şi Băuţar, suma propusă de experţi, de 1.302.649 lei, este nerealistă şi nu poate fi acordată. Această sumă este compusă din 525.353 lei pe care experţii presupun că reclamantul ar fi realizat-o dacă nu ar fi fost arestat, 364.020 lei ce reprezintă actualizarea cu indicele de inflaţie pe perioada 2003 - 2014 şi 413.276 lei ce reprezintă dobânda de referinţă bancară pentru aceeaşi perioadă 2003 - 2014 (fila 145).
Un principiu de bază al răspunderii civile delictuale întemeiată pe art. 998 - 999 C. civ. este caracterul cert al prejudiciului, instanţa de casare arătând că reclamantul trebuie să facă dovada unui prejudiciu cert, determinat, sau măcar determinabil.
Astfel, s-a solicitat experţilor să determine acest prejudiciu având în vedere activitatea sanitar veterinară efectiv desfăşurată de reclamant în perioada anterioară arestului preventiv, având în vedere veniturile realizate şi declarate pentru anul 2002 şi pentru care s-au plătit taxele aferente, în favoarea statului, cu luarea în considerare a fişelor fiscale aferente anului 2002 şi perioadei din 2003 anterioară arestării (filele 141-142).
Răspunzând acestui obiectiv, experţii au arătat că nu pot stabili veniturile pe care le-ar fi putut realiza reclamantul cu acest titlu, întrucât în anul 2002 datorită lucrărilor de investiţii efectuate pentru reabilitarea circumscripţiilor sanitar veterinare, reclamantul a înregistrat o pierdere netă de 278 lei, aşa cum reiese din declaraţia specială din 2002 înregistrată la 14 martie 2003 şi a deciziei de impunere emisă de A.F.P. Caransebeş (fila 242).
Prin urmare, s-a reţinut că în perioada anterioară arestării reclamantul nu a realizat venituri, pierderea fiscală din anul 2002 de 278 lei urmând a fi recuperată din veniturile anului fiscal următor 2003, însă ca urmare a arestării sale la data de 14 aprilie 2003, reclamantul nu a desfăşurat activitate cu acest titlu nici în anul 2003 şi nici în anul 2004. De asemenea, experţii precizează că în perioadele anterioare anului 2002 reclamantul nu a desfăşurat activitate în baza contractelor de concesiune a activităţilor sanitar veterinare încheiate cu cabinetele sanitar veterinare (filele 143-144).
Suma de 1.302.649 lei pe care experţii o propun ca urmare a precizărilor făcute la acest obiectiv are în vedere veniturile pe care reclamantul le-ar fi realizat în baza contractelor de concesionare şi a planurilor cifrice programate, or aceste planuri cifrice nu pot fi apreciate ca probe apte să stabilească caracterul cert al veniturilor pe care reclamantul le-ar fi realizat, respectiv caracterul cert al prejudiciului încercat de acesta.
Chiar Înalta Curte a statuat că nu pot fi avute în vedere sumele propuse de experţi cu acest titlu atâta timp cât nu există dovada veniturilor declarate pentru anul 2002 şi pentru care s-a plătit impozit.
În rejudecarea cauzei şi în urma efectuării unui nou raport de expertiză s-a stabilit acelaşi lucru ca şi în prima judecare, respectiv că în perioada anterioară anului 2002 reclamantul nu a desfăşurat activitate sanitar veterinară, iar în anul 2002 nu există venituri nete impozabile, reclamantul chiar înregistrând o pierdere din activitatea sanitar veterinară, pe care el însuşi a declarat-o la A.F.P. Caransebeş prin declaraţia din 14 martie 2003 (fila 242).
În rejudecarea apelurilor instanţa a procedat la audierea a doi martori ale căror declaraţii sunt contrazise de precizările experţilor care, la pct. 3 din răspunsul la obiectivul nr. 2 (fila 143), au precizat că în perioadele anterioare anului 2002 reclamantul nu a desfăşurat activitate în baza contractelor de concesiune a activităţilor sanitar veterinare încheiate cu cabinetele sanitar veterinare. Martorii au declarat însă că reclamantul a desfăşurat astfel de activităţi şi a obţinut încasări substanţiale de pe urma acestor activităţi. Sumele indicate de martori de aprox. 10 milioane lei rol/zi sunt nerealiste şi nu pot fi considerate ca venituri certe obţinute în acea perioadă 2000 - 2002, cu atât mai mult cu cât martorii se referă la încasările care se obţineau de pe toate circumscripţiile, ia nu la veniturile nete efectiv obţinute (filele 346, 348).
Se puteau determina veniturile nete în măsura în care încasările erau declarate la organele fiscale competente în vederea plăţii taxelor prevăzute de legislaţia atunci în vigoare, instanţa de casare statuând ca principiu că reclamantul nu poate pretinde despăgubiri pentru sume de bani neînregistrate şi pentru care nu s-au achitat impozitele legale. Împrejurarea că după arestarea reclamantului cabinetul acestuia a fost spart, iar documentele au dispărut nu constituie o împrejurare care să justifice lipsa dovezilor cu privire la încasările obţinute, la cheltuielile aferente şi la veniturile efectiv realizate, întrucât dacă erau reale, aceste documente trebuiau să se regăsească şi la organul fiscal şi la alte instituţii ale statului care percep taxe pentru veniturile obţinute.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamant cu titlu de cheltuieli de transport avocaţi şi onorarii avocaţi la instanţele la care a avut loc judecata procesului penal, prin sentinţa civilă nr. 1601/2009 Tribunalul Alba a acordat suma de 8.345 lei reprezentând cheltuieli de transport şi suma de 11.125 lei reprezentând onorariul avocaţilor. De asemenea, a fost acordată şi suma de 7.790 lei reprezentând pachetele alimentare aduse reclamantului la locul de deţinere, de familia sa.
Din aceste sume au format obiect al criticilor apelanţilor doar această din urmă sumă de 7.790 lei, reprezentând pachetele alimentare. Celelalte sume nu au format obiect al motivelor de apel, după cum rezultă din dezvoltarea acestora de la filele 5 - 9, dosar Curtea de Apel prima judecare, vol. I.
Cu privire la aceste aspecte, în cuprinsul motivelor de recurs formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva Deciziei civile nr. 199/A/2010 pronunţate de instanţa de apel, au fost menţinute aceleaşi critici formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva sentinţei instanţei de fond, respectiv că suma de 7.790 lei reprezentând contravaloarea pachetelor de alimente nu ar trebui acordată întrucât nu sunt cheltuieli determinate de privarea de libertate ci de necesităţile curente, specifice oricărei persoane.
Instanţa de recurs a reţinut însă că suma de 7.790 lei reprezentând contravaloarea pachetelor alimentare a fost corect acordată de instanţele de fond, întrucât aceste cheltuieli sunt efectuate suplimentar faţă de necesarul zilnic al unei familii obişnuite. Prin urmare, criticile Ministerul Public cu privire la aceasta sumă au fost analizate de instanţa de recurs, care a statuat că sunt nefondate şi, prin urmare, le-a respins. În consecinţă, ele nu mai pot fi reanalizate de instanţa de rejudecare, întrucât sub acest aspect hotărârile instanţelor de fond au intrat în puterea lucrului judecat.
Având în vedere aspectele mai sus arătate cu privire la aceste cheltuieli, precum şi limitele rejudecării, instanţa de apel a mai acordat următoarele sume cu titlu de despăgubiri materiale: 8.345 lei reprezentând cheltuieli de transport şi suma de 11.125 lei reprezentând onorariul avocaţilor, sume acordate de instanţa de fond şi care nu au format obiect al apelului pârâtului şi nici al Ministerului Public și 7.790 lei reprezentând pachetele alimentare aduse reclamantului la locul de deţinere, de familia sa, care au fost criticată atât în apelul cât şi în recursul Ministerului Public, însă cu privire la care instanţa supremă a statuat că toate criticile sunt nefondate.
În rejudecarea apelurilor, reclamantul a depus la dosar adresa din 1 august 2013 emisă de Fundaţia Română pentru Tineret D. prin care Fundaţia îi aducea la cunoştinţă faptul că este obligat să-i plătească suma de 108.000 lei reprezentând onorarii avocaţiale achitate pentru apărare în perioada arestării preventive (fila 85). De asemenea, Fundaţia a emis şi Hotărârea nr. 8 din 25 iulie 2013 prin care Consiliul Director a statuat că reclamantul Ilie Ioşca este debitor faţă de Fundaţie, căreia îi datorează această sumă, împreună cu dobânda aferentă şi indicele de inflaţie (fila 86). Mai mult, reclamantul a recunoscut ca fiind reală această datorie şi s-a obligat să o plătească după ce va primi despăgubirile în dosarul de faţă (fila 87), fiind ataşate şi înscrisuri care cuprind tabele referitoare la sumele solicitate cu acest titlu (filele 88 - 92).
Instanţa a apreciat că aceste sume nu pot fi acordate în această fază procesuală, deoarece limitele rejudecării sunt clar determinate atât de instanţa de recurs cât şi de principiul tantum devolutum quantum apelatum. Cu alte cuvinte, instanţa rejudecă apelul pârâtului Statul Român şi apelul Ministerului Public, căi de atac prin care nu se aduc critici cu privire la sumele acordate de instanţa de fond cu titlu de onorariu al avocaţilor în procesul penal.
În rejudecare, instanţa nu are a analiza criticile formulate de reclamant împotriva sentinţei tribunalului şi nici împotriva deciziei instanţei de apel, deoarece atât apelul cât şi recursul acestuia au fost respinse. Casarea Deciziei nr. 199/A/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost parţială, cauza fiind trimisă spre rejudecarea doar a apelurilor declarate de Statul Român şi de Ministerul Public, celelalte dispoziţii ale deciziei fiind menţinute ca urmare a respingerii recursului reclamantului.
De altfel, nici măcar reclamantul în apelul său nu a avut critici cu privire la aceste sume acordate de instanţa de fond, nemulţumirea sa vizând doar cuantumul daunelor morale (fila 10, dosar Curtea de Apel prima judecare, vol. I). Criticile formulate de acesta în recurs cu privire la daunele materiale nu au fost admise de instanţa supremă, care a respins recursul său, astfel că o eventuală cerere de majorare a sumelor acordate cu titlu de onorariu achitat avocaţilor nu poate fi primită.
În consecinţă, analizând motivele de apel formulate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public, dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, inclusiv aspectele tranşate cu putere de lucru judecat și raportul de expertiză efectuat în această fază procesuală, Curtea a apreciat că reclamantului i se cuvine cu titlu de daune materiale suma totală de 262.706 lei, compusă astfel: 132.739 lei reprezentând venituri salariale nete pe care acesta le-ar fi putut obţine în calitate de director general la SC A.C. SRL şi la SC A. SA şi în calitate de preşedinte al Consiliului Director şi vicepreşedinte al Fundaţiei pentru Tineret D.; 102.707 lei cu titlu de actualizare a sumei de mai sus, pe perioada aprilie 2003 - februarie 2014; 8.345 lei reprezentând cheltuieli de transport; 11.125 lei reprezentând onorariul avocaţilor și 7.790 lei reprezentând valoarea pachetelor alimentare aduse reclamantului de familia sa, la locul de detenţie.
b.În ceea ce privește daunele morale.
Tribunalul Alba a acordat prin sentinţa nr. 1601/2009 suma de 1.000.000 lei, Curtea de Apel Alba Iulia a redus acest cuantum prin Decizia nr. 199/A/2010 la suma de 300.000 lei, iar instanţa supremă a stabilit cu caracter obligatoriu că acest cuantum este prea mare prin raportare la despăgubirile pe care Curtea Europeană le acordă în cazuri similare, recomandând instanţei de rejudecare să stabilească cuantumul daunelor morale judecând în echitate.
Prejudiciul moral constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, referitoare la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Din această perspectivă, privarea de libertate în mod nelegal aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar suferinţele psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
În prezent, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea daunelor morale, astfel încât instanţele trebuie să se raporteze la criterii subiective, variabile, de la caz la caz, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care ele au fost vătămate şi intensitatea perceperii consecinţelor, modul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Aplicarea acestor criterii la speţa de faţă duc instanţa de apel la concluzia că suferinţa reclamantului şi a familiei sale a fost cu adevărat mare, având în vedere în mod deosebit perioada foarte mare a arestului preventiv, respectiv 515 zile. De asemenea, este dovedit cu probele testimoniale administrate în rejudecare că reclamantul nu şi-a mai putut desfăşura activităţile pe care le avea înainte de a fi arestat, respectiv activitatea Dispensarului medical din Caransebeş a fost sistată, iar numărul de studenţi înscrişi la Facultatea deţinută de Fundaţia al cărei fondator a fost a scăzut în mod considerabil şi, treptat, Facultatea a fost închisă. În aceeaşi ordine de idei, sunt luate în considerare afecţiunile medicale ale reclamantului şi familiei sale, aspecte dovedite cu aceleaşi probe (filele 346, 348).
Libertatea individuală este unul din drepturile fundamentale ale omului, consacrat în mod expres de art. 5 parag. 5 din Convenţie, care garantează oricărei persoane care a fost victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare Convenţiei, dreptul la despăgubiri.
Un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită reclamantului anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale.
Prin urmare, judecând în echitate, la criteriile stabilite obiectiv şi general de C. proc. pen. ar trebui adăugate exigenţele unei limite naturale: daunele morale nu trebuie să fie excesive, nerezonabile, astfel ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei.
Instanţa supremă a îndrumat instanţa de rejudecare să se orienteze şi în funcţie de cuantumul daunelor morale acordate de Curtea Europeană pentru încălcarea dreptului la libertate individuală. Din practica instanţei europene în această materie rezultă că sumele acordate nu depăşesc suma de 10.000 euro. Pot fi amintite cauza Konolos/României, în care a fost acordată suma de 3.000 euro pentru încălcarea art. 5, cauza Leontin Pop/României în care a fost acordată suma de 3.000 euro pentru încălcarea art. 3 şi 5, Radu Pop/României în care a fost acordată suma de 8.400 euro pentru încălcarea art. 3 şi 5 din Convenţie, cauza Cătană/României în care au fost acordată suma de 3.900 euro pentru încălcarea art. 3 şi 5, cauza Vasily Ivaschenko/Ucrainei în care au fost acordată suma de 12.000 euro pentru încălcarea art. 3 şi 6 din Convenţie.
Nu poate fi ignorată nici practica internă în această materie, şi anume decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost acordate cu titlu de daune morale diverse sume de bani. De exemplu, prin Decizia civilă nr. 8257/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost acordată suma de 100.000 lei, prin Decizia nr. 1000/2009 suma de 20.000 lei, prin Decizia nr. 3758/2009 au fost reduse despăgubirile acordate de Tribunalul Bacău de la suma de 500.000 lei la suma de 100.000 lei, prin Decizia nr. 10241/2009 suma de 120.000 lei, sumele de mai sus fiind acordate în temeiul art. 505 C. proc. pen., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor ca urmare a comiterii unei erori judiciare constând în privarea nelegală de libertate.
Desigur, fiecare speţă are specificul ei, circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte fiind esenţialmente diferite, astfel că nu pot fi trase concluzii generale şi reguli prestabilite pentru cuantificarea prejudiciului, criteriile avute în vedere de instanţe neputând fi aceleaşi.
În consecinţă, fiind de necontestat că arestarea nelegală a reclamantului I.I. a avut consecinţe deosebite asupra acestuia, lezându-i onoarea şi poziţia socială, creditul moral, care, evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor morale solicitate de acesta Raportat la datele concrete ale speţei, la criteriile mai sus amintite, la durata arestării nelegale, pe baza respectării principiului proporţionalităţii vătămării cu despăgubirile acordate şi a principiului echităţii, suma de 100.000 lei reprezintă o reparaţie justă a prejudiciului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul I.I., pârâtul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Braşov şi A.J.F.P. Alba şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
1. Recurentul-reclamant I.I. a criticat decizia pentru următoarele motive:
a. I s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, iar instanţa a dat dovadă de lipsă de obiectivitate şi imparţialitate, pronunțând o soluţie în contradicţie cu probatoriul administrat în cauză, favorizând celelalte părţi din proces.
b. Cu privire la daunele materiale.
Prin decizia de casare s-a dispus rejudecarea cauzei, iar sub aspectul daunelor materiale s-a impus determinarea certă a acestora, inclusiv prin efectuarea unei noi expertize contabile judiciare.
Noua expertiză contabilă judiciară are concluzii sensibil egale cu cele ale experţilor ce au efectuat această lucrare la fondul cauzei, iar instanţa de apel nu putea să nu ţină cont de expertiza efectuată în această fază procesuală, dispusă de instanţa de recurs şi pentru care a fost obligat la plata onorariului aferent, micile inadvertențe nefiind legate de fondul aspectelor analizate de către experţii contabili.
Celelalte probe administrate în faţa instanţei de apel, respectiv mărturiile martorilor, confirmă concluziile la care au ajuns experţii contabili, potrivit cărora, dacă activitatea intimatului reclamant nu ar fi fost obstrucționată prin arestare, ar fi realizat venituri nete din activitatea sanitar - veterinară concesionată în total în sumă de 1.302.649 lei.
Pe lângă veniturile pe care le-ar fi realizat din activitatea sanitar-veterinară concesionată, prin arestarea nelegală a fost împiedicat să realizeze importante venituri din activitatea curentă de medic veterinar, activitate profund liberală şi care nu are nici un fel de legătură cu executarea contractelor de concesiune.
S-a nesocotit probatoriul administrat în această fază procesuală prin audierea martorilor propuşi şi aprobaţi a fi audiaţi în prezenta cauză, iar din declaraţiile acestora rezultă că din activitatea de asistenţă sanitară veterinară curentă a obţinut importante venituri (în jur de 1.000 lei/zi), care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel sub motiv că acestea nu au fost fiscalizate.
Faptul că nu s-au fiscalizat veniturile obţinute în anul 2002-2003 nu se datorează culpei sale, ci este culpa exclusivă a celor care l-au arestat nelegal. Veniturile obţinute în 2002 şi 2003, până la arestarea sa, trebuiau fiscalizate şi decontate până la data de 25 mai 2003, perioadă în care nu a putut face acest lucru, fiind arestat nelegal. Această lipsă a fost complinită prin raportul de expertiză depus în cauză, atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, prin calculul impozitului datorat statului, impozitul fiind scăzut din suma totală pe care trebuia să o obţină (supliment la raportul de expertiză, fila 9 pct. 3). Ca urmare a arestării sale ilegale a fost împiedicat să deconteze acţiunile întreprinse în anul 2002, efectuate în baza contractelor de concesionare, suferind o importantă pierdere materială care nu a fost avută în vedere de expertiza contabilă efectuată în cauză, ceea ce întăreşte încă o dată pretenţiile sale privind acordarea de despăgubiri din activitatea sanitar veterinară.
Prin decizia de casare se menţine cea mai mare parte a despăgubirilor materiale acordate de către instanţa de fond.
Nu se justifică astfel faptul că instanţa de apel nu a luat în considerare suma totală de 200.294 lei, formată din 26.139 lei reprezentând cheltuieli judiciare şi de transport generate de procese, 45.183 lei reprezentând cheltuieli onorarii avocaţi şi 20. 972 lei reprezentând cheltuieli pachete primite şi transport persoane care l-au vizitat la punctele de arest preventiv. Nu s-a adăugat şi suma de 108.000 lei reprezentând onorarii avocaţiale, dovedite prin extrasele de cont emise de Agenţia B.C.R. Băile Herculane, cu toate că prin încheierea de şedinţă instanţa de apel reţine înscrisurile depuse şi afirmă că va ţine cont de acestea la pronunţarea hotărârii.
Cu privire la această cerere s-a încălcat caracterul devolutiv al apelului, întrucât nu constituie o cerere nouă, ci doar de modificare a câtimii cererii iniţiale, formulate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proC. civ.
c. Cu privire la daunele morale.
Instanţa de apel în mod corect reține că prin arestarea sa nelegală i-au fost lezate onoarea şi poziţia socială şi îndeosebi creditul moral de care s-a bucurat în societate.
Pe lângă faptul că suma acordată este în totală contradicţie cu însăşi principiile enunţate de către instanţa de apel şi, îndeosebi, cu întinderea şi complexitatea prejudiciului moral suferite de reclamant şi familia sa şi, mai ales, cu durata îndelungată în care a fost privat nelegal de libertate, acestea sunt iluzorii şi lipsesc de conţinut dreptul său la o despăgubire rezonabilă, acordat prin legislaţia internă şi convenţiile internaţionale.
Despăgubirile acordate nu sunt de natură să asigure o minimă reparaţie a daunelor morale suferite în toată perioada arestării nelegale şi, implicit, pe tot parcursul procesului penal.
Prin arestarea sa şi, mai ales, prin menţinerea sa timp de 515 zile sub stare de arest, o perioadă îndelungată, și supunerea la stresul unui proces ce a durat mai bine de 4 ani de zile, a fost afectată grav imaginea sa şi a familiei sale în societate, prin atitudinea membrilor societăţii, prin manifestările de dispreţ şi desconsiderare la care au fost supuşi, cauzându-li-se un prejudiciu moral extrem de mare.
Traumele fizice şi psihice la care au fost supuşi pe tot parcursul procesului, interogatoriile, percheziţiile suportate în perioada de detenţie şi mai ales teama că va fi nedreptăţit i-au făcut pe reclamant şi soţia sa să se îmbolnăvească grav, fiind necesar ca până la sfârşitul vieţii sale să fie necesară tratarea acestor suferinţe, iar pentru soție tratament medical permanent şi de lungă durată - fapt ce l-a dovedit pe tot parcursul desfăşurării procesului prin depunerea la dosar a unor acte medicale, certificate, reţete etc., din care rezultă diagnosticele bolilor contractate şi medicamentaţia ce trebuie să o cumpere, ceea ce constituie un important efort material şi moral din partea familiei sale.
Consecinţele arestării sale preventive şi supunerii la un proces penal pe o perioadă de peste 4 ani şi jumătate s-au răsfrânt și au afectat grav, atât din punct de vedere material cât şi moral, întreaga familie, împreună cu cei trei copii.
Suma acordată de instanţa de apel cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale nu este de natură se repare, cât de cât, încălcarea brutală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce definesc persoana umană, recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudența C.E.D.O., de care nu s-a ținut cont, anume dreptul la libertate individuală, dreptul la viaţă privată prin înregistrarea convorbirilor ambientale fără să existe vreun temei legal al unei astfel de acţiuni, dreptul la un proces echitabil, libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie,dreptul la viață şi sănătate și dreptul la libera circulaţie.Toate aceste încălcări ale drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale au fost dovedite cu prisosinţă prin probele administrate atât în faza de fond a procesului cât şi în apel, declaraţiile martorilor şi înscrisurile prezentate în dovedirea susţinerilor trebuind să conducă instanţa de apel spre o cu totul altă hotărâre decât cea pronunţată.
Așa cum s-a reținut prin decizia recurată, la stabilirea despăgubirilor pentru daunele morale intervine o oarecare doză de subiectivism însă, întotdeauna, instanţele de judecată trebuie să judece în echitate.
În acest sens trebuie subliniată practica instanţei supreme, de care nu s-a ținut cont, care reţine că „ este important însă, ca atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea unei reparaţii, aceasta să nu fie teoretică şi iluzorie, căci altfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi protecţia oferită de art. 5 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentate (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 9831 din 03 decembrie 2009, anexată la recurs). Prin această hotărâre judecătorească se acordă daune morale în sumă de 60.000 euro, deşi beneficiarul acestor despăgubiri i s-a restrâns libertatea doar pentru 30 de zile, prin interzicerea părăsirii localităţii de domiciliu.
Toate probele administrate în prezenta cauză care au fost în favoarea sa au fost nesocotite de către instanţa de apel sau a încercat să le dea o explicaţie împotriva sa, lucru care îl îndreptățește să solicite să se menţină despăgubirile pentru daunele morale stabilite prin sentinţa apelată, în sumă de 1.000.000 lei şi obligarea Statului Român, prin M.F.P. la plata despăgubirilor pentru daunele materiale constând în daunele materiale stabilite prin raportul de expertiză efectuat în apel în sumă de 350.635 lei drepturi de natură salarială, 1.302.649 lei venituri în baza contractelor de concesiune, constatate prin raportul de expertiză dispus în apel - la care să se adauge sumele de 200.294 lei cheltuieli judiciare, cu pachetele şi onorarii avocaţiale stabilite prin expertiza contabilă judiciara efectuată la fond şi 108.000 lei reprezentând onorarii avocaţiale achitate prin sistemul bancar, conform înscrisurilor depuse la dosar.
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ.
2.Recurentul-pârât Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Braşov a criticat decizia pentru următoarele motive, pentru care a indicat în susţinere dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., printr-o precizare ulterioară:
Despăgubirilor morale acordate, respectiv suma de 100 000 lei, sunt excesive, nerezonabile, astfel că prin acordarea lor se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a reclamantului.
Instanța supremă a îndrumat ca instanţa de rejudecare să se orienteze şi în funcţie de cuantumul acordat de Curtea Europeană pentru încălcarea dreptului la libertate individuală, din a cărei practică în materie rezultă că sumele acordate nu depăşesc suma de 10 000 de euro. În cazul de faţă a fost acordată o sumă în echivalentul a 22 000 de euro, dublu faţă de ce a acordat Curtea Europeană.
Se solicită diminuarea daunelor morale la un cuantum rezonabil procurării satisfacţiei de ordin moral, susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privat reclamantul.
3. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a susținut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, în ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor materiale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a stabilit o bază de calcul greşită pentru prejudiciul material constând în pierderile salariale, efect al arestării nelegitime, cu referire expresă la salarizarea primită de la SC A.C. SRL şi cea primită de la Fundaţia pentru Tineret D.
Despăgubirile materiale sunt cele pe care la momentul arestării preventive I.I. le primea de la cei doi angajatori, iar prejudiciul cert se constituie numai din sumele ce trebuia să le primească acesta în momentul arestării sale.
Răspunderea reglementată de art. 504 C. proc. pen. este, în esenţă, o răspundere delictuală. Prejudiciul cauzat, condiţie a acestei răspunderi, trebuie să fie cert şi determinabil, adică existenţa lui să fie sigură, neîndoielnică şi să poată fi stabilit în viitor.
Or, prejudiciul ce ar proveni din suma cu cât ar fi fost salarizat locşa llie dacă nu s-ar fi întâmplat să fie arestat, stabilit prin comparare cu cât sunt salarizaţi înlocuitorii în atribuţii, nu este unul cert. Este un prejudiciu probabil, condiţionat, ce nu întruneşte elementele constitutive ale răspunderii delictuale ce guvernează raportul juridic supus atenţiei instanţei. Acest prejudiciu este condiţionat de voinţa exclusivă a angajatorului, priveşte calităţile pe care acesta le urmăreşte la angajat și nimic nu justifică extinderea situaţiei juridice de muncă a înlocuitorului la statutul de fost angajat al lui I.I.
Reclamantul a solicitat și o altă formă de reevaluare a prejudiciului suferit, respectiv reevaluarea în raport de evoluţia indicelui lunar al preţurilor de consum.
Or, aceeaşi victimă nu poate beneficia de două reevaluări, cumulate, a aceluiaşi prejudiciu, pentru a putea beneficia despre o reparare echitabilă şi integrală a acestuia.
În consecinţă, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile în sensul reevaluării despăgubirilor materiale rezultate din neprimirea salariilor de la angajatorii SC A.C. SRL şi Fundaţia pentru Tineret D., corespunzător motivelor de recurs formulate.
Reclamantul a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză şi pârâtul a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care s-au contestat criticile formulate în cadrul acestora.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile, în considerarea argumentelor ce succed:
1.Recursul declarat de reclamant.
a. Din analiza criticilor formulate, în limitele permise de art. 304 și art. 315 C. proc. civ., nu se conturează elemente care să susțină o încălcare a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva aspectelor învederate de către recurentul-reclamant, după cum se va detalia în cele ce urmează.
b. Cu privire la daunele materiale.
b.1. Faptul că noua expertiză contabilă, dispusă prin decizia de casare, a impus achitarea unui onorariu ( în lipsa căruia oricum nu putea fi efectuată) și că, prin răspunsul la obiectivele formulate inclusiv de instanță, aceasta ar avea concluzii sensibil egale cu cele din expertiza efectuată la fondul cauzei - cum susține recurentul-reclamant, nu obliga instanța de apel să țină cont în totalitate de aceasta, fiind obligată să pronunțe o hotărâre susținută, în primul rând, de limitele de rejudecare fixate prin decizia de recurs, în aplicarea art. 315 C. proc. civ., și de restul ansamblului probatoriu.
Această probă, alături de cea testimonială, au fost în mod corect avute în vedere în stabilirea veniturilor din activitatea curentă de medic veterinar, reclamate în cauză, date fiind dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs.
Faptul că veniturile obţinute din activitatea curentă și concesionată în 2002 şi 2003 până la arestarea sa trebuiau fiscalizate şi decontate până la data de 25 mai 2003, lucru care nu s-a putut face, întrucât în perioada respectivă a fost arestat - susține recurentul, cu imputarea unei culpe exclusive celor care l-au arestat nelegal, ar fi putut prezenta relevanță în situația în care asemenea venituri s-ar fi obținut și anterior perioadei de referință, iar pentru acestea s-ar fi respectat aceleași norme fiscale de care se prevalează acum partea.
Numai asemenea date puteau dovedi obținerea unor venituri cu o anumită continuitate, de care recurentul-reclamant să fi fost lipsit prin arestarea sa și care să permită o cuantificare a unui prejudiciu, care trebuie să fie cert, determinat sau, cel puțin, determinabil.
În acest sens, instanța de recurs a subliniat că trebuie avută în vedere activitatea sanitar veterinară efectiv desfăşurată de reclamant în perioada anterioară arestării, drepturile salariale înregistrate şi pentru care s-au plătit impozitele legale, expertul trebuind să facă menţiuni cu privire la lunile din anul 2003, anterioare arestării preventive, și să compare veniturile cu cele obţinute şi declarate în perioada similară a anului 2002 sau a anilor anteriori, pentru a obţine o medie apropiată de realitate, în funcţie de care urma a fi calculat prejudiciul suferit.
Or, sub acest aspect, instanța de apel a reținut că prin noul raport de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că în perioada anterioară anului 2002 reclamantul nu a desfăşurat activitate sanitar veterinară - în anul 2002 nu există venituri nete impozabile, reclamantul chiar înregistrând o pierdere din activitatea sanitar veterinară, pe care el însuşi a declarat-o la A.F.P. Caransebeş, prin declaraţia înregistrată la 14 martie 2003.
Se constată că, aplicând dispozițiile din decizia de casare, mai sus detaliate, instanța în mod corect nu a acordat aceste pretenții.
b. 2. Faptul că prin decizia de casare s-au menținut o parte a despăgubirilor materiale acordate de către prima instanţă nu înseamnă că orice cheltuieli similare pot fi solicitate în orice fază procesuală, inclusiv sub protecția art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
O cerere de modificare a câtimii cererii iniţiale, formulate în faţa primei instanțe, poate interveni până la închiderea dezbaterilor în fața acesteia, orice pretenție ulterioară vizând majorarea acestora fiind supusă dispozițiilor procedurale ce fixează limitele controlului judiciar.
În justificarea soluției respingerii recursului recurentului reclamant, prin decizia anterioară de recurs s-a și reținut că instanţa de apel nu a fost sesizată din partea apelantului reclamant cu o cerere prin care i s-a solicitat să verifice cuantumul daunelor materiale, motiv pentru care nu putea dispune cu privire la acestea.
Primirea la dosar de probe în susținerea unor astfel de pretenții nu echivalează cu admiterea acestora, instanța fiind ținută în pronunțarea hotărârii, u ocazia deliberării, de limitele de control judiciar fixate prin decizia de recurs și cele anterior arătate.
b. Cu privire la daunele morale.
Ținând cont de cadrul procesual confirmat prin sentinţa primei instanţe, împotriva căreia s-a respins apelul declarat de reclamant, precum și prin decizia de recurs pronunțată anterior în cauză, despăgubirile morale vizează perioada de privare nelegală de libertate a recurentului reclamant, respectiv cât acesta a fost arestat.
În acest context, orice pretenții solicitate fie pentru achitare, durata procesului sau încălcarea oricăror alte drepturi recunoscute prin Convenția Europeană, consacrate şi protejate distinct de cel ce face obiectul dosarului de față, exced limitele cadrului procesual al prezentului dosar şi, astfel, ale controlului judiciar în faţa instanţei de recurs.
Tribunalul Alba a acordat prin sentinţa nr. 1601/2009 suma de 1.000.000 lei, iar Curtea de Apel Alba Iulia a redus acest cuantum prin Decizia nr. 199/A/2010 la suma de 300.000 lei, ulterior instanţa supremă stabilind, cu caracter obligatoriu, că acest cuantum este prea mare prin raportare la criteriile avute în vedere - ceea ce înseamnă că în niciun caz nu este suținută pretenția recurentului reclamant de acordare a unei sume mai mari decât cea de 300.000 lei, prin confirmarea celei fixate de prima instanță, respectiv 1.000.000 lei.
În stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța a reținut drept criterii consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care ele au fost vătămate şi intensitatea perceperii consecinţelor, modul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, perioada îndelungată a arestului preventiv, respectiv 515 zile.
Pe lângă acestea, cu referire și la statuările deciziei anterioare de recurs, s-au mai avut în vedere criteriul proporţionalităţii vătămării cu despăgubirile acordate și cel al echității, precum și dispozițiile art. 5 parag. 5 din Convenţie, care garantează oricărei persoane care a fost victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare Convenţiei, dreptul la despăgubiri, astfel cum s-au reflectat acestea în jurisprudența C.E.D.O. În egală măsură, s-a făcut referire și la jurisprudența Înaltei Curți.
Modul de apreciere a cuantumului despăgubirilor fixate de instanța de apel nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs atât timp cât nu se pun în discuție aspecte de nelegalitate. Prin critica de recurs s-au reluat criteriile de cuantificare a prejudiciului, subliniindu-se insuficiența despădubirilor care să le acopere, inclusiv sub aspect probator - ceea ce pune în discuție temeinicia deciziei de apel, ce nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, date fiind limitele fixate de dispzițiile art. 304 C. proc. civ.
Omiterea unor criterii de cuantificare a prejudiciului putea susține o critică de nelegalitate, în lumina art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar sub acest aspect se constată că au fost avute în vedere de instanța de apel criteriile susținute de către recurentul-reclamant, modul de apreciere a cuantumului despăgubirilor eferente neintrând în cenzura instanței de recurs.
Cu toate acestea, se poate sublinia că, așa cum a reținut și instanța de apel, fiecare speţă are specificul ei, circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte fiind esenţialmente diferite, astfel că nu pot fi trase concluzii generale şi reguli prestabilite pentru cuantificarea prejudiciului.
Toate aceste considerente susțin caracterul nefondat al criticilor de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputând fi identificate aspecte care să contureze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de asemenea de către recurentul reclamant.
2. Recursul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Braşov.
Urmează a fi avute în vedere cele arătate anterior în analiza recursului declarat de reclamant, relativ la daunele morale, respectiv limitele în care poate interveni controlul judiciar în fața instanței de recurs, date de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
După cum rezultă din considerentele deciziei, în stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, instanța de apel a ținut cont de jurisprudența relevantă a C.E.D.O., respectând astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ., ceea ce înlătură reținerea în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Rezonabilitatea și echitatea, criterii de cuantificare a despăgubirilor, au fost avute în vedere de instanța de apel, ceea ce atrage caracterul nefondat al recursului și din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Despăgubirile materiale nu se calculează numai în raport de veniturile pe care le primea recurentul reclamant la momentul arestării preventive de la cei doi angajatori vizați prin critica de recurs, deoarece prejudiciul cert, suferit, este reprezentat de drepturile bănești de care a fost lipsit pe întreaga perioadă a privării sale nelegale de libertate.
Pentru a cuantifica astfel despăgubirile materiale cuvenite în temeiul art. 504 C. proc. pen., instanța a dispus de suficiente date, care să le confere un caracter cert şi determinabil.
În acest context, în limita criticii, în mod corect s-a ținut cont de variația de venituri aferente fiecărei funcții pe perioada privării de libertate, nefiind relevate aspecte care să conducă la concluzia că recurentul reclamant nu ar fi beneficiat de acestea în ipoteza în care nu ar fi intervenit reținerea sa, cu atât mai mult cu cât reîncadrarea sa s-a făcut în condițiile respective.
În acordarea sumei reprezentând actualizarea veniturilor de care a fost privat, împreună cu aceste venituri, instanța de apel a procedat în mod corect, întrucât nu este vorba în speță de două reevaluări, cumulate, ale aceluiaşi prejudiciu, cum se susține prin recurs. Așa cum a arătat instanța de apel, actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie urmăreşte menţinerea valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii și evitarea erodării acesteia prin inflaţie.
Nefiind astfel fondate criticile formulate, nu este atrasă incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în susținere.
În considerarea celor anterior arătate, Înalta Curte va face aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmând să dispună respingerea recursurilor, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul I.I., de pârâtul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Braşov şi A.J.F.P. Alba şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva Deciziei nr. 62 din data de 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 376/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 56/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
