ICCJ. Decizia nr. 376/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 376/2015
Dosar nr. 8926/3/2011
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 4 februarie 2011, reclamanţii R.I. şi R.E. au solicitat obligarea pârâţilor Primăria municipiului Bucureşti, Statut român, prin M.E.F. şi A.V.A.S., în solidar, la plata sumei de 566.568 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului, situat în Bucureşti, sector 5, la data de 22 noiembrie 2010, când s-a consumat evicţiunea asupra acestui imobil, precum și la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale cu cheltuieli de judecată.
La termenul din data de 9 octombrie 2012, reclamanţii au depus cerere precizatoare prin care au arătat că solicită obligarea pârâtului M.F.P. la plata sumei de 566.568 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului, precum şi obligarea pârâţilor Primăria municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti să răspundă pentru evicţiune şi să fie obligaţi la plata sumei de 80.000 lei, echivalentul a 20.000 euro, reprezentând chiria pe care o plătesc începând cu data de 22 noiembrie 2010 şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1825 din 23 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a anulat capetele de cerere privind obligarea pârâtului municipiul Bucureşti la plata sumei de 80.000 lei cu titlu de despăgubiri, ca netimbrat şi împotriva pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane iară capacitate procesuală de folosinţă.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P. la plaîa valorii de circulaţie a imobilului în litigiu.
S-a reţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului municipiul Bucureşti la plata sumei de 80.000 lei, incidenţa dispoziţiilor art. 20 aiin.3 dîn Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar în ceea ce o priveşte pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti, împrejurarea că aceasta este o structură funcţională, fără personalitate juridică şi patrimoniu propriu.
Referitor la petitul vizând obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P. la plata valorii de piaţa pentru imobilul în discuţie s-a avut în vedere că prin Decizia civilă nr. 133/A/2008 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996 s-a scutit cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. în speţă devin aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au dreptul numai la restituirea preţului actualizat, care urmează să se facă de M.F.P. dîn fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Prin Decizia nr. 358/A din 6 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanţi R.E. şi R.l. împotriva sentinţei nr. 1825 din 23 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea faţă de M.F.P., reprezentant al Statului român şi a obligat pe pârât la plata sumei de 436.000 lei valoarea de piaţă a imobilului în litigiu.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, urmare a Deciziei nr. 141 din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi reclamanţii să lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă apt. din Bucureşti, sector 5.
Ca urmare a pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, titlul reclamanţilor deşi nu a fost anulat, a rămas fără eficienţa juridică, fiind desfiinţat în urma operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.
Or, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost constatat nul absolut, fiind în fiinţă şi în prezent, nu se poate reţine că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar face inaplicabilă teza cuprinsă în dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În mod nelegal, tribunalul a reţinut că prin Decizia civilă nr. 133/A/2008 a Tribunalului Bucureşti s-a stabilit cu putere de lucru judecat că încheierea contractului de vânzare - cumpărare s-a tăcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Conform considerentelor deciziei civile menţionate, instanţa în cadrul operaţiunii de comparare de titluri a argumentat de ce a acordat preferabilitate titlului vechilor proprietari.
Împrejurarea că a înlăturat apărarea reclamanţilor în sensul că au cumpărat bunul cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu echivalează cu o constatare a faptului că aceştia au fost de rea-credinţă şi nu au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât chiar instanţa a precizat că aceste aspecte nu constituie o cauză de preferabilitate a titlului de proprietate în concurs cu fostul proprietar.
De asemenea, instanţa a argumentat că buna-credinţă invocată nu este determinantă pentru soluţionarea cererii de revendicare, ceea ce în niciun caz nu poate conduce la concluzia că s-a stabilit că reclamanţii au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Aşadar, apelanţii reclamanţi se află în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea tir. 10/2001 în sensul că li se cuvine preţul de piaţă al imobilului, astfel cum a fost calculat de expertul numit de instanţa de fond în lucrarea de specialitate, respectiv suma de 436.000 lei.
Valoarea de piaţă a fost calculată la data efectuării expertizei şi nu la data producerii evicţîunii, întrucât conform dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză, ceea ce conduce la concluzia că fiind într-o procedură specială, dispoziţiile dreptului comun privitoare la evicţiune nu sunt incidente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român, prin M.F.P., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei de fond, care este temeinică şi legală.
În motivarea recursului, pârâtul a criticat hotărârea instanţei de apel întrucât încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 133/A/2008 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în acţiunea în revendicare.
Astfel, aşa cum se reţine şi în considerentele hotărârii, prin decizia menţionată s-a constatat în mod irevocabil faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost respectate dispoziţiile imperative ale Legii nr. 112/1995.
În acest sens, prin Decizia civilă nr. 133/A/2008, s-a admis acţiunea în revendicare a fostului proprietar şi s-a consemnat că Legea nr. 112/1995 nu este aplicabilă imobilului în litigiu şi că intimaţii-cumpărători puteau să cunoască la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare faptul că titlul statului asupra imobilului era contestat.
Aşadar, prin decizia pronunţată în cadrul acţiunii în revendicare s-a constatat împrejurarea că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost încălcate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum şi faptul că atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului.
Or, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aspectele pe care aceasta le dezleagă nu mai pot fi contrazise sub nicio formă printr-o altă hotărâre, iar principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială care se opun readucerii în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.
Instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a respectivei decizii şi a apreciat în mod nelegal că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii junsprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabiiilor în sistemul judiciar.
Foarte important este faptul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde şi asupra considerentelor hotărârii, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. În acest sens s-au pronunţat doctrina prin autori de prestigiu şi practica judiciara.
În consecinţă, în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel a considerat că reclamanţii R.I. şi R.E. sunt îndreptăţiţi la despăgubiri reprezentând preţul de piaţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
C.E.D.O. a stabilit că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenţie (cauza Beian contra României, cauza Amurăriţei contra României).
Având în vedere aspectele menţionate rezultă că, în speţa, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile speciale, de strictă interpretare, ale art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, reclamanţii R.E. şi I. nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă al imobilului şi preţul actualizat.
Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., deoarece criticile formulate nu sunt raportate la hotărârea a căreî desfiinţare se cere şi nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, deoarece pârâtul Statul român, prin M.F.P. a invocat în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate pot fi încadrate în textul legal menţionat, susţinându-se o greşită interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 112/1995 şi principiului puterii de lucru judecat.
Recursul este fondat, urinând a fi admis pentru considerentele ce succed:
Premisele art. 501 din Legea nr. 10/2009 presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
Astfel, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, vocaţie la obţinerea preţului de piaţă al imobilului au doar proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desfiinţate ca efect ai admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiţie.
Prin art. 5 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2)1 din interpretarea căruia reiese ca prin „desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Ca urmare, prin art. 20 alin. (2)1 din Legea ar. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumparare desfiinţat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţa, efectele contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost înlăturate ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţii S.E. şi P.C. şi obligarea pârâţilor R.E. şi R.I. să lase în deplina proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti, sector 5.
Prin Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 141/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut ca: ia data încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista o cerere de restituire în natură a imobilului, care nu fusese soluţionată; pârâţii au solicitat cumpărarea bunului fără să verifice dacă foştii proprietari au depus cerere pentru restituirea în natură, iar lipsa unor minime diligente pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului răstoarnă prezumţia bunei-credinţe instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ.; vânzătorul nu putea înstrăina bunul decât după lămurirea situaţiei juridice a acestuia; la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Dată fiind soluţia astfel argumentată, Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte modul de încheiere a contractului de către reclamaţi, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Efectele pozitive şi negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât şi ale considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt şi în drept date problemelor soluţionate. Dacă s-ar reţine contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea aceloraşi aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanţelor de judecată.
Or, este de esenţa puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conţinut însăşi instituţia juridică în discuţie.
Respectarea principiului puterii de lucru judecat se desprinde şi din jurisprudenţa C.E.D.O. care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriţei contra României" că instanţele sunt obligate să ţină conî de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie. Aşadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din ace! moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.
Aşadar, în cauză, având în vedere principiului puterii de lucru judecat nu se pot ignora efectele soluţiei pronunţate prin Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă.
Drept urmare, în cauză trebuie să se dea eficienţă puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile anterior pronunţate şi să se constate nemdeplinîrea uneia dintre condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru acordarea preţului de piaţă al imobilului - încheierea actului de vânzare-cumpărare eu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Este de reţinut şi faptul că potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., în cazurile în care nu au fost respectate cerinţele legale (în speţă, dispoziţiile Legii nr. 112/1995), nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului achiziţionat în aceste condiţii. Pentru astfel de situaţii Curtea a statuat că nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o mdemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza Velikovi contra Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (cauza Tudor Tudor contra României).
Pe de altă parte, reclamanţii R.l. şi R.E. nu au formulat un capăt de cerere subsidiar, prin care să solicite plata preţului actualizat al apartamentului, situat în Bucureşti, sector 5.
În această situaţie devine aplicabilă decizia în interesul Legii nr. 1 din 19 ianuarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a statuat că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens."
Având în vedere toate considerentele reţinute, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin.(1) şi (3) C. proc. civ., recursul va fi admis şi se va dispune modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţii R.E. şi R.l. împotriva sentinţei instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, Invocată de intimaţi i-reclamanţi.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 358/A din data de 6 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul ca respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii R.E. şi R.l. împotriva sentinţei nr. 1825 din data de 23 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 345/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 379/2015. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
