ICCJ. Decizia nr. 345/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 345/2015
Dosar nr. 2544/89/2013
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 august 2011, reclamantul R.V. a chemat în judecata pe pârâţii Statul Roman, Guvernul României, M.F.P., primarul Municipiului Bârlad, Primăria Municipiului Bârlad, Consiliul Local Bâriad, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Bârlad.
Prefectul Judeţului Vaslui si Prefectura Judeţului Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata de daune interese şi daune morale pentru prejudiciul creat în urma omisiunii de a rezolva cererile sale în termen legal şi la plata de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv de către stat, astfel cum s-a dispus de către C.E.D.O. prin Hotărârea din 19 ianuarie 2010 pronunţată în cauza Rogojină contra României.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 998-1000, 1075, 182, 1083 C. civ. și art. 5802, art. 58051 art, 572 și 322 pct. 9 C. proc. civ.
La termenul din data de 31 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a calificat acţiunea ca fiind o cerere de revizuire îndreptată împotriva sentinţei civile nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui şi, prin Decizia nr. 1401 din 14 martie 2013, a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.
Prin sentinţa nr. 26 din 15 ianuarie 2014 Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Prefectul Judeţului Vaslui, a respins cererea de revizuire a sentinţei nr. 1386 pronunţată de acelaşi tribunal la 12 octombrie 2004 si a respins cererea revizuentului de obligare a paratului primarul Municipiului Bârlad de a emite dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent si de obligare a pârâţilor Guvernul României, M.F.P., primarul Municipiului Bârlad, Primăria Municipiului Bârlad, Consiliul Local Bârlad, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Bârlad, prefectul Judeţului Vaslui şi Prefectura Judeţuiui Vaslui la plata de daune interese si daune morale.
Tribunalul a reţinut în considerente că soluţia pronunţată prin sentinţa nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui nu este susceptibilă de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. întrucât prin Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010 s-a constatat doar încălcarea dreptului de proprietate al revizuentului de către Statui Roman care nu a pus în executare Dispoziţia nr. 2454/2002 emisa de primarul Municipiului Bârlad, neiacându-se referire la încălcarea vreunui drept prin sentinţa civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui.
Ca atare, valoarea despăgubirilor stabilită prin Dispoziţia nr. 2454/2004, cât si forma de acordare a masurilor reparatorii au intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a respingerii contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei.
În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că cererea de obligare a pârâtului primarul Municipiului Bârlad de a emite o noua dispoziţie este nefondată.
S~a mai reţinut că prin sentinţa civila nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui s-a constatat că pârâtul prefectul Judeţului Vaslui nu are calitate procesuala pasiva si, ca atare, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât în cauză.
Întrucât contestaţia formulată de revizuent împotriva Dispoziţiei nr. 2454/2004 a fost respinsa cu putere de lucru judecat de Tribunalul Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004, cererea revizuentului de acordare a daunelor interese şi morale a fost respinsă.
Împotriva sentinţei tribunalului, a declarat apel revizuentul, susţinând că este nemotivată şi contradictorie.
În motivarea apelului a arătat că în mod greşit a fost reţinută autoritatea de lucru judecat în raport de o hotărâre administrativă a unui primar, că întrucât lipsa îndelungată a acordării despăgubirilor concrete pentru imobilul confiscat care a condus la sancţionarea Statului Roman, se perpetua, a fost nevoit să solicite obligarea pârâţilor la acordarea daunelor morale şi materiale pentru acoperirea prejudiciului.
Apelul a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia civila nr. 179 din 17 septembrie 2014.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., în raport de cele statuate prin Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010, întrucât prin această hotărâre nu s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui ar fi fost încălcate drepturile sau libertăţile fundamentale ale revizuentului, ci a fost condamnat Statul Roman pentru faptul ca până în anul 2010 nu a executat Dispoziţia nr. 2454/2004 emisa de primarul Municipiului Bârlad care a recunoscut dreptul revizuentului la acordarea despăgubirilor în cuantum de 119.275 lei.
În urma hotărârii C.E.D.O., conform ordinelor de plata din 7 iulie 2010, reclamanţilor R.V. și R.V. li s-a virat suma de 21.196,50 lei, echivalentul a 5000 euro pentru fiecare.
Instanţa a mai reţinut că valoarea despăgubirilor stabilită prin dispoziţia nr. 2454/2004 emisa de primarul Municipiului Bârlad, cât şi modalitatea de acordare a masurilor reparatorii au fost supuse controlului judiciar prin sentinţa civilă nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui, care se bucura de autoritate de lucru judecat.
Împotriva acestei deciziei, a declarat recurs revizuentul, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct 4, 6, 7 şi 8 din noul C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul reclamant reproşează instanţei de apel că a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin erijarea în emitentul unor acte administraţiv-jurisdicţionale, cu eludarea legii speciale. Susţine că, deşi în cauza supusă judecăţii, C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale datorate unor hotărâri judecătoreşti, instanţa nu s-a conformat dispoziţiilor imperative ale hotărârii C.E.D.O., Totodată, arată că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel nu numai că a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti ci a încălcat şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010. Mai arată că decizia atacată nu este motivată, susţinând, în acest sens, că instanţa de apel nu a justificat pentru ce a tăcut aplicarea şi interpretarea unei anumite norme de drept şi nu a arătat nici motivele care au determinat-o să pronunţe hotărârea recurată. In plus, susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
Recursul nu este fondat.
Mai întâi, Înalta Curte observă că, potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din N.C.P.C. (art. 3 din Legea nr. 76 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.
Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată - 02 august 2011 -, rezultă că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., chiar dacă recurentul a invocat, ca temei de drept al recursului, art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 din N.C.P.C., fiind aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1964.
Analizând decizia recurată în urma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile recurentului reclamant privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de apel nu sunt fondate.
Astfel, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează printr-o imixtiune a instanţei în sfera activităţii executive sau legislative reprezentată de săvârşirea unor acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.
Abuzul de putere, în sensul acestui text de lege, constând în încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat şi imixtiunea lor în atribuţiile puterii legislative sau executive, s-ar putea realiza nu numai prin emiterea unui act ce intră în atribuţiile altei puteri din stat, dar si prin aplicarea unor texte legale abrogate sau a unei legi înainte de intrarea ei in vigoare, deci, în cu totul alte modalităţi decât prin examinarea întrunirii condiţiilor impuse de prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., cum s-a procedat în speţă.
Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în raport de cele statuate de Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010, din moment ce, prin această hotărâre nu s-a constatat faptul că sentinţa civila nr. 1386 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui ar fi încălcat drepturile sau libertăţile fundamentale ale reclamantului, ci s-a constatat că, pana în anul 2010, Statul Roman nu a executat Dispoziţia din 7 mai 2004, respectiv nu a acordat despăgubirile în suma de 119.275 lei.
Trebuie precizat că, potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri judecătoreşti este posibila doar în cazul în care se constată, de către C.E.D.O., că, prin acea hotărâre, au fost încălcate drepturile sau libertăţile fundamentale ale unei persoane. Situaţia nu se regăseşte însă în speţa de faţă, deoarece prin Hotărârea C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010 s-a constatat, într-adevăr, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor V. și V.R., dar nu de către instanţa care a pronunţat sentinţa nr. 1386 din 12 octombrie 2004, ci de către Statui Roman, care nu a acordat despăgubirile recunoscute prin Dispoziţia nr. 2454 din 7 mai 2004 emisa de primarul Municipiului Bârlad.
Prin urmare, fără a depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa a reţinut, în mod corect, că nu se impune revizuirea sentinţei nr. 13 86 din 12 octombrie 2004 a Tribunalului Vaslui întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 9 Cod procedura civila.
Nici critica prin care recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Hotărârii C.E.D.O. din 19 ianuarie 2010 nu poate fi primită.
Prin autoritate de lucru judecat se înţelege modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, iară posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune intr-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, Iară posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şî stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între hotărârile judecătoreşti pronunţate între aceleaşi părţi într-o pricină cu acelaşi obiect şi întemeiate pe aceeaşi cauză juridică,
În speţă, nu se poate reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a Hotărârii C.E.D.O. în procesul de revizuire, pentru faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, prin aceasta C.E.D.O. nu a constatat vreo nerespectare a drepturilor reclamanţilor prin sentinţa instanţei de fond, care să constituie un motiv temeinic pentru admiterea cererii de revizuire, date fiind dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. care prevăd că se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Or, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii C.E.D.O. hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere a constituit premisa de analiză a încălcării art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. („valoarea patrimonială" echivalentă noţiunii de „bun" din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. şi care a permis antrenarea garanţiilor convenţionale ale acestei norme).
Ca atare, nu sentinţa civilă nr. 1386 din 12 iunie 2004 a Tribunalului Vaslui este cauza încălcării arii din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., ci conduita ulterioară a autorităţilor de a nu fi executat Dispoziţia nr. 2454/2004 a Primarului Municipiului Bârlad a cărei legalitate şi temeinicie s-a confirmat prin hotărârea judecătoreasca menţionată.
în plus, din perspectiva art. 322 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, de altfel, Statul Român a achitat deja despăgubirile ce i-au fost acordate, în aplicarea dispoziţiilor artl din Convenţie (conform dovezilor de la filele 51-54 din Dosarul nr. 6515/1/2007 al Înaltei Curții de Casație și Justiție), astfel încât la data promovării cererii de revizuire consecinţele încălcării constatate de C.E.D.O. erau deja înlăturate.
Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii trebuie sa fie clară și concisă, ea constituind astfel o garanţie a respectării noţiunii de proces echitabil şi fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
Or, din perspectiva celor menţionate, este de observat că decizia instanţei de apel se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa a analizat, cu precădere, îndeplinirea condiţiilor legale pentru admiterea cererii de revizuire. De asemenea, instanţa a motivat, destul de amplu, convingerea că acestea nu sunt îndeplinite.
În sprijinul acestei convingeri, în considerentele deciziei, s-a arătat că, prin Hotărârea din 19 ianuarie 2010, C.E.D.O. a considerat ca nefondatâ plângerea reclamanţilor privind lipsa accesului la o instanţă si inegalitatea armelor din cadrul procedurii judiciare, precum si cea cu privire la inechitatea şi lipsa de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor care le-au examinat acţiunile si nici nu a constatat vreo aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie,
Ca atare, nu va fi reţinut nici motivul de recurs potrivit căruia hotărârea atacata nu este motivata.
Ultimul motiv de recurs, privind aplicarea greşită a legii nu poate fi analizat întrucât recurentul nu a indicat textul legal aplicat sau interpretat greşit de către instanţa de apel. Este adevărat ca în dezvoltarea acestui motiv de recurs se face referire la încălcarea dreptului de proprietate, însă acest aspect vizează fondul dreptului, care nu poate fi analizat pe calea unei cereri de revizuire, mai ales a uneia care nu îndeplineşte condiţiile legale impuse de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul R.V.V. împotriva Deciziei nr. 179 din 17 septembrie 2014 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 290/2015. Civil. Conflict de muncă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 376/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
