ICCJ. Decizia nr. 289/2015. Civil. Conflict de muncă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 289/2015
Dosar nr. 8464/105/2013
Şedinţa camerei de consiliu din 28 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Trihţmahihii Prahova la data de 31 octombrie 2013 sub nr. 8464/105/2013, reclamantul G.G.F. a solicitat, în contradictoriu cu SC C. SA (fosta Î.M.S.T.E.R.O.M.) Câmpina, obligarea pârâtei să îi acorde gr.I/ll-a de muncă, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 50/1990, H.G. nr. 456/1990 şi Ordinului nr. 969/1990.
În motivare, reclamantutja arătat că a fost angajatul pârâtei în perioada 04 aprilie 1989-01 febriarie 2001, deţinând funcţiile de inginer secţie armături, inginer şef fabrică armături, director fabrică armături, inginer şef asigurarea calităţii, inginer sef C.T.C. şi director de producţie şi în toată această perioadă, pârâta nu a aplicat dispoziţiile Ordinul nr. 50/1990 în sensul că nu a beneficiat de grupe superioare de muncă deşi era îndreptăţit, având în vedere condiţiile în care şi- a desfăşurat activitatea.
Prin sentinţa nr. 1208 pronunţata la 7 mai 2014, Tribunalul Prahova a respins acţiunea, ca neîntemeiata, iar cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă, ca hedovedită.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că unitatea pârâtă, prin Decizia nr. 151/1996 şi anexele aferente, a făcut proba faptului că şi-a îndeplinit obligaţia legală de a nominaliza personalul muncitor care a lucrat în locuri de muncă şi activităţi încadrate în grupe superioare de muncă, astfel încât împrejurarea că reclamanţii nu a fost nominalizat în aceste liste face proba deplină a faptului că activitatea desfăşurată de acesta nu poate fi încadrată în grupe superioare Ide muncă - situaţia astfel reţinută nefiind răsturnată de reclamant prin niciun mijloc de probă.
În atare situaţie, tribunalul a constatat că, faţă de funcţiile în care a fost încadrat reclamantul, cu activitate preponderentă de birou, cât şi faţă de menţiunile din contractele individuale de muncă unde se precizează că activitatea desfăşurată de acesta;a fost nominalizată în grupa a IIl-a de muncă (condiţii normale), acţiunea este neîntemeiată.
Având în vedere dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., conform cărora pârâta avea obligaţia să facă dovada existentei şi întinderii cheltuielilor de judecată, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului şi constatând că la dosar nu s-a depus nici un fel de înscrisuri în acest sens, tribunalul a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecata, ca nedovedită.
Prin Decizia nr. 1090 din. 15 octombrie 2014 Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei mai sus-menţionate, obligându-l pe acesta, la plata, către pârâtă, a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) Noul C. proc. civ.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că prin cererea de apel formulată în termenul prevăzut de art. 468 Noul C. proc. civ. reclamantul a criticat soluţia primei instanţe sub un singur aspect, respectiv aceia că tribunalul s-a pronunţat asupra cererii dedusă judecăţii la termenul din 7 mai 2014, deşi acesta solicitase amlnarea cauzei întrucât procedura de citare nu fusese îndeplinită.
Având însă în vedere ;că reclamantul a solicitat prin cererea sa trimiterea cauzei la prima instanţă în vederea rejudeeării, tinzând în acest mod la anularea hotărârii, iar devoluţiunea operează în acest caz cu privire la întreaga cauză, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (2) Noul C. proc. civ., instanţa de apel a analizat hotărârea sub toate aspectele şi în raport de toate probele administrate.
Referitor la solicitarea reclamantului de amânare a cauzei pentru lipsă de procedură, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost în mod corect respinsă, ca neîntemeiată, întrucât la fila 127 dosar se află procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare, din cuprinsul căruia rezultă că reclamantul a fost citat cu respectarea dispoziţiilor art. 163 alin. (3) Noul C. proc. civ. prin depunerea citaţiei în cutia poştală a destinatarului, pentru termenul din 7 mai 2014.
Prin încheierea din 5 martie 2014, tribunalul a încuviinţat reclamantului proba cu expertiză şi a desemnat pe expert A.C. în vederea efectuării raportului de expertiză, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de plata a onorariului în sumă de 500 Iei.
Constatând că reclamantul nu a achitat până la data de 06 mai 2014 onorariul de expertiză, deşi potrivit dispoziţiilor art. 331 alin. (3) Noul C. proc. civ., dovada plăţii onorariului trebuia depusă la grefa instanţei de partea care a fost obligată prin încheiere, în termen de 5 zile de la numire, tribunalul în mod coreei a decăzut pe reclamant din proba încuviinţată.
Reclamantul avea obligaţia, ca parte în;proces, să îndeplinească actele de procedură în condiţiile şi la termenele stabilite de lege sau de judecător, de a-şi proba pretenţiile şi apărările şi de a contribui la desfăşurarea rară întârziere a procesului, în conformitate cu prevederile art. 10 din Noul C. proc. civ.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa ;de apel a reţinut» din analiza întregului material probator administrat la fond, că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a stării de fapt şi o corectă aplicare a legii.
În speţă, astfel cum reiese din cartea def muncă a reclamantului, acesta a fost angajatul pârâtei în perioada 04 aprilie 1989-01 decembrie 2001, deţinând funcţiile de inginer secţie armături, inginer şef fabrică armături, director fabrică arm aluri, inginer şef asigurarea calităţii, inginer şef C.T.C. şi director de producţie, desfăşurând activitate (încadrată, potrivit menţiunilor din cartea de munca), în grupa a III-a de muncă (condiţii normale ).
Tot grupa a Ill-a de muncă apare menţionată şi în contractul individual de muncă al reclamantului din 4 aprilie 1989 în contractul individual de muncă înregistrat în registrul Camerei de muncă la 22 aprilie 1999 şi în actele adiţionale la contractele de muncă din 1995, 1998.
Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a înscrisurilor depuse la dosar reţinând că prin Decizia nr. 151/1996 şi anexele aferente, intimata a făcut dovada faptului că şi-a îndeplinit obligaţia legală de a nominaliza personalul muncitor care a lucrat în locuri de muncă şi activităţi încadrate în grupe superioare de muncă, astfel încât, împrejurarea că reclamantul nu a fost nominalizat în aceste liste, face proba deplină a faptului că activitatea desfăşurată de acesta nu poate fi încadrată în grupe superioare de muncă.
De altfel activitatea desfăşurată de acesta, preponderent în birou nu poate fi încadrată nici în activităţile propuse pentru încadrare în grupa I sau a Il-a de muncă prin lista ce reprezintă anexa nr, 7 la Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul unităţii pe perioada 2000-2002, şi cu atât mai puţin, în raport de avizul dat de Inspecţia Muncii la 26 martie 2002, în Decizia nr. 79/2002, prin care s-a stabilit că doar un loc de muncă poate fi încadrat în condiţii deosebite, după 1 aprilie 2001, respectiv funcţia de galvanizator din Secţia pompe adâncime, loc de muncă cromare veche + cromare nouă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.G.F., arătând că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intîmata-pârâtif, în condiţiile în care acestea au fost respinse, ca nedovedite, de către instanţa ăe fond.
Recurentul-reclamant a mai arătat că nu a beneficiat de un proces echitabil şi că intimata-pârâtă ar fi trebuit să emită o adeverinţă prin care să acorde acestuia grupa a II-a de muncă conform Ordinului nr. 50/1990, iar nu să solicite cheltuieli de judecată.
Înalta Curte, înregistrând; dosarul ca recurs, a procedat, la data de 10 decembrie 2014, la întocmirea aportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raportul întocmit constatându-se că decizia obiect al prezentei căi de atac nu face parte din categoria hotărârilor judecătoreşti susceptibile de a fi atacate cu recurs.
Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 10 decembrie 2014, comunicarea raportului porţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin punctul de vedere formulat la data de 18 decembrie 2014, intimata-pârâtă SC C. SA a arătat că, aşa cum în mod corect s-a reţinut şi în raport, recursul este inadmisibil, fiind exercitat împotriva unei hotărâri ce nu este supusă unei asemenea căi de atac.
Prin punctul de vedere; formulat la data de 19 decembrie 2014, recurentul-reclamant a arătat ca nu este de acord cu conţinutul raportului de admisibilitate şi că recursul este, admisibil.
S-a acordat termen pentru judecarea recursului la data 28 ianuarie 2015, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor. Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ. sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, Iară drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului şi nici recursului şi ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor atare hotărâri. '
În speţă, Decizia nr. 1090 din 15 octombrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, este dată în apel în soluţionarea unui litigiu de muncă, respectiv, obligarea pârâtei la emiterea unei adeverinţe din care să rezulte încadrarea în grupa a 10-a de muncă, în conformitate cu prevederile Ordinul nr. 50/1990, O.G. nr. 456/1990 şi Ordinul nr. 969/1990.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevazţte la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de munca şi asigurări sociale."
Prin urmare, în raport de conţinutul dispoziţiilor legale anterior menţionate, se apreciază că recursul declarat este inadmisibil, hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti fiind una definitivă în sensul dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului.
Faţă de cele arătate, criticile deduse judecăţii prin intermediul motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele menţionate, Înalta Curte urmând să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.G.F. împotriva Deciziei nr. 1090 din 15 octombrie 2014 a Curţii de Apel Apel Ploieşti, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN MUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.G.F., domiciliat în Ploieşti, judeţul Prahova împotriva Deciziei nr. 1090 din 15 octombrie 2014 a Curţii de Apel Apel Ploieşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, cu sediul în Câmpina, judeţ Prahova.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 28 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 288/2015. Civil. Partide politice. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 290/2015. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
