ICCJ. Decizia nr. 388/2015. Civil. Acţiune în anulare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A Il-A CIVILĂ
Decizia nr. 388/2015
Dosar nr. 3801/1/2014
Şedinţa publică de la 5 februarie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, sub nr. 4278/2/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC F.C.U.C. SA, a formulat acţiune în anulare şi cerere de suspendare împotriva deciziei pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal la data de 20 aprilie 2011 în Dosarul nr. 42/CR/2011 şi hotărârii din 10 martie 2011 pronunţată de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal în Dosarul nr. 41/CL/2011, în contradictoriu cu pârâtul P.V.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIl-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 13 din 27 martie 2014 a admis excepţia inadmisibilităţii şi în consecinţă a respins ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta SC F.C.U.C. SA în contradictoriu cu pârâtul P.V.
În argumentarea acestei sentinţe, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că acţiunea în anulare dedusă judecăţii în cauza de faţă priveşte atât decizia nr. 42/CR/2011 pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal la data de 20 aprilie 2011 în Dosarul nr. 42/CR/2011, cât şi hotărârea din 10 martie 2011 pronunţată de Camera Naţională pentru Soluţionarea Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal în Dosarul nr. 41/CL/2011.
S-a constatat sub aspectul hotărârii din 10 martie 2011 pronunţată de Camera Naţională pentru Soluţionarea Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal în Dosarul nr. 41/CL/20111 că împotriva acesteia a fost formulată acţiune în anulare ce a format obiectul judecăţii şi în Dosarul nr. 7553/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, iar prin încheierea din data de 15 noiembrie 2012 devenită irevocabilă în condiţiile în care nu a fost atacată cu recurs de reclamantăl a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare îndreptată împotriva hotărârii din 10 martie 2011 pronunţată de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal cu motivarea că reclamanta SC F.C.U.C. SA a exercitat împotriva acesteia calea de atac a recursului prevăzută de art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal că principiul unicităţii căii de atac exclude posibilitatea ca împotriva uneia şi aceleiaşi hotărâri să se poată exercita deodată două căi de atac respectiv cea a recursului de competenţa Comisiei de recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal şi cea a acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 şi urm. C. proc. civ. şi că hotărârea amintită ar fi putut face obiectul acţiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacată cu recurs potrivit art. 56 din Statutul Federaţie Române de Fotbal.
S-a mai reţinut că art. 56 alin. (3) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal prevede că deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federaţiei Române de Fotbal privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal dispune că deciziile Comisiei de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal/Ligii Profesioniste de Fotbal sunt definitive şi executarii pe plan intern de la data pronunţării şi pot fi atacate doar la Tribunalul Arbitral al Sportului în termen de 21 de zile de la comunicare.
În speţă decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20 aprilie 2011 este o decizie pronunţată de Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal în soluţionarea recursurilor cu care a fost învestită de ambele părţii atât de P.V. cât şi de se SC F.C.U.C. SA care au înţeles să exercite împotriva hotărârii din 10 martie 2011 calea de atac prevăzută de art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal.
Prin urmare s-a apreciat că această decizie poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne aşadar în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispoziţiile Statutului Federaţiei Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal. Nu se poate considera astfel că partea ar putea opta între a formula o acţiune în anulare în condiţiile art. 364 şi urm. C. proc. civ. împotriva unor hotărâri intermediare pronunţate în procedura arbitrală şi parcurgerea în întregime a acestei proceduri stabilite care include şi exercitarea căii de atac de natură arbitrală la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elveţian, conform Codului de procedură al Confederatiei Elveţiene, art. 389 alin. (1). S-a reţinut, în acest context, şi faptul că, în urma investirii cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, invocată în cauza de faţă de reclamantă, prin decizia nr. 5465 din 28 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a modificat, în parte, sentinţa primei instanţe pronunţată în Dosarul nr. 4186/2/2012, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, şi excepţia de nelegalitate privind dispoziţiile art. 36 alin. (17) din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal, statuând cu putere de lucru judecat în sensul că „Nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţia României prin norma prevăzută de art. 36 alin. (17) din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului, care reprezintă o jurisdicţie specială reglementată de normele F.I.F.A., hotărârea emisă având caracter arbitral.
S-a reţinut că această hotărâre poate fi contestată cu recurs conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ. al Confederatiei Elveţiene la Tribunalul Federal care reprezintă o instituţie independentă şi imparţială în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul federal din Confederaţia Elveţiană este instituit de lege art. 188 din Constituţia Confederaţiei Elveţiene, fiind şi instanţa supremă a acestei ţări, accesul la justiţie este garantat aşa cum se prevede art. 191 din Constituţia Confederaţiei Elveţiene, iar autorităţile judiciare sunt independente şi se supun numai legii potrivit art. 191 lit. c) din Constituţia Confederaţiei Elveţiene.
În concluzie, după epuizarea instanţelor arbitrale, orice participant la litigiile Federaţiei Române de Fotbal care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus are în final garantat accesul la o justiţie care funcţionează în baza legii, este independentă şi supusă doar legii, respectiv justiţia elveţiană care se realizează prin Tribunalul federal şi celelalte autorităţi judiciare”.
De altfel, prin decizia civilă nr. 3526 din 25 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Dosar nr. 7553/2/2012), în privinţa acţiunii în anulare formulată de reclamanta SC F.C.U.C. SA împotriva deciziei nr. 106 din 4 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal (prin care a fost soluţionat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 august 2012, prin care la cererea pârâtului P.V. a fost îndreptată eroarea materială din hotărârea nr. 41/2011), s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra chestiunii dacă decizia nr. 106 din 4 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal, decizie care a fost pronunţată în acelaşi litigiu dintre părţi, poate fi atacată pe calea arbitrajului, conform procedurii prevăzute de art. 340 şi urm. C. proc. civ. în faţa instanţelor din România, în condiţiile în care potrivit art. 56 alin. (3) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne.
S-a reţinut astfel, în decizia sus amintită că „Potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ. competenta de a judeca acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul. Potrivit Codului federal elveţian al dreptului privat internaţional, deciziile tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea supremă federală elveţiană (art. 191), ca atare nu se pune problema limitării accesului la justiţie prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală. Partea nu poate decide să nu urmeze toate căile de atac stabilite în procedura arbitrală sau să formuleze acţiunea în anulare împotriva unor hotărâri arbitrale intermediare doar pentru a alege instanţa de judecată dintr-un anumit stat, în funcţie de locul efectuării arbitrajului. Situaţia contrară ar echivala cu a admite posibilitatea eludării legii”.
Împotriva acestei sentinţe SC F.C.U.C. SA a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 4, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestor motive recurenta a susţinut, în esenţă, că în cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comunitar şi dispoziţiile legii române, iar calea de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului nu poate produce consecinţe juridice şi nu poate fi calificată ca o abatere disciplinară în condiţiile în care, în baza art. 6 pct. 1 coroborat cu art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a formulat acţiune în anulare la instanţa naţională fiind respins ca inadmisibilă şi îngrădindu-i accesul la justiţia naţională.
Recurenta susţine că, Curtea avea obligaţia, potrivit art. 10 din Tratat, de a da eficienţă dreptului comunitar cu consecinţa îndepărtării de la aplicare atât a dispoziţiilor Federaţiei Române de Fotbal, cât şi ale Confederatiei Elveţiene şi C. proc. elveţian, întrucât în cazul exercitării căii de atac împotriva hotărârilor Tribunalului Arbitral al Federaţiei Române de Fotbal sunt incidente dispoziţiile art. 6 pct. 1 coroborat cu art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prezentând practica C.E.D.O. şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursurile în interesul legii, recurenta susţine că în cazul în speţă a fost incidentă dezlegarea dată problemei de drept prin decizia nr. S/2001 publicată în M.Of. nr. 675/2001 şi redând considerentele menţionatei decizii, susţine că hotărârile ce fac obiectul acţiunii în anulare sunt hotărâri arbitrale şi pot face obiectul acţiunii în anulare şi cu toate acestea acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică întrucât îi îngrădeşte dreptul la acces la justiţia naţională.
Recurenta susţine că nu pot fi aplicate Constituţia Elveţiei şi nici C. proc. elveţian întrucât părţile litigante nu sunt de naţionalitate elveţiană, iar litigiul s-a născut pe teritoriul României în baza unui contract de muncă încheiat în temeiul legii române, iar deciziile invocate în apărare sunt inaplicabile şi inoperabile intimatei şi în raport de dispoziţiile art. 154 alin. (1) cu referire la art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie.
Recurenta susţine că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică întrucât îi îngrădeşte dreptul la acces la justiţia naţională, iar Curtea s-a transformat din putere judecătorească în putere legislativă din moment ce acte inferioare legii au condus la respingerea acţiunii în anulare ca inadmisibilă, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 pct. 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 364 C. proc. civ., art. 1 alin. (1) art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 raportat la art. 126 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie precum şi art. 124 din Legea supremă.
În opinia recurentei, litigiul existent între recurentă şi intimatul P.V. nu este un litigiu sportiv ci un litigiu de dreptul muncii care, în conformitate cu art. 57 alin. (2) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, făcea excepţie de la jurisdicţia Federaţiei Române de Fotbal şi consideră că este incidentă decizia nr. 2/2003 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie redând considerentele acestei decizii.
Recurenta, făcând referiri la decizia nr. S/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, la Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 74/2009, nr. 404/2010, consideră că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică întrucât instanţa nu s-a supus deciziilor menţionate, a pronunţat o soluţie cu caracter de lege, din moment ce soluţiile Curţii Constituţionale a României nu mai reprezintă un izvor de drept, iar hotărârea recurată le îngrădeşte dreptul la acces la justiţia naţională.
Recurenta susţine că din soluţia recurată nu rezultă că în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul a realizat un echilibru între spiritul şi litera legii supreme, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecare aceleiaşi instanţe.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul pârât P.V. răspunzând motivelor de recurs invocate a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Precizare prealabilă. În lipsa unei sistematizări coerente şi faţă de caracterul abundent şi repetitiv al motivelor de recurs, se vor avea în vedere motivele de nelegalitate ce pot fi încadrate în pct. 4, pct. 8 şi pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ., invocate de către recurentă în susţinerea recursului.
Potrivit dispoziţiilor art. 340 C. proc. civ. „Persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie”.
Aşadar, părţile pot să confere misiunea de a soluţiona litigiul dintre ele unei instanţe arbitrale, prin intermediul unei convenţii arbitrale, fără a mai fi nevoie să apeleze la o instanţă judecătorească sau la un alt organ de jurisdicţie.
Potrivit art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal deciziile pronunţate de Comisia de recurs a Federaţiei Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federaţiei Române de Fotbal privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal, dispune că deciziile Comisiei de Recurs a Federaţiei Române de Fotba/Ligii Profesioniste de Fotbal sunt definitive şi executarii de la data pronunţării şi pot fi atacate doar la Tribunalul Arbitral al Sportului în termen de 21 de zile de la comunicare.
Potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ. competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
Potrivit Codului federal elveţian al dreptului privat internaţional deciziile Tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea Supremă federală elveţiană (art. 191), ca atare nu se pune problema limitării accesului la justiţie prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală.
Faţă de menţionatele dispoziţii se reţine că decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20 aprilie 2011 pronunţată de Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispoziţiile Statutului Federaţiei Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal, iar partea nu poate opta în a formula o acţiune în anulare în condiţiile art. 364 şi urm. C. proc. civ.
Reţinând ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei instanţelor române, Curtea de Apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Motivul de casare prevăzut de aceste dispoziţii legale se referă la situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive. Acest motiv de casare, care este de ordine publică, nu trebuie interpretat extensiv.
Aşa fiind, acest motiv de recurs este nefondat.
Susţinerea recurentului că hotărârea a fost dată cu o interpretare greşită a deciziilor în interesul legii sau a deciziilor Constituţionale astfel cum au fost menţionate, este nefondată.
În primul rând, este de reţinut faptul că prin sentinţa recurată, Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci asupra excepţiei necompetenţei instanţelor române.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20 aprilie 2011 pronunţată de Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal, poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispoziţiile Statutului Federaţiei Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal neputând fi cenzurate pe calea acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ.
Recurenta a uzat de aceste căi de atac statutare şi ca atare, acţiunea în anulare este inadmisibilă şi în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram.
Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne este singurul în măsură a exercita controlul asupra hotărârii, inclusiv sub aspectul eventualei depăşiri a competenţelor conferite comisiilor, prin raportare la obiectul şi natura litigiului dedus arbitrajului.
Având în vedere că în prezenta cauză recurenta nu are la îndemână acţiunea în anulare prevăzută de art. 364 şi urm. C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată nu are regimul unei hotărâri arbitrale de tipul celor prevăzute de C. proc. civ., ci calea recursului de competenţa Tribunalului Arbitral Sportiv de la Lausanne, Elveţia, în mod corect Curtea de Apel a constatat în cauză necompetenţa instanţelor române şi a respins acţiunea în anulare ca inadmisibilă.
Totodată este de menţionat că prin decizia nr. 3526 din 25 iunie 2013 şi prin decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit faptul că decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului ce reprezintă o jurisdicţie specială reglementată de normele F.I.F.A., hotărârea emisă având caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată ulterior conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ. al Confederaţiei Elveţiene la Tribunalul Federal, care reprezintă o instituţie independentă şi imparţială în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu există nici un text de lege în Constituţia Federală Elveţiană care să interzică accesul la justiţia elveţiană, respectiv la Tribunalul Federal, pe criterii de cetăţenie, ci dimpotrivă art. 191 din Constituţia Federală Elveţiană stipulează că legea garantează accesul la Tribunalul Federal, iar art. 189 lit. b) din Constituţia Federală Elveţiană prevede în mod explicit faptul că Tribunalul federal soluţionează şi contestaţii la încălcarea dreptului internaţional.
Potrivit art. 389 C. proc. civ. elveţian, se prevede în mod expres faptul că sentinţa arbitrală poate fi atacată cu recurs la Tribunalul Federal.
Aşadar nu se poate pretinde că nu ar exista un recurs efectiv la o instanţă naţională, independentă şi imparţială aşa cum impun art. 6 alin. (1) şi alin. (13) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu poate fi reţinută o depăşire a puterii judecătoreşti şi a încălcării principiului reparaţiei puterilor în stat, deoarece prin sentinţa recurată Curtea de Apel nu s-a substituit puterii legislative, ci a motivat în concret soluţia dispusă de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în anulare.
Instanţele naţionale, care alcătuiesc puterea judecătorească sunt singurele care au plenitudine de competenţă şi singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internaţională, în baza prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Se poate spune astfel că principiile care guvernează drepturile şi libertăţile persoanei, astfel cum sunt enunţate în legea fundamentală precum şi în legislaţia europeană, trebuie aplicate în spiritul lor şi apreciind în mod direct care constituie un avantaj cert pentru petiţionar sau sunt în favoarea acestuia.
Din această perspectivă se reţine că instanţele anterioare au aplicat în mod corect dispoziţiile incidente în prezenta cauză apreciind just competenţa de soluţionare a cauzei la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne.
Totodată, este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligatiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul SC F.C.U.C. SA Craiova prin lichidator judiciar Agenţia de lnsolvenţă SPRL împotriva sentinţei civile nr. 13 din 27 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIl-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 385/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 389/2015. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
