ICCJ. Decizia nr. 397/2015. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 397/2015
Dosar nr. 5517/62/2012
Şedinţa publică de la 10 februarie 2015
Asupra recursului civil de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Braşov, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul T.I., solicitând recunoaşterea în România a hotărârii judecătoreşti pronunţate la data de 6 septembrie 2006 în dosarul judiciar şi de caz nr. 31 - 428790 al Curţii Superioare de Justiţie Ontario.
Tribunalul Braşov, prin Sentinţa civilă nr. 55/S din 4 martie 2013 a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi de litispendenţă, invocate de pârât şi a respins cererea formulată de reclamant.
Cu privire la excepţiile invocate, prima instanţă a reţinut că inexistenţa aceluiaşi obiect al celor două cereri determină lipsa îndeplinirii condiţiilor intervenirii puterii lucrului judecat ca şi a celor ce vizează litispendenţă, nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de parte, obiect şi cauză, în condiţiile unui obiect distinct al dosarelor menţionate.
Pe fond, instanţa a reţinut că potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat, hotărârea a cărei recunoaştere se solicită îndeplinind această condiţie.
Potrivit art. 167 din aceeaşi lege, hotărârile referitoare la alte procese decât cele privind statutul civil arătate în art. 166, pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
- instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul;
- există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
În speţă, primele două condiţii legale care să atragă recunoaşterea hotărârii străine sunt îndeplinite, nefiind îndeplinită cea de-a treia condiţie care vizează reciprocitatea, întrucât în dreptul românesc nu este reglementat falimentul persoanei fizice, astfel că nu poate fi reţinută reciprocitatea efectelor unor astfel de hotărâri între România şi statul canadian în care a fost pronunţată hotărârea.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului se susţine că instanţa de prim grad â interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 167 lit. c) din Legea nr. 105/1992.
Reciprocitatea nu înseamnă existenţa în dreptul nostru a instituţiei falimentului persoanei fizice ci susceptibilitatea unei hotărâri străine de a atrage efectele juridice în România.
Actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notarilor şi ale oricăror autorităţi competente din Canada sunt recunoscute în România.
Tribunalul Braşov nu a luat în seamă dispoziţiile art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate.
Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată în România doar în ipotezele menţionate de art. 168 din Legea nr. 105/1992, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca urmare, apelantul solicită schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii sale.
Examinând cu precădere excepţiile invocate prin întâmpinare, Curtea de apel a reţinut că acestea sunt neîntemeiate.
S-a reţinut că ordinul de stingere al obligaţiilor este opozabil tuturor creditorilor şi, deci, în cadrul unui proces de recunoaştere a acestui ordin într-un stat străin calitatea procesuală pasivă poate aparţine oricărui creditor care a participat la procedura falimentului.
De asemenea, s-a apreciat că interesul de recunoaştere a hotărârii este evident având în vedere faptul că prin această recunoaştere reclamantul nu ar mai putea fi urmărit pentru aceleaşi obligaţii financiare pe teritoriul României.
S-a constatat şi că, potrivit art. 87 alin. (7) din Legea canadiană a falimentului şi insolvenţei, ordinele pronunţate de instanţă în această materie pot fi puse în executare ca orice hotărâre judecătorească, deci sunt asimilate hotărârilor judecătoreşti.
Ca urmare, cele trei excepţii au fost respinse.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a redat dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 şi art. 171 alin. (1) din aceeaşi lege.
Instanţa de apel a stabilit că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/2006.
Astfel, din conţinutul hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, nu rezultă că intimatul ar fi fost prezent la dezbateri şi nu s-a făcut dovada că ar fi fost citat pentru termenul din 6 septembrie 2006 sau că i s-ar fi acordat termen în cunoştinţă.
De asemenea, nu s-a făcut dovada comunicării Ordinului din 6 septembrie 2006 către intimat, pentru a i se da posibilitatea de a exercita calea de atac. De remarcat în acest sens şi că din conţinutul Ordinului nu rezultă că nu ar fi supus vreunei căi de atac. De altfel, apelantul nici nu a susţinut această ipoteză.
Având în vedere că pentru admiterea cererii de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de art. 165 din Legea nr. 105/2006, neîndeplinirea unei sigure condiţii are ca efect respingerea cererii.
Dispoziţiile art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992, invocate de apelant, nu au aplicabilitate în cauză întrucât hotărârea a cărei recunoaştere s-a solicitat nu se referă la statutul civil al persoanei.
Instanţa de apel a stabilit că, deşi greşit motivată, soluţia primei instanţe, de respingere a cererii este corectă, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul şi a obligat apelantul la plata către intimat a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul care a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii într-un prim memoriu de recurs, recurentul a invocat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 167 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 105/1992 şi a arătat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată sub aspectul înlăturării dispoziţiilor art. 166 teza I din Legea nr. 195/1992.
În opinia sa, hotărârea străină trebuie recunoscută de drept în România întrucât se referă la statutul civil al persoanei, conform art. 11 din Legea nr. 105/1992.
S-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În cel de-al doilea memoriu de recurs, recurentul a învederat că, deşi instanţa de apel ar fi trebuit să repună cauza pe rol pentru a pune în discuţia părţilor aspectele legate de îndeplinirea condiţiei legale prevăzute de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, urmând a solicita părţilor lămuririle necesare, a pronunţat o soluţie nelegală, întrucât nu a observat că intimatul a fost prezent la şedinţa din 31 mai 2006 care, conform procedurii canadiene, era ultima şedinţă la care s-au citat creditorii.
Pe baza dezbaterilor din şedinţa din 31 mai 2006 şi a ordinului pronunţat cu acea ocazie, a fost emis ordinul din 6 septembrie 2006 care este absolut, fără cale de atac şi care nu se dă în urma unor noi dezbateri, căci dezbaterile au avut loc la data de 31 mai 2006, ci constată dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile stabilite prin ordinul intermediar.
S-a învederat şi că instanţa de apel, în mod eronat, nu a observat că intimatul a fost citat şi chiar prezent personal la dezbateri şi că şi-a exercitat drepturile procesuale în limita în care legislaţia canadiană le stabileşte.
De altfel, recurentul a arătat că în apel s-a reţinut neîndeplinirea condiţiei prevăzută de lege pentru considerente pe care însuşi pârâtul nu le invocă în apărarea sa şi nici nu le probează nici la fond şi nici în apel.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 este neîntemeiat întrucât dispoziţiile art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992 nu au aplicabilitate în cauză. în ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, s-a învederat că Ordinul din 31 mai 2006 nu este depus la dosar, ci doar procesul-verbal din 31 mai 2006 care nu este un ordin, ci consemnează rezultatele întâlnirii între creditor şi debitor în faţa administratorului judiciar (trustee), scris de mână şi semnat de un avocat.
Întrucât la data depunerii cererii de cesiune falimentară, intimatul obţinuse obligarea recurentului la plata unei sume de bani prin hotărârea judecătorească pronunţată de Curtea Superioară de Justiţie Ontario din data de 30 mai 2003, conform art. 178 din legea canadiană, ordinul de descărcare falimentară nu se poate aplica unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect restituirea unei sume de bani şi a dobânzilor aferente acesteia.
Cu privire la Ordinul a cărui recunoaştere se cere, s-a arătat că acesta nu prevede părţile cu privire la care este opozabil conform Legii curţilor de Justiţie din Ontario R.R.O. 1990, Reg. 194, art. 4.02(1)., nu este pronunţat şi semnat de un judecător, nu prevede dacă soluţia are sau nu cale de atac şi face referire la 3 înscrisuri în care nu apare numele creditorului T.I.
În cauză, ambele părţi au administrat proba cu înscrisuri, probă încuviinţată de instanţă.
Analizând decizia recurată sub aspectul motivelor de nelegalitate invocate, se constată mai întâi că în recurs nu pot fi repuse în discuţie aspectele legate de lipsa caracterului de hotărâre a ordinului care se solicită a fi recunoscut sau de neîndeplinirea condiţiei reciprocităţii legislative, diplomatice sau de fapt întrucât în apel s-a constatat că aceste condiţii prevăzute de Legea nr. 105/1992 sunt îndeplinite, iar reclamantul este singurul recurent în cauză, astfel că situaţia acestuia nu poate fi agravată în propriul recurs.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că acesta nu poate fi reţinut întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar împrejurarea că asupra unui argument invocat de parte instanţa de apel nu s-a pronunţat decât pe scurt nu justifică invocarea nemotivării hotărârii.
Motivele de recurs invocate de recurent, care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992 (faţă de susţinerea că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită priveşte statutul civil al recurentului) şi îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.
De asemenea, recurentul a invocat faptul că instanţa de apel, în situaţia în care ar fi solicitat lămuriri părţilor, legate de îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 165 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, în virtutea rolului său activ sau dacă ar fi repus dosarul pe rol pentru a pune în discuţia părţilor aspectele nelămurite, ar fi soluţionat corect cauza.
Instanţa supremă apreciază că această critică se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.
Critica recurentului referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 166 teza I din Legea nr. 105/1992 nu poate fi primită. Astfel, hotărârea a cărei recunoaştere se solicită nu face parte din categoria hotărârilor străine recunoscute de plin drept în România întrucât nu priveşte statutul civil al cetăţeanului statului unde a fost pronunţată.
Conform definiţiei statutului civil al unei persoane, acesta reprezintă totalitatea atributelor şi calităţilor prin care o persoană este individualizată în societate şi familie, fiind inseparabil de noţiunea de personalitate, este unic şi indivizibil. Elementele care determină statutul juridic civil sunt: cetăţenia; naţionalitatea; capacitatea juridică; starea civilă.
Întrucât hotărârea judecătorească a cărei recunoaştere se solicită priveşte obligaţiile financiare ale recurentului, persoană în stare de faliment, rezultă în mod evident că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită nu face parte din categoria hotărârilor străine recunoscute de plin drept în România.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 165 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, recurentul invocă în principal faptul că intimatul a fost prezent la şedinţa din 31 mai 2006 care, conform procedurii canadiene, era ultima şedinţă la care s-au citat creditorii, iar pe baza dezbaterilor din şedinţa din 31 mai 2006 şi a ordinului pronunţat cu acea ocazie, a fost emis Ordinul din 6 septembrie 2006 care este absolut, fără cale de atac şi care nu se dă în urma unor noi dezbateri, ci constată dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile stabilite prin ordinul intermediar.
Aşa cum rezultă din hotărârea judecătorească de descărcare financiară a falitului din data de 31 mai 2006, depusă în traducere legalizată, s-a dovedit, conform art. 173 alin. (1) din lege, că averea falitului nu ajunge nici la jumătate din suma de bani datorată de acesta, astfel că instanţa a hotărât descărcarea financiară a falitului cu condiţia ca acesta să plătească administratorului suma de 5.000 dolari SUA, în rate de 400 dolari SUA pe lună, cu începere de la data de 1 septembrie 2006.
Din conţinutul adresei emisă de administratorul patrimoniului falitului, în traducere certificată, emisă la 25 iulie 2014 rezultă că la şedinţa de audiere din data de 31 mai 2006 descărcarea falitului a fost condiţionată de plata către administrator a sumei de 5.000 dolari SUA. Deoarece falitul a îndeplinit exigenţele hotărârii judecătoreşti din 31 mai 2006, judecătoria a eliberat o hotărâre finală de descărcare la data de 6 septembrie 2006.
Nici Hotărârea din 31 mai 2006 şi nici cea a cărei recunoaştere se solicită în prezenta cauză nu cuprind numele părţilor prezente la audieri, dacă acestea au fost sau nu citate sau calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii.
Aspectele invocate sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 de recurent presupun examinarea în concret a documentelor emise de autorităţile judiciare canadiene competente pentru a observa caracterul ordinelor în discuţie (absolut sau intermediar), necesitatea citării părţilor în procedură şi calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor conform procedurii canadiene.
Aceste aspecte nu au fost însă supuse dezbaterii în calea de atac a apelului, iar apelantul, în susţinerea căii sale de atac, a invocat numai aspecte legate de existenţa reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea şi de recunoaşterea de drept a executării hotărârii.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 este întemeiat, întrucât instanţa de apel nu a respectat principiul contradictorialităţii, invocând în considerentele deciziei recurate aspecte care nu au fost supuse dezbaterii părţilor în condiţiile în care s-a pronunţat asupra apelului reclamantului fără a evoca fondul cauzei în urma anulării sentinţei apelate.
Mai mult decât atât, conform art. 314 C. proc. civ., instanţa supremă hotărăşte asupra fondului pricinii numai în cazul în care casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii unor împrejurări de fapt care au fost cu certitudine stabilite.
În condiţiile în care situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită pentru a se examina dacă dispoziţiile Legii nr. 105/1992 au fost corect aplicate, soluţia de excepţie a casării cu reţinere nu poate fi aplicată, fiind necesară o reevaluare a probatoriilor.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a cere recunoaşterea hotărârii, invocată de intimat, instanţa supremă apreciază că aceasta vizează fondul cauzei, urmând a fi analizată de instanţa de apel.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant C.C. împotriva Deciziei nr. 146/Ap din 4 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 391/2015. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 399/2015. Civil. Pretenţii. Nulitate act... → |
|---|
