ICCJ. Decizia nr. 399/2015. Civil. Pretenţii. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 399/2015
Dosar nr. 4664/2/2013
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC I.W. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC S.R. SA şi SC H.P. România SRL solicitând:
1. pe calea acţiunii oblice: - obligarea pârâtei H.P. la plata către pârâta SC S.R. SA a sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data de 13 aprilie 2010 până la data plăţii efective, valoarea dobânzii urmând de asemenea a fi actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii;
2. pe calea acţiunii directe: - în principal, în cazul admiterii acţiunii oblice, obligarea pârâtei SC S.R. SA la plata către reclamantă a sumei de 905.315,63 RON actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente calculate de la data de 13 aprilie 2010 până la data plăţii efective, valoarea dobânzii urmând de asemenea a fi actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii;
- în subsidiar, în cazul respingerii acţiunii oblice, constatarea nulităţii subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008, obligarea pârâtei SC S.R. SA la plata sumei de 905.315,63 RON actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi ia plata dobânzii legale aferente calculate de la data de 13 aprilie 2010 până la data plăţii efective a sumei, valoarea dobânzii urmând a fi actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.
Prin Sentinţa comercială nr. 7729 din 7 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia insuficientei timbrări a cererii şi a fost anulată cererea ca insuficient timbrată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia civilă nr. 492 din 8 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în limita timbrării acţiunii, respectiv pentru acţiunea oblică şi acţiunea principală, urmând ca subsidiarul să fie anulat ca netimbrat, în raport de principiul disponibilităţii.
Recursul declarat împotriva deciziei menţionate anterior a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 3003 din 1 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 980 din 12 februarie 2013, a anulat capătul de cerere având ca obiect anularea subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008 şi daune interese, ca netimbrat şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta SC I.W. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC S.R. SA şi SC H.P. România SRL, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Faţă de soluţia pronunţată asupra excepţiei netimbrării capătului de cerere formulat în subsidiar, pentru ipoteza respingerii acţiunii oblice, în acord cu indicaţiile instanţei de control judiciar şi cu poziţia exprimată de reclamantă însăşi, instanţa a constatat că se impune anularea capătului de cerere subsidiar ca netimbrat, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, prin urmare nu s-au mai analizat pe fond motivele invocate de reclamantă în sprijinul capătului de cerere anulat, referitoare la nevalabilitatea clauzei cuprinse la art. 4.5 din subcontract.
Aşadar, instanţa a rămas învestită să soluţioneze pe fond un capăt de cerere principal - acţiunea oblică şi unul accesoriu - acţiunea directă formulată în principal, pentru cazul admiterii acţiunii oblice.
Susţinerile reclamantei cu prilejul concluziilor pe fond, în sensul că acţiunea directă îndreptată împotriva Siveco trebuie analizată indiferent de soluţia ce se va pronunţa asupra acţiunii oblice, nu au fost primite, apreciindu-se că aceasta constituie o modificare a cauzei capătului de cerere în discuţie, modificare ce putea fi făcută doar în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi, în niciun caz, după începerea dezbaterilor asupra fondului.
Argumentul în acest sens îl constituie exprimarea lipsită de echivoc din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care se arată că acţiunea directă este formulată, în principal, pentru ipoteza admiterii acţiunii oblice.
De asemenea, reclamanta a arătat expres că, în cazul admiterii acţiunii oblice, solicită, pe cale de consecinţă, admiterea şi a acţiunii directe împotriva Siveco.
Prin urmare, prima instanţă a analizat temeinicia acţiunii directe doar în măsura în care soluţia asupra acţiunii oblice ar fi favorabilă reclamantei, tocmai ca efect al caracterului său accesoriu în raport cu cea oblică.
Deşi i s-a permis reclamantei, în temeiul principiului disponibilităţii, să aleagă pentru ce capăt de cerere va folosi taxa judiciară de timbru achitată în cauză, s-a constatat că a-i permite ca, ulterior anulării ca netimbrat a capătului de cerere subsidiar, să se folosească totuşi de motivele invocate în sprijinul acestuia, ca motive în sprijinul unui alt capăt de cerere (acţiune directă principală) ar conduce la încălcarea dreptului la apărare al pârâtelor şi a principiului contradictorialităţii, atâta timp cât reclamanta nu a modificat cauza acţiunii directe principale, în termenul legal, deşi avea această posibilitate, iar pârâtele nu au fost în măsură să formuleze apărări şi din această perspectivă.
Pe fondul cauzei, asupra capătului de cerere principal, prima instanţă a reţinut că acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său iar printre condiţiile cumulative ce se cer a fi îndeplinite pentru intentarea acţiunii oblice, se numără şi aceea ca debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuşi acţiunea aflată în patrimoniul său.
Aşa fiind, prima instanţă a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiţia enunţată, în sensul că nu s-a făcut dovada că, în patrimoniul pârâtei S., ar exista o acţiune în pretenţii împotriva pârâtei HP, pentru plata contravalorii serviciilor de implementare a sistemului SIUI şi a serviciilor de asistenţă tehnică prestate de I.W. în perioada 11 aprilie - 31 decembrie 2008.
Astfel, s-a avut în vedere că între C.C. BDG GmbH (al cărei succesor în drepturi este HP) şi S. s-a încheiat Contractul nr. ROR501 din 24 septembrie 2001, în baza căruia s-a încredinţat S. realizarea şi implementarea SIUI al Asigurărilor de Sănătate în România.
Premisa încheierii acestui subcontract a constituit-o existenţa unui contract între CNAS, în calitate de beneficiar şi C., în calitate de prestator, având ca obiect realizarea SIUI al Asigurărilor de Sănătate în România.
Raporturile contractuale dintre cele două societăţi, derulate pe parcursul anului 2008, au fost guvernate de Actul adiţional nr. 8 din 24 aprilie 2008 prin care volumul maxim al serviciilor S. legate de proiectul SIUI a fost stabilit la 12.833 zile/om, conform Anexei A.
La rândul său, S. a subcontractat o parte din serviciile de implementare şi asistenţă tehnică on-site pentru sistemul SIUI către mai mulţi subcontractori, printre care şi reclamanta, cu care a încheiat subcontractul nr. 1291 din 25 februarie 2008 care însă nu cuprinde o clauză similară celei existente în contractul HP - S., în sensul că nu menţionează un volum maxim al serviciilor I.W.
În temeiul subcontractului, reclamanta a prestat în favoarea pârâtei S. serviciile la care s-a obligat, împrejurare necontestată de S., astfel cum rezultă din cuprinsul întâmpinării şi din procesul-verbal de conciliere, în cuprinsul căruia se menţionează expres că S. nu contestă prestarea serviciilor de către I.W., dar cu toate acestea, S. nu a achitat reclamantei contravaloarea serviciilor prestate în perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008, respectiv suma de 905.315,63 RON, susţinând că plata depinde de efectuarea plăţii de către HP.
S-a reţinut că într-adevăr, la art. 4.5 din subcontractul nr. 1291 din 25 februarie 2008 se menţionează că plata livrabilelor furnizate de subcontractant se va realiza pe baza facturilor emise de acesta, după încasarea de către contractant (S.) a valorii serviciilor efectuate de subcontractant (I.W.) de la achizitor (HP).
Din corespondenţa purtată între părţi rezultă că volumul integral de servicii de asistenţă tehnică on-site prevăzut în Actul Adiţional nr. 8 la Contractul ROR 501 dintre HP şi S., de 12.833 zile/om, a fost efectuat integral până în jurul datei de 10 aprilie 2008.
Pentru serviciile prestate de I.W. ulterior acestei date, care fac obiectul prezentei cauze, nu s-a făcut de către reclamantă, în condiţiile art. 1169 C. civ., dovada existenţei unui raport contractual între HP şi S., HP contestând că ar fi comandat vreodată serviciile respective.
Acest lucru este confirmat de S. în cuprinsul procesului-verbal de conciliere, în care se arată că nu există un act adiţional la contractul S. - HP pentru serviciile comandate de către S. către I.W.
Faţă de situaţia de fapt expusă, constatând că, pentru perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008, între HP şi S. nu s-a făcut dovada existenţei unor raporturi contractuale, volumul maxim al serviciilor S. legate de proiectul SIUI, de 12.833 zile/om, stabilit prin Actul adiţional nr. 8 din 24 aprilie 2008, nefiind majorat prin contract sau pe bază de comenzi urmate de executare, prima instanţă a reţinut că, în patrimoniul S. nu există o acţiune în pretenţii împotriva HP pentru plata contravalorii serviciilor prestate în perioada respectivă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 969 C. civ.
În aceste condiţii, întrucât nu este îndeplinită prima dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a acţiunii oblice, instanţa a respins capătul principal de cerere ca neîntemeiat.
Faţă de caracterul accesoriu al acţiunii directe îndreptate împotriva pârâtei H.P., şi de soluţia pronunţată asupra capătului principal, s-a respins şi al doilea capăt al cererii ca neîntemeiat, deşi reclamanta a făcut dovada prestării serviciilor la care s-a obligat în favoarea pârâtei S., instanţa apreciind că nu este îndreptăţită să verifice natura juridică a prevederii contractuale incluse la art. 4.5 din subcontract (termen sau condiţie) sau valabilitatea acesteia, în condiţiile în care, în lipsa unui raport contractual între HP şi S. pentru perioada aprilie - decembrie 2008, este evident că modalitatea respectivă nu s-ar putea realiza.
Astfel, s-a apreciat că nu mai pot fi analizate motivele de fapt invocate de parte în sprijinul capătului de cerere ce a fost anulat ca netimbrat, soluţie ce se impune, pe de-o parte, pentru a se asigura respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa fiind chemată să se pronunţe în limitele fixate de părţi, atât din punct de vedere al obiectului, cât şi din punct de vedere al fundamentului pretenţiei deduse judecăţii, iar pe de altă parte, pentru a nu se aduce atingere dreptului la apărare al pârâtelor.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă care prin Decizia civilă nr. 432/2013 din 11 noiembrie 2013 a respins ca nefondat apelul reclamantei.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut că între Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în calitate de beneficiar şi H.P. România SRL, în calitate de prestator, s-a semnat un contract având drept obiect realizarea Sistemului Informatic Unic Integrat ("SIUI") al asigurărilor de sănătate.
Ulterior, între H.P. România SRL şi SC S.R. SA s-a încheiat Contractul nr. ROR501 din 20 septembrie 2001, în baza căruia HP a încredinţat S. realizarea şi implementarea SIUI (incluzându-se aici dreptul S. de a subcontracta furnizarea unor servicii de implementare şi asistenţă tehnică, după cum va considera de cuviinţă, cu respectarea unor criterii stabilite de către HP). Prin acest contract s-a stabilit un volum maxim al serviciilor S. legate de realizarea şi implementarea SIUI de 12.833 zile muncă/om. Acest contract a fost modificat şi completat prin încheierea unor acte adiţionale subsecvente.
La data de 11 septembrie 2007, beneficiarul a semnat acceptanta pentru trecerea sistemului SIUSI în faza de pre-producţie, urmând ca până la 1 ianuarie 2008 sistemul să fie operaţional. Această operaţiune presupune efectuarea de servicii de asistenţă tehnică într-un număr de 40 de locaţii ale beneficiarului (Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate sau CJAS), această obligaţie revenind S. care a subcontractat o parte dintre aceste servicii către mai mulţi subcontractori, unul dintre aceştia fiind I.W. cu care s-a semnat un subcontract având drept obiect efectuarea de servicii de implementare a sistemului SIUI pe baza comenzilor emise în acest sens de către S., aceasta din urmă obligându-se să achite I.W. contravaloarea acestor servicii. Subcontractul încheiat între S. şi I.W. nu stabileşte o limită a numărului de ore necesar efectuării serviciilor contractate, după cum se stabilea între HP şi S. şi anume un număr maxim de zile muncă.
Volumul de muncă stabilit prin Contract a fost efectuat complet la data de 11 aprilie 2008 însă în baza comenzilor S., I.W. a continuat totuşi să efectueze serviciile specificate în subcontract, fără a exista o cerere a HP pentru efectuarea acestor lucrări suplimentare.
În perioada 11 aprilie 2010 - 31 decembrie 2010, I.W., la cererea S., a efectuat un număr de lucrări suplimentare facturate cu suma de 905.315,63 RON. Urmare a acestei situaţii, reclamanta I.W. a solicitat plata acestor servicii de către S. însă achitarea acestora a fost amânată de către S. motivat de faptul că nu a primit sumele aferente de la HP.
Reclamanta I.W. a demarat procedurile legale necesare, convocând la conciliere pe pârâtele S. şi HP, solicitând plata sumei de 905.315,63 RON. Poziţia pârâtei HP, care nu s-a prezentat la conciliere însă a trimis un înscris, a fost aceea de a refuza plata oricărei sume de bani, întrucât nu a avut nicio relaţie contractuală cu I.W. şi nu a comandat niciodată serviciile efectuate, nefiind beneficiara acestor servicii iar HP nu are obligaţia juridică de a prelua pretenţiile pe care I.W. le poate avea împotriva S.
În contract s-a specificat că HP a limitat prestaţia S. (şi implicit a eventualilor subcontractori pe care această societate îi va alege pentru desfăşurarea efectivă a activităţii) la 12.833 zile muncă/om şi nu a solicitat I.W. sau S. serviciile suplimentare a căror plată se cere de către reclamantă.
Poziţia S. expusă prin procesul-verbal cu privire la rezultatul concilierii din data de 5 mai 2010 este că " în momentul de faţă nu există nici un act adiţional la contractul S. cu HP pentru serviciile comandate de către S. către I.W." iar din conţinutul procesului-verbal al concilierii şi în special paragrafele citate, rezultă că cele două societăţi, S. şi I.W., admit faptul că nu există un contract, nici în forma scrisă, nici în forma simplificată, prin care HP să fi solicitat efectuarea orelor de lucru a căror plată se cere prin prezenta acţiune.
Această situaţie rezultă şi din corespondenţa purtată între părţi înainte de invitaţia la conciliere. Astfel, prin Adresele nr. 2238 din 9 iulie 2008 şi nr. 2192 din 13 iunie 2008, HP a specificat faptul că serviciile suplimentare cantităţii contractate cu CNAS nu au o bază contractuală şi nu sunt acoperite de o comandă fermă de achiziţie din partea acesteia.
A reţinut instanţa că serviciile a căror plată I.W. o cere au fost prestate în afara obiectului contractului, Actului adiţional la acesta nr. 13, a subcontractului şi a actelor adiţionale şi că orice servicii ulterioare datei de 10 aprilie 2008 nu sunt incluse în contractul şi actele adiţionate încheiate între HP şi CNAS.
S-a mai reţinut că S. a declarat în cuprinsul procesului-verbal la conciliere faptul că pentru serviciile comandate ulterior datei de 11 aprilie 2008 nu există acoperire în relaţia contractuală dintre S. şi HP iar faptul că HP a specificat expres o limită de volum de muncă arată faptul că aceasta a avut în vedere o anumită situaţie economică, în considerarea căreia a înţeles să limiteze prestaţia S.
În ceea ce priveşte problema timbrajului, s-a constatat că soluţia primei instanţe este corectă având în vedere că reclamanta a solicitat anularea ca netimbrat a capătului de cerere subsidiar, în temeiul principiului disponibilităţii.
Critica apelantei referitoare la acţiunea oblică a fost respinsă reţinându-se că acţiunea oblică este fondată pe dreptul de gaj general al creditorului şi constituie un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului şi are drept scop conservarea patrimoniului acestuia.
În speţă, s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile de exercitare a acţiunii oblice, având în vedere că, pe de o parte, din procesul-verbal de conciliere şi din corespondenţa purtată rezultă că S. nu a refuzat şi nici nu a neglijat exercitarea dreptului său ci a recunoscut faptul că nu există o relaţie contractuală între S. şi HP pentru orele suplimentare prestate de către I.W.. Situaţia este distinctă de ipoteza neglijării dreptului, sau, a pericolului insolvabilităţii întrucât recunoaşterea că nu există acoperire contractuală este de natură să arate faptul că nu există un drept al S. de a pretinde de la HP îndeplinirea unei obligaţii.
Pe de altă parte, creanţa nu este certă faţă de HP deoarece nu rezultă din actul de creanţă (factura I.W. este emisă pentru S.) şi nici nu este lichidă faţă de HP, deoarece nu este recunoscută de către aceasta şi nici opozabilă în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţa.
Din cuprinsul contractului şi a actelor adiţionale rezultă că activitatea contractată de către HP cu S. este limitată la 12.833 zile muncă/om asistenţă tehnică on-site.
Faptul că acest termen contractual este unul clar şi precis rezultă şi din corespondenţa ulterioară dintre HP şi S., unde se specifică faptul că este vorba de un volum maxim de servicii legate de proiectul SIUI, pentru implementarea fazei BUILD şi se refuză explicit şi neechivoc semnarea unui act adiţional care să reglementeze situaţia prestării de servicii după data de 10 aprilie 2008 de către I.W. Prin urmare, s-a constatat că în patrimoniul S. nu exista o acţiune în pretenţii împotriva HP pentru plata contravalorii serviciilor prestate în perioada respectivă, nefiind îndeplinite astfel condiţiile art. 969 C. civ.
Pentru a determina voinţa reală, s-a examinat voinţa manifestată expres sau tacit, reţinându-se că, din ambele ipoteze rezultă faptul că voinţa reală a HP a fost aceea de a se efectua un număr limitat de ore de lucru în considerarea contractului, fapt ce rezultă şi din interpretarea sistematică a contractului, subcontractului şi actelor adiţionale.
Astfel, s-a reţinut că subcontractul este un contract "grefat" pe un alt contract, numit principal, plasându-l pe primul sub dependenţa celui de-al doilea iar de natura subcontractului este absenţa relaţiilor între extreme, subcontractul fiind prin el însuşi o convenţie care trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate - consimţământ şi capacitate - ale oricărui contract.
În situaţia de faţă, s-a reţinut că, contractul principal a fost limitat de către HP la un număr de ore, deci s-a stipulat expres întinderea acestuia şi nu s-a făcut dovada existenţei situaţiei contrare susţinută de către reclamantă, în sensul pretinsei existenţe a unui acord de voinţă între HP şi S. cu privire la serviciile prestate de către I.W. după data de 10 aprilie 2008.
În consecinţă, în raport de mecanismul statuat de convenţiile părţilor, s-a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă că acţiunea este nefondată, având în vedere în principal lipsa unei convenţii a HP cu S., în considerarea lucrărilor efectuate după data de 10 aprilie 2008. Rezultă aşadar că volumul integral de servicii de asistenţă tehnică on-site prevăzut în Actul Adiţional nr. 8 la Contractul ROR501 între HP şi S., de 12.833 zile muncă/om a fost efectuat integral la data de 10 aprilie 2008.
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la faptul că instanţa a respins acţiunea directă cu ignorarea prevederilor Subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2000, s-a constatat că reclamanta I.W., prin cererea de apel, a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate şi admiterea unor capete de cerere care se prezintă într-o altă formă decât cele solicitate în faţa primei instanţe.
Astfel, în ceea ce priveşte obligarea S. la plata debitului şi a dobânzii legale, acest capăt de cerere nu mai apare ca un accesoriu al capătului de cerere privind acţiunea oblică, aşa cum a fost formulat în faţa primei instanţe de judecată.
Or, la fondul cauzei reclamanta şi-a stabilit natura juridică a fiecărui capăt de cerere şi modalitatea în care acestea vor fi analizate şi soluţionate astfel încât, în această fază procesuală, reclamanta nu mai poate modifica petitul pretenţiilor sau ordinea în care a hotărât să fie analizate şi nici nu poate susţine pretenţiile sub o altă formă decât cea iniţială, respectiv cea prevăzută în cererea de chemare în judecată.
Aşa fiind, instanţa de control judiciar a procedat la analizarea motivelor de apel prin raportare la capetele de cerere formulate din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în niciun caz la cele formulate în cuprinsul cererii de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii.
În ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţile prezentului litigiu, s-a reţinut că toate cele trei contracte - Contractul principal, Contractul HP şi subcontractul încheiat cu I.W. - erau legate printr-o condiţionare "în lanţ" a obligaţiilor de plată (denumirea comercială fiind aceea de sistem back to back), potrivit prevederilor art. 4.5 din Subcontractul I.W.
Deci plata serviciilor subcontractate reclamate este condiţionată de încasarea contravalorii acestor servicii de către S. de la achizitorul HP.
O clauză similară exista şi în contractul HP în sensul că S. nu putea încasa de la HP preţul serviciilor efectuate de ea direct sau prin subcontractorii săi decât după ce HP o încasa la rândul său de la beneficiarul final CNAS.
S-a reţinut că în raport de această configuraţie a obligaţiilor de plată legate între toate părţile de mai sus, reclamanta a învestit instanţa cu trei capete de cerere distincte care subsumează însă două cauze ale pretenţiilor diferite, unul contractual şi unul extracontractual, însă în realitate, primele două capete de cerere reprezentau întocmai transpunerea în acţiune a obligaţiilor de plată în sistem back to back, reclamanta solicită obligarea HP la plata către S. a preţului serviciilor efectuate în perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008 (acesta fiind obiectul acţiunii oblice) pentru ca, astfel, să fie îndeplinită condiţia din art. 4.5. din Subcontractul I.W. ca reclamanta să poată pretinde această sumă de la S. (obiectul acţiunii principale din capătul 2 de cerere).
S-a apreciat că acest caracter accesoriu nu rezultă numai din voinţa reclamantei care l-a formulat ca şi capăt de cerere subsecvent acţiunii oblice ci, în primul rând, pentru că admiterea acţiunii principale faţă de S. depinde de încasarea sumei solicitate prin această acţiune de la HP, adică de admiterea acţiunii oblice.
Această condiţionare are natură contractuală şi rezultă din voinţa părţilor care, prin art. 4.5. din subcontractul I.W., au prevăzut că S. plăteşte preţul serviciilor reclamantei doar în măsura încasării lor de la HP.
Cel de-al treilea capăt de cerere viza o situaţie alternativă faţă de cea de mai sus, anume aceea în care - acţiunea oblică fiind respinsă - S. nu încasa preţul serviciilor de la HP şi prin urmare nu era îndeplinită condiţia de la art. 4.5. din subcontractul I.W.
În cauză, reclamanta a optat pentru acţiunea contractuală prin capătul al doilea de cerere, ceea ce nu îi mai dădea dreptul să aleagă o altă cale de acţiune, or, după cum s-a arătat, acest capăt de cerere este subsidiar acţiunii oblice nu numai prin declaraţia reclamantei ci prin natura relaţiilor contractuale dintre părţi.
Aşa fiind, s-a apreciat că susţinerea reclamantei potrivit căreia ar fi formulat pretenţiile faţă de S. pe temei contractual atât în cazul admiterii cât şi în cazul respingerii acţiunii oblice sunt fără finalitate din moment ce acţiunea principală depinde exclusiv de succesul acţiunii oblice.
Limitele soluţionării prezentei cauze au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 492 din 8 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în raport de voinţa reclamantei care a înţeles să renunţe la al treilea capăt de cerere, sens în care nici nu a achitat taxa judiciară de timbru, acesta fiind anulat de către instanţa de fond.
Astfel, prima instanţa a rămas învestită cu soluţionarea acţiunii oblice îndreptată împotriva pârâtei HP şi numai în ipoteza admiterii acestei acţiuni, urmează a fi admis şi capătul de cerere accesoriu, respectiv obligarea sa la plata aceleiaşi sume către reclamantă.
Astfel, având în vedere modalitatea formulării celor două capete de cerere (capătul privind acţiunea oblică şi capătul accesoriu), s-a apreciat că prima instanţă a analizat şi soluţionat în mod corect cererea, dat fiind că se impune a fi analizat cu prioritate capătul de cerere privind acţiunea oblică, iar capătul accesoriu ce priveşte obligarea sa la plata debitului şi a dobânzii legale urma să fie analizat doar în situaţia în care s-ar fi admis capătul de cerere privind acţiunea oblică.
Împotriva Deciziei civile nr. 432 din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC I.W. SRL Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei primei instanţe şi admiterea acţiunii oblice şi acţiunii directe formulate, şi pe cale de consecinţă:
1. Pe calea acţiunii oblice:
a. obligarea SC H.P. România SRL la plata către SC S.R. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata inflaţiei la data plaţii efective;
b. obligarea SC H.P. România SRL la plata către SC S.R. SRL a dobânzii legale aferente sumei de 905.315,63 RON, de la data de 13 aprilie 2010 şi până la data plăţii efective.
2. Pe calea acţiunii directe:
a. obligarea SC S.R. SRL la plata către SC I.W. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective;
b. obligarea SC S.R. SRL la plata către SC I.W. SRL a dobânzii legale aferente sumei de 905.315,63 RON, de la data de 13 aprilie 2010 şi până la data plăţii efective.
O primă critică formulată vizează faptul că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat capătul de cerere privind obligarea SC S.R. SRL la plata către SC I.W. SRL a sumei de 905.315.63 RON în cazul respingerii acţiunii oblice, impunându-se astfel casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bucureşti în vederea rejudecării apelului, potrivit prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
A arătat recurenta că cererea de chemare în judecată conţine două acţiuni distincte, o acţiune oblică, prin intermediul căreia I.W. a solicitat obligarea H.P. la achitarea către S. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi a dobânzii legale aferente sumei mai sus menţionate şi o acţiune directă, prin intermediul căreia I.W. a solicitat, în principal, în cazul admiterii acţiunii oblice, obligarea S. la achitarea către I.W. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi obligarea S. la achitarea dobânzii legale aferente sumei mai sus menţionate.
În subsidiar, în cazul respingerii acţiunii oblice, s-a solicitat constatarea nulităţii subcontractului nr. 291 din 25 februarie 2008; obligarea S. la achitarea către I.W. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi obligarea S. la achitarea dobânzii legale aferente sumei mai sus menţionate.
Pe cale de consecinţă, a susţinut recurenta că pretenţiile distincte şi timbrabile individual cu care I.W. a învestit instanţa sunt:
- obligarea H.P. la achitarea către S. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume - pretenţie timbrată integral de către I.W.;
- constatarea nulităţii subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008, pretenţie în legătură cu care I.W. a înţeles să nu achite taxa de timbru;
- obligarea S. la achitarea către I.W. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume, această pretenţie unică regăsindu-se şi în cadrul capătului de cerere principal şi în cadrul capătului de cerere subsidiar al acţiunii directe, pretenţie timbrată integral de către I.W.
Aşadar, a susţinut recurenta că acţiunea directă formulată împotriva S. vizează o singură pretenţie pecuniară a I.W. împotriva acestei pârâte, respectiv pretenţia având ca obiect suma de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume.
În continuare, a arătat recurenta că a structurat acţiunea directă împotriva S. pe un capăt de cerere principal şi un capăt de cerere subsidiar, în funcţie de soluţia asupra acţiunii oblice, strict având în vedere faptul că argumentele pentru admiterea acţiunii directe iar nu cauza juridică a acestei acţiuni sunt diferite în raport de soluţia asupra acţiunii oblice. Astfel, în ipoteza admiterii acţiunii oblice, situaţie în care H.P. ar fi obligată să achite către S. suma de 905.315.63 RON, acţiunea directă împotriva S. vizând obligarea acestei intimate la plata aceleiaşi sume, urmează a fi admisă întrucât sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute în subcontractul nr. 1291/2008 pentru ca S. să achite suma solicitată către reclamantă (inclusiv condiţia achitării de către H.P. către S. a contravalorii tuturor serviciilor prestate de aceasta societate).
În ipoteza respingerii acţiunii oblice, acţiunea directă împotriva S. urma să fie admisă tot în baza subcontractului nr. 1291/2008, subcontract în baza căruia I.W. a prestat toate serviciile comandate de S., condiţia plăţii de către H.P. către S. a respectivei sume conform art. 4.5. din subcontract, fiind considerată nescrisă, în considerarea faptului că această condiţie nu s-ar putea îndeplini niciodată.
Pretenţia pecuniară a I.W. împotriva S. a fost integral timbrată, apelanta achitând în cauză atât taxa de timbru aferentă pretenţiei valorificate pe calea acţiunii oblice, împotriva H.P., cât şi taxa de timbru aferentă pretenţiei valorificate pe calea acţiunii directe împotriva S.
Singurul capăt de cerere pe care apelanta nu a înţeles să îl timbreze şi care, de altfel, a fost anulat ca netimbrat, după cum rezultă din chiar dispozitivul sentinţei primei instanţe este cel având ca obiect anularea Subcontractului nr. 1291/2008, capăt de cerere ce face parte din subsidiarul acţiunii principale. Din acest subsidiar face parte însă şi pretenţia vizând obligarea S. la plata sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, pretenţie integral timbrată şi identică celei incluse în principalul acţiunii directe.
Pe cale de consecinţă, a susţinut recurenta că netimbrarea capătului de cerere subsidiar al acţiunii directe are drept consecinţă strict neanalizarea cererii de anulare a subcontractului, iar nu şi neanalizarea pretenţiei vizând obligarea S. la plata sumei de 905.315,63 RON conţinută în capătul subsidiar de cerere, aşa cum în mod greşit au considerat ambele instanţe de fond, întrucât această pretenţie a fost integral timbrată.
Faţă de argumentele prezentate, a susţinut recurenta că urmare a anularii capătului de cerere vizând anularea subcontractului nr. 1291/2008, instanţa a rămas în continuare învestită să soluţioneze capătul de cerere formulat pe calea acţiunii oblice şi capătul de cerere formulat pe calea acţiunii directe, indiferent de faptul că acest capăt de cerere a fost prins şi în petitul acţiunii directe principale şi în petitul acţiunii directe subsidiare, întrucât pretenţia I.W. împotriva S. vizând plata sumei de 905.315,63 RON este aceeaşi şi dacă se admite şi dacă se respinge acţiunea oblică şi această pretenţie a fost integral timbrată.
Astfel, a susţinut recurenta că sunt complet lipsite de fundament aprecierile instanţei de apel potrivit cărora obligarea S. la plata debitului ar fi fost formulată în faţa primei instanţe ca reprezentând un accesoriu al capătului de cerere privind acţiunea oblică, în realitate, pretenţia vizând obligarea SC S.R. SRL la plata către SC I.W. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizate, şi a dobânzilor aferente a fost întotdeauna o pretenţie distinctă, individuală, ce urma a fi analizată în mod diferit în funcţie de soluţia dată acţiunii oblice, argumentele în susţinerea sa fiind diferite în cele două ipoteze.
A mai susţinut recurenta că este greşită şi analiza instanţei de apel cu privire la caracterul accesoriu al pretenţiei I.W. împotriva S. (pretenţie accesorie) faţă de pretenţia I.W. împotriva H.P. formulată pe calea acţiunii oblice (pretenţie principală) din perspectiva raportului de accesorialitate dintre contractul S. - H.P. (contractul principal) şi contractul S. - I.W. (contractul accesoriu), cele două contracte fiind independente, cu existenţă de sine stătătoare, iar faptul că I.W. a acceptat să semneze contractul conţinând prevederea de la art. 4.5., are drept unică explicaţie faptul că I.W. nu a cunoscut până în faza declanşării prezentului litigiu faptul că între S. şi H.P. nu exista un contract care să acopere serviciile comandate I.W. de către S.
Astfel, a susţinut recurenta că în mod nelegal instanţa a refuzat să analizeze pretenţia I.W. împotriva S. în cazul respingerii acţiunii oblice, soluţie faţă de care se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu îndrumarea de a analiza pretenţia I.W. împotriva S. şi în cazul respingerii acţiunii oblice.
Prin cea de-a doua critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a validat în mod greşit soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii oblice formulate împotriva pârâtei H.P., instanţa interpretând în mod greşit raporturile juridice contractuale născute între H.P. şi S. în baza subcontractului ROR 501/2008 şi a corespondenţei derulate între părţi în baza acestuia.
În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 974 C. civ., având în vedere că I.W. este creditoarea S. pentru suma de 905.315,63 RON, S. este creditoarea HP pentru aceeaşi sumă întrucât serviciile subcontractate de S. către I.W. corespund fazei BUILD (de construcţie) a sistemului SIUI, fază care a fost finalizată şi acceptata de către CNAS.
Pe parcursul derulării relaţiilor contractuale dintre S. şi HP, S. a notificat HP faptul că în data de 8 aprilie 2008 a fost atins volumul maxim de 12.833 zile/om subcontractat de la HP în baza actului adiţional nr. 8 la subcontractul ROR 501/2008 şi că pentru finalizarea fazei BUILD a SIUI este necesară suplimentarea serviciilor de asistenţă tehnică şi majorarea plafonului de 12.833 zile/om.
Deşi a fost înştiinţată cu privire la faptul că serviciile de asistenţă tehnică prestate după data de 10 aprilie 2008 depăşesc plafonul agreat în baza actului adiţional nr. 8 la contractul dintre S. şi HP, HP nu a solicitat S. să înceteze prestarea acestor servicii. Mai mult, aceste servicii suplimentare au condus la finalizarea fazei BUILD a sistemului SIUI, HP încasând integral de la CNAS contravaloarea acestei faze.
Pe cale de consecinţă, serviciile de asistenţă tehnică prestate de către S. către HP (şi parţial subcontractate către I.W.) s-au derulat în cadrul actului adiţional nr. 8 la subcontractul ROR 501/2008, în limita volumului de 12.833 zile/om iar în afara acestui act adiţional, pentru volumul ce depăşeşte plafonul de 12.833 zile/om, prin acceptarea de către HP a serviciilor suplimentare prestate de S. (acceptare probată prin semnarea acceptantei pentru faza BUILD a SIUI între HP şi CNAS), suplimentare pe care HP a cunoscut-o şi în raport de care nu a solicitat niciodată S. să stopeze prestarea acestor servicii.
Faţă de cele arătate, apreciază recurenta că este incorectă concluzia ambelor instanţe de fond potrivit căreia în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui raport contractual între HP şi S. pentru serviciile prestate ulterior datei de 10 aprilie 2008, întrucât acordul de voinţă al părţilor cu privire la aceste servicii a fost întrunit prin faptul că S. a anunţat HP în legătură cu depăşirea plafonului, HP a acceptat această depăşire şi nu a solicitat S. să stopeze prestarea de servicii suplimentare, serviciile suplimentare au fost necesare în vederea finalizării fazei BUILD a SIUI iar HP a încasat de la CNAS contravaloarea fazei BUILD a proiectului SIUI, fază pentru finalizarea căreia a fost angajat şi volumul de efort ulterior datei de 10 aprilie 2008.
S. a înţeles să rămână în pasivitate cu privire la valoarea serviciilor care depăşesc plafonul de 12.833 zile/om, neiniţiind niciun fel de demersuri pentru recuperarea acestor sume de la HP.
Pentru aceste considerente, a arătat recurenta că acţiunea oblică este admisibilă şi întemeiată, soluţia instanţelor de fond de respingere a acesteia fiind eronată.
Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la data de 19 ianuarie 2015, recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a dezvoltat o serie de critici care, în măsura în care sunt diferite de cele cuprinse în memoriul de recurs nu vor fi analizate, fiind formulate evident cu depăşirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată la data de 18 septembrie 2014, intimata-pârâtă S.R. SA a solicitat, în principal, constatarea nulităţii primului motiv de recurs, în raport de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în subsidiar, inadmisibilitatea aceluiaşi motiv de recurs, motivat de faptul că nefiind precizat temeiul de drept al acestuia, dacă se consideră a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 304 acelaşi cod, criticile formulate nu pot fi încadrate acestui motiv. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La rândul său, prin întâmpinarea formulată la data de 16 septembrie 2014, intimata-pârâtă SC H.P. România SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate, ca fiind temeinică şi legală.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în Urnitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Deşi, recurenta-reclamantă a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, motivul de nelegalitate căruia înţelege să-şi subsumeze criticile, ca fiind cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte verificând susţinerile părţii prin raportare la motivul de nelegalitate menţionat constată că acestea nu pot fi încadrate în normele legale evocate.
Astfel, pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., reglementează cazul de modificare a hotărârii atacate, în situaţia în care prin hotărârea atacată, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În raport de pretinsa incidenţă în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că reclamanta face confuzie între instituţia actului juridic dedus judecăţii, care în speţă este subcontractul subsecvent contractului principal încheiat între aceasta şi intimata-pârâtă S. şi obiectul sau natura cererii de chemare în judecată, chestiune care se cere a fi examinată în prezentul recurs, din perspectiva caracterului nedevolutiv al acestei căi de atac.
În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, apreciind că susţinerile dezvoltate de recurentă pot fi circumscrise motivului de recurs reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., le va cenzura din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.
Dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. prevăd că: „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.", consacră caracterul devolutiv al fazei procesuale a apelului.
Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi."
Prin decizia atacată, Curtea de Apel Bucureşti a examinat criticile reclamantei, reţinând, în esenţă, că prin cererea de apel, reclamanta a solicitat schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe şi admiterea unor capete de cerere prezentate într-o altă formă decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, or, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 292 acelaşi cod, cu respectarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, ţinând seama şi de limitele învestirii stabilite prin decizia de casare, a procedat la analizarea motivelor de apel prin raportare la capetele de cerere astfel cum au fost formulate iniţial.
Având în vedere argumentele consemnate de instanţa de apel în considerentele deciziei pronunţate, se constată că, în adevăr, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care determină cadrul procesual, inclusiv sub aspectul obiectului şi cauzei juridice a cererii, astfel încât, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la petitul cererii de chemare în judecată, având în vedere că principiul rolului activ al instanţei este limitat de principiul disponibilităţii, în raport de care, iniţiativa judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitată la cele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa neputând iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, fiind obligată să judece acţiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au fost formulate.
Aşa fiind, se constată că prin modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată, cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv acţiunea directă împotriva pârâtei S., nu a fost formulat ca şi capăt principal, ci ca subsidiar al acţiunii oblice, relaţie de accesorialitate ce reprezintă construcţia părţii care în această modalitate a înţeles să-şi formuleze pretenţiile.
Pe cale de consecinţă, pentru argumentele ce preced, se constată că prima critică formulată de recurentă este nefondată urmând a fi respinsă.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs referitor la soluţia de respingere a acţiunii oblice, Înalta Curte constată însă a fi fondat, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, din perspectiva acestui motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 974 C. civ., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de textul legal evocat, în sensul că I.W. este creditoarea S. care la rândul său este creditoarea HP iar acordul de voinţă al părţilor cu privire la serviciile prestate ulterior datei de 10 aprilie 2008 a fost întrunit deoarece S. a anunţat HP în legătură cu depăşirea plafonului iar HP nu a solicitat S. stoparea lucrărilor.
A mai arătat recurenta că intimata S. a rămas în pasivitate neiniţiind niciun fel de demersuri pentru recuperarea sumelor de la HP iar din probele administrate rezultă că nici măcar nu s-a facturat către HP contravaloarea acestor servicii, motiv pentru care apreciază că soluţia de respingere a acţiunii oblice este greşită.
În legătură cu aceste susţineri, Înalta Curte constată că în fapt, contractul între reclamantă şi pârâta S. a continuat şi ulterior datei de 10 aprilie 2008, iar instanţa nu a analizat aspectele dezvoltate prin motivele de apel referitoare la voinţa părţilor prin raportare la dispoziţiile art. 974 C. civ., în sensul de a argumenta raţionamentul logico-juridic şi modul de interpretare a probatoriului referitor la faptul că S. a anunţat HP despre depăşirea plafonului de lucrări, că pârâta HP a acceptat această depăşire şi nu a solicitat S. stoparea acestor servicii şi mai mult, că HP a încasat de la CNAS contravaloarea fazei suplimentare a proiectului SIUI, fază pentru finalizarea căreia a fost angajat şi volumul de efort ulterior datei de 10 aprilie 2008.
Aceste susţineri, invocate de reclamantă prin motivele de apel, nu au făcut obiectul analizei instanţei de control judiciar, or, în aceste condiţii, se constată că, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiţiilor impuse pentru exercitarea acţiunii oblice se impune a fi lămurită situaţia de fapt şi sub acest aspect.
În raport de aspectele anterior menţionate, constatând că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. să admită recursul declarat de reclamanta SC I.W. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 432/2013 din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate, cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate.
În acest sens, curtea urmează, în raport de dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., să cenzureze sentinţa atacată, din perspectiva criticilor arătate prin motivele de apel şi să stabilească în ce măsură aspectele neanalizate sunt relevante în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra capătului de cerere referitor la acţiunea oblică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.W. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 432/2013 din 11 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 397/2015. Civil. Exequator (recunoasterea... | ICCJ. Decizia nr. 400/2015. Civil → |
|---|
