ICCJ. Decizia nr. 400/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 400/2015

Dosar nr. 1114/2/2013*

Şedinţa din 11 februarie 2015

Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 26 noiembrie 2007, reclamantul S.M.R. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, precum şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că i-au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de art. 3 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să fie obligate pârâtele la plata sumei de 4 milioane euro, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale, ca urmare a încălcării drepturilor menţionate.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de procuror începând cu anul 1996 exercitându-şi, pe rând, activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, ulterior la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, iar din anul 2002, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În luna martie a anului 2005 a fost detaşat în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, pe o perioadă de 3 ani, unde a ocupat, prin concurs, funcţia de director general al Direcţiei Generale Anticorupţie.

S-a arătat că, prin natura activităţii desfăşurate, reclamantul şi-a atras o serie de antipatii, atât din partea celor vizaţi în mod direct de anchetele derulate, cât şi din partea altor personaje implicate în exerciţiul autorităţii administraţiei şi internelor care şi-au văzut probabil periclitate interesele personale.

Încă din toamna anului 2006, foşti angajaţi ai Direcţiei Generale Anticorupţie au demarat acţiuni de denigrare a capacităţilor profesionale şi chiar intelectuale ale echipei sale manageriale printr-o serie de articole de presă pline de neadevăruri, de natură a crea o atmosferă tensionată în cadrul direcţiei, publicate în cotidiene naţionale şi pe site-uri de internet.

A mai arătat reclamantul că, în încercarea de a găsi sprijin în conducerea ministerului, a constatat că se acorda mai mult credit acelor persoane, foste cadre ale Direcţiei, deşi a justificat fiecare decizie luată în funcţia deţinută.

Negăsind sprijin din partea conducerii ministerului în continuarea activităţii Direcţiei, reclamantul a hotărât să se retragă şi să îşi continue activitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru ca ulterior schimbărilor intervenite la nivelul conducerii ministerului, începând cu luna mai a anului 2007, să fie din nou detaşat prin decizie a Consiliului Superior al Magistraturii, pe o perioada de trei ani, în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, unde a ocupat până la data de 5 noiembrie 2007, funcţia de consilier al Ministrului de Interne.

În această calitate, conform atribuţiilor trasate chiar de către ministru, a formulat o serie de propuneri reformatoare ale sistemului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, solicitând inclusiv verificarea unor persoane ce ocupau funcţii importante în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, pentru a se stabili dacă au fost sau nu cercetate pentru fapte de corupţie, pentru implicarea în evenimentele din decembrie 1989 şi ulterior, în evenimentele din ianuarie, februarie 1990, iunie 1990 şi septembrie 1991 privind "mineriadele", dacă au ocupat sau nu funcţii politice în cadrul Partidului Comunist Român şi dacă au fost sau nu colaboratori ai fostei securităţi.

Pe fondul acestor activităţi, care au atras antipatia multora în interiorul ministerului, reclamantul a constatat că este supus unei supravegheri operative de proporţii, constând în activităţi de filaj şi interceptare video, supraveghere care a culminat în datele de 25 şi 26 octombrie 2007 prin manifestări specifice, însă de o evidenţă ieşită din comun, cu un suport logistic considerabil. Ulterior, urmare a investigaţiilor mass media şi declaraţiilor ministrului în cadrul unei emisiuni de televiziune, a aflat că supravegherea operativă a fost realizată de către o echipă a Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Reclamantul a susţinut că, procedându-se în acest fel, au fost încălcate dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care au ca scop protejarea şi apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei, precum şi demnitatea acesteia.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a arătat că dreptul la viaţă privată vizează apărarea persoanelor împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuşi conţinutul acestui drept.

Faptul de a fi supravegheat prin activităţi de filaj şi interceptare video de către o autoritate a statului, prin aceasta intervenindu-se în sfera intimă a relaţiilor reclamantului, atât în cadrul vieţii personale cât şi a vieţii socio-profesionale, reprezintă încălcări atât ale art. 8 din Convenţie, dar şi încălcări ale dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale.

S-a susţinut că activitatea de supraveghere operativă (filaj, interceptare video) a reclamantului nu a avut la bază niciun suport legal care să-i confere legitimitate, nefiind supus niciunei proceduri judiciare sau extrajudiciare care să justifice asemenea operaţiuni.

Ţinând cont şi de dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., reclamantul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu moral, produs prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, existenţa faptei ilicite a celor ce au desfăşurat, aprobat şi avizat activitatea de supraveghere operativă a sa, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celor ce au acţionat în această cauză.

De asemenea, chemarea în judecată a pârâţilor s-a făcut şi pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., faţă de existenţa raporturilor de prepuşenie dintre cadrele Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă şi această Direcţie, respectiv faţă de faptul că săvârşirea faptelor a fost realizată în funcţiile încredinţate.

Reclamantul a depus la dosar o precizare, arătând că daunele morale solicitate sunt în cuantum de 14.000.000 lei.

Prin Sentinţa nr. 1767 din 10 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a anulat cererea ca netimbrată, hotărâre care a fost desfiinţată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare prin Decizia nr. 447 din 29 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie (soluţie menţinută potrivit Deciziei nr. 2257 din 14 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a considerat că cererea reclamantului este scutită de plata taxei de timbru).

În rejudecare, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., citarea în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Sentinţa civilă nr. 2041 din 19 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât; a respins cererea formulată împotriva pârâţilor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a analizat cu prioritate excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, constatând că, potrivit art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, această direcţie este o structură specializată a ministerului care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale privind misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi ca atare, ea nu are personalitate juridică, neputând sta ca parte în proces.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că pârâtul Ministerul de Interne a arătat, în cuprinsul întâmpinării că, în zilele de 25 - 26 octombrie 2007, s-a procedat la desfăşurarea unei operaţiuni de supraveghere operativă faţă de reclamant în conformitate cu prevederile legale.

Reclamantul avea obligaţia de a face dovada, în considerarea calităţii sale procesuale, a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv a încălcărilor drepturilor sale de către pârâţi, în exercitarea activităţilor lor.

Conform dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) şi (6) C. proc. civ., reclamantul are obligaţia de a arăta dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, de a depune la dosar înscrisurile certificate pentru conformitate, de a indica numele şi adresa martorilor.

Or, reclamantul a arătat doar cu titlu general că solicită proba cu înscrisuri, cu martori şi interogatoriu fără a arăta în concret teza probatorie raportat la fiecare capăt de cerere.

În acest context, tribunalul a încuviinţat proba cu înscrisuri la termenul din data de 22 octombrie 2012, însă reclamantul nu a depus la dosar nici la termenul acordat pentru administrarea acestei probe şi nici anterior vreun înscris la dosar.

În concluzie, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost apreciată nefondată, astfel că a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi împotriva încheierilor premergătoare din 15 noiembrie 2010, 17 noiembrie 2010, 31 ianuarie 2011, 2 februarie 2011, 28 martie 2011, 20 iunie 2011, 10 octombrie 2011, 12 octombrie 2011, 5 decembrie 2011, 7 decembrie 2011, 6 februarie 2012, 30 aprilie 2012, 25 iunie 2012, 27 iunie 2012, 22 octombrie 2012, a formulat apel reclamantul, care a susţinut că, după desfiinţarea cu trimitere, la primul termen din 15 noiembrie 2010, în rejudecare, a constatat că dosarul a fost repartizat tot judecătorului care a soluţionat iniţial cauza, astfel încât i-a solicitat să se abţină; ca urmare, acesta a formulat cerere de abţinere, respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 17 noiembrie 2010.

La termenul din 31 ianuarie 2011, a formulat cerere de recuzare a aceluiaşi judecător, cerere respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 2 februarie 2011.

La termenul din 10 octombrie 2011, s-a respins cererea de introducere în cauză a pârâţilor Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi completarea acţiunii privind încălcarea art. 5, art. 6, art. 10 şi art. 17 din Convenţie.

În aceste condiţii, a formulat cerere de recuzare a judecătorului, cu motivarea că i-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, cerere respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 12 octombrie 2011.

La termenul din 5 decembrie 2011, a solicitat conexarea la dosarul cauzei a unui alt Dosar nr. 12199/3/2010, aflat pe rolul aceleiaşi secţii a tribunalului, argumentând că între aceste două cauze există identitate de părţi şi obiect; să acorde un termen în vederea discutării conexării la dosarul cauzei şi a altor cauze aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, ambele cereri fiind respinse, context în care a formulat oral cerere de recuzare, respinsă de asemenea, la data de 7 decembrie 2011.

La termenul din 6 februarie 2012, reclamantul a solicitat conexarea la dosarul cauzei a Dosarelor nr. 12176/3/2010 şi nr. 504570/2010 aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, argumentând că între aceste două cauze există identitate de părţi şi obiect. Şi această cerere a fost respinsă.

La termenul din 30 aprilie 2012, a solicitat conexarea la dosarul cauzei a Dosarelor nr. 4013/3/2008, nr. 12176/3/2010, nr. 13223/3/2010 şi nr. 54422/3/2010, argumentând că între aceste cauze există identitate de părţi şi obiect. Şi această cerere a fost respinsă.

La termenul din 25 iunie 2012, a formulat cerere de recuzare întrucât i-a fost încălcat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi accesul la justiţie întrucât a refuzat - ca instanţă mai întâi învestită - să întrunească la dosarul cauzei celelalte pricini care i-au fost înaintate în acest sens de instanţele egale în grad, în condiţiile în care toate privesc aceleaşi părţi şi au acelaşi obiect, între ele fiind o strânsă legătură - cererea de recuzare fiind anulată prin încheierea din 27 iunie 2012.

Prin încheierea din 22 octombrie 2012, i-a fost încuviinţată reclamantului proba cu înscrisuri şi a fost respinsă proba cu interogatoriu şi cu martori, aşa încât la data de 16 noiembrie 2012, a formulat o nouă cerere de recuzare a aceluiaşi judecător.

Contrar normelor care reglementează acest incident procedural, fără a mai fi analizată noua cerere de recuzare, s-a pronunţat sentinţa ce face obiectul apelului.

A arătat apelantul că judecătorul cauzei a pronunţat o hotărâre, în condiţiile în care formulase cerere de recuzare împotriva sa, fără ca această cerere să fie soluţionată.

De asemenea, în speţă a fost pronunţată soluţia fără să se fi desfăşurat o cercetare judecătorească cu privire la fapta culpabilă reclamată, săvârşită de agenţi ai statului în dauna reclamantului, faptă ce face parte dintr-un mecanism amplu de denigrare şi de distrugere a drepturilor sale şi ale familiei sale.

În ce priveşte lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei D.G.I.P.I., constatată de prima instanţă, s-a susţinut că s-au încălcat grav normele legale întrucât acest pârât, prin directorul său general, are calitatea de ordonator terţiar de credite pentru activitatea de ordine şi siguranţă publică şi, în consecinţă, are capacitate de a fi parte în nume propriu în proces.

Prin Decizia nr. 114A/18 aprilie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu menţinerea dispoziţiilor referitoare la soluţionarea excepţiei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a declarat în mod expres apel împotriva tuturor încheierilor premergătoare, aşa încât a procedat la analizarea criticilor concrete raportate la acestea.

Astfel, s-a constatat că deşi apelantul a menţionat expres încheierea din data de 15 noiembrie 2010, nu a expus nicio critică concretă relativ la aceasta (pe care nici nu avea, de altfel, motive de a o critica, de vreme ce nu cuprinde decât măsura înaintării dosarului la completul imediat următor pentru soluţionarea cererii de abţinere).

Cu referire la încheierea din data de 17 noiembrie 2010, Curtea a constatat că prin aceasta s-a soluţionat cererea de abţinere formulată de judecător, prin raportare la art. 24 C. proc. civ., or, potrivit art. 34 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea nu este supusă la nicio cale de atac, ceea ce face inadmisibilă orice critică legată de această încheiere.

Prin încheierea de şedinţă din data de 31 ianuarie 2011, cauza a fost înaintată la completul ce avea a soluţiona cererea de recuzare formulată de reclamant, apelantul nedezvoltând nicio critică legată de această încheiere prin care în mod corect instanţa s-a desesizat pentru soluţionarea incidentului procedural.

În ce priveşte încheierea din data de 2 februarie 2011, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă cererea de recuzare faţă de motivele invocate în cuprinsul acesteia, vizând încălcarea dreptului la justiţie şi la un proces echitabil de către judecătorul care a soluţionat cauza pe excepţia insuficientei timbrări, întrucât aceste critici fuseseră invocate în calea de atac exercitată împotriva respectivei sentinţe, iar instanţa de control judiciar se pronunţase asupra acestor aspecte (care, în plus, nu pot constitui fundament al unei cereri de recuzare prin raportare la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea).

Referitor la apelul împotriva încheierii din data de 28 martie 2011, aceasta consemnează faptul că reclamantul a solicitat termen pentru a-şi angaja un apărător, solicitare ce a fost încuviinţată de către instanţa de judecată, care a amânat cauza şi a fixat termen pentru data de 20 iunie 2011.

Curtea a constatat că apelantul nu a dezvoltat nicio critică legată de această încheiere, cum de altfel, nici nu s-ar fi impus, de vreme ce instanţa încuviinţase solicitarea sa de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, demersul său apărând lipsit de interes.

S-a considerat însă, ca fiind greşită soluţia instanţei, dispusă prin încheierea din 10 octombrie 2011, prin care a fost respinsă solicitarea de completare a cadrului procesual şi a temeiului juridic, cu motivarea că prima zi de înfăţişare a fost la data de 20 iunie 2011, deşi, în realitate, nu fuseseră întrunite cerinţele art. 134 C. proc. civ., faţă de motivele de amânare a judecăţii care existaseră anterior.

Au fost găsite nefondate criticile referitoare la modalitatea de soluţionare a cererilor de conexare şi de litispendenţă, precum şi la anularea, ca netimbrate, a cererilor de recuzare, dispusă prin încheierile din 7 decembrie 2011 şi 27 iunie 2012, care au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Cu privire la solicitarea de probatorii a reclamantului, s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a cerut proba cu înscrisuri, martori şi interogatoriu şi că instanţa de fond a încuviinţat doar proba cu înscrisuri, respingând proba cu interogatoriu şi martori, cu motivarea că nu a fost precizată teza probatorie.

S-a constatat că această motivare a instanţei de fond se regăseşte în considerentele încheierii de la acea dată, situaţie care nu se coroborează cu dispozitivul respectivei încheieri, unde stă consemnat faptul că proba cu interogatoriu şi martori au fost respinse ca nefiind utile cauzei, existând astfel contradicţie vădită între considerentele şi dispozitivul acestei încheieri.

Deşi reclamantul a arătat în cererea introductivă de instanţă că în dovedirea acţiunii solicită proba cu înscrisuri, martori şi interogatoriul pârâţilor, fără a preciza cărui capăt de cerere sunt subscrise aceste probe şi nici teza probatorie, judecătorul avea îndatorirea, în exercitarea rolului activ, reglementat de art. 129 C. proc. civ., să lămurească acest aspect şi să pună în vedere reclamantului obligaţiile înscrise în art. 112 C. proc. civ.

Referitor la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, Curtea a reţinut că a fost corect soluţionată, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, din care rezultă că respectiva direcţie este o structură specializată a ministerului care desfăşoară activităţi specifice.

Or, atunci când legiuitorul a înţeles să acorde personalitate juridică unei structuri din cadrul acestui minister, aceasta a rezultat expres din cuprinsul actului normativ (de ex., art. 12 alin. (7) din actul normativ indicat, cu referire la Corpul Naţional al Poliţiştilor, persoană juridică de drept public).

Ca atare, concluzionând, instanţa de apel a găsit că dintre toate criticile formulate, fondată este cea referitoare la greşita respingere a cererii de introducere în cauză, în calitate de pârâţi, a altor persoane, întrucât aceasta a fost formulată cu respectarea art. 134 C. proc. civ.

Împotriva deciziei au formulat recurs reclamantul şi pârâtul Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă (fosta Direcţie Generală de Informaţii şi Protecţie Internă) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei pe aspectul soluţiei date excepţiei lipsei capacităţii procesuale a Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea reluării cercetării judecătoreşti.

S-a constatat de către instanţa de recurs, că motivele invocate de reclamant sunt absolut identice cu cele din apel, în cuprinsul lor fiind reluată situaţia de fapt arătată în cererea de chemare în judecată, soluţiile pronunţate de către instanţa de fond cu privire la cererile de recuzare formulate, cererile de conexare şi că, deşi în cuprinsul memoriului sunt indicate dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5 şi 9 C. proc. civ., această trimitere este pur formală, fără să fie dezvoltate sau măcar indicate în concret de către recurent, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii cererii.

Recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit prima zi de înfăţişare, ca fiind la data de 10 octombrie 2011.

În realitate, tribunalul a fost cel care a apreciat corect că la termenul din 20 iunie 2011 a fost "prima zi de înfăţişare", deoarece părţile care alcătuiau cadrul procesual, în speţă Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul M.I.R.A. (actual M.A.I.) şi reclamantul S.M.R. erau legal citate şi puteau pune concluzii.

Prin Decizia nr. 3464 din 23 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat nulitatea cererii de recurs formulate de reclamant şi a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că potrivit art. 134 C. proc. civ. este socotită ca primă zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii şi că în speţă, reclamantul a formulat, la data de 17 iunie 2011, o primă cerere de modificare a acţiunii, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cerere încuviinţată de către instanţa de fond prin încheierea din data de 20 iunie 2011. Ulterior termenului din 20 iunie 2011, constatat în mod legal ca fiind prima zi de înfăţişare (consemnat ca atare şi în cuprinsul încheierii de şedinţă din 7 octombrie 2011), reclamantul şi-a completat din nou acţiunea, solicitând introducerea în cauză şi a pârâţilor Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Această nouă cerere completatoare a fost constatată în mod corect ca fiind formulată cu nerespectarea termenului prevăzute de art. 132 C. proc. civ., reţinându-se că prima zi de înfăţişare a fost la data de 20 iunie 2011, aşa încât modificarea nu mai era posibilă la acel termen.

S-a făcut astfel, o interpretare greşită de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 134 C. proc. civ., atunci când s-a apreciat că tribunalul avea obligaţia de a comunica mai întâi cererea modificatoare formulată de reclamant în data de 7 octombrie 2011 şi de a cita pârâţii astfel încât, fiind lipsă de procedură cu aceştia, nu putea fi prima zi de înfăţişare.

Reluând judecata, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a pronunţat Decizia nr. 153 A din 15 aprilie 2014, prin care a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că reclamantul a formulat critici care vizează încheierile premergătoare sentinţei apelate şi critici referitoare la soluţia pronunţată prin hotărârea atacată.

În ceea ce priveşte prima categorie de motive de critică, s-a reţinut că apelantul reclamant este nemulţumit de soluţia de respingere a cererii de conexare la Dosarul civil nr. 41680/3/2007, a celorlalte cauze, argumentând că există identitate de părţi, obiect şi cauză în toate dosarele respective.

Pe această chestiune, s-a reţinut că prin încheierea din data de 5 decembrie 2011, reclamantul a solicitat conexarea Dosarului civil nr. 12199/3/2010 la prezentul dosar, cerere respinsă de prima instanţă cu motivarea neîndeplinirii cerinţelor legale, faţă de motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată ce formează obiectul cauzei de faţă şi cadrul procesual din dosarul a cărui conexare se invocă.

La termenul de judecată din data de 06 februarie 2012, tribunalul s-a pronunţat în mod corect asupra excepţiei de litispendenţă invocată de reclamant în privinţa Dosarelor nr. 56457/3/2010 şi 12176/3/2010 aflate pe rolul său, în sensul respingerii acesteia, justificat de faptul că nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, aspecte care au fost pe larg examinate în considerentele încheierii de şedinţă. Totodată, s-a respins şi excepţia de conexitate a celor două dosare anterior menţionate, prin raportare la motivarea în fapt şi în drept a acţiunilor introductive din cele două dosare şi la lipsa identităţii de părţi, obiect şi cauză.

De asemenea, în încheierea de şedinţă din data de 30 aprilie 2012, s-a consemnat cererea reclamantului de conexare la dosarul de faţă a Dosarelor civile nr. 4013/3/2008, 12199/3/1010, 13223/3/2010 şi 54422/3/2010, motivat de faptul că au acelaşi obiect, cerere respinsă de tribunal întrucât în Dosarul nr. 12199/3/2010, s-a pronunţat asupra conexării prin încheierea de la termenul de judecată din data de 5 decembrie 2011, iar în privinţa celorlalte dosare, s-a reţinut că nu există o legătură strânsă între obiectul şi cauza celor două dosare, respectiv temeiurile cererilor de chemare în judecată sunt diferite.

S-a apreciat că raţionamentul care a stat la baza criticii formulate de reclamant este defectuos, în condiţiile în care deşi a invocat greşita soluţionare a excepţiei de conexitate, a adus ca argument existenţa identităţii de părţi şi obiect, cerinţă preluată parţial de la instituţia litispendenţei, dar chiar trecând peste aceste inadvertenţe, soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiilor este argumentată corect, prin raportare la criteriile stabilite de prevederile art. 163 şi art. 164 C. proc. civ.

Apelantul a susţinut eronat faptul că prin respingerea acestor cereri s-ar fi încălcat norme interne şi comunitare şi pe cale de consecinţă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie, precum şi normele de procedură ce reglementează judecata în fond, relative la rolul activ al instanţei şi drepturile sale procesuale, pentru că din maniera de rezolvare a excepţiilor procesuale invocate nu a rezultat încălcarea vreuneia dintre garanţiile pe care le presupune respectarea dreptului la un proces echitabil, ci dimpotrivă, conformarea instanţei tuturor rigorilor procedurale, în sensul respectării principiilor procedurii civile: oralitatea, contradictorialitatea, dreptul la apărare, limitele învestirii.

Referitor la criticile aduse sentinţei, s-a constatat că prima chestiune se referă la pronunţarea soluţiei în condiţiile în care s-a formulat o cerere de recuzare împotriva judecătorului.

Or, din examinarea încheierii de şedinţă din data de 19 noiembrie 2012, a rezultat că cererea de recuzare formulată de reclamant a fost soluţionată în sensul respingerii ca inadmisibilă, anterior rămânerii în pronunţare asupra fondului litigiului, iar aceasta s-a realizat în condiţii procedurale, în sensul că cererea de recuzare formulată de reclamant la data de 16 noiembrie 2012 este identică cu cea depusă la data de 28 iunie 2012, invocându-se punctual aceleaşi chestiuni de fapt şi de drept, motiv pentru care a atras incidenţa prevederilor art. 28 alin. (3) C. proc. civ.

Celelalte critici aduse sentinţei au susţinut faptul că nu s-a efectuat o cercetare judecătorească de către prima instanţă, în condiţiile în care nu s-a administrat nicio probă.

Curtea a reţinut lipsa de justeţe a afirmaţiilor reclamantului, în condiţiile în care din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului de fond a reieşit că reclamantul a avut posibilitatea să propună mijloacele de probă necesare pentru dovedirea pretenţiilor sale, lucru care s-a şi realizat la termenul de judecată din data de 22 octombrie 2012, când tribunalul, analizând pertinenţa, utilitatea şi concludenţa mijloacelor de probă solicitate (înscrisuri, martori şi interogatoriu), prin raportare la prevederile art. 167 C. proc. civ. şi la obiectul litigiului, în mod justificat a încuviinţat doar proba cu înscrisuri, acordând un termen pentru a da posibilitatea reclamantului să administreze această probă.

Or, aşa cum a reieşit din actele dosarului de fond, reclamantul nu a înţeles să depună niciun înscris în probaţiune, iar anterior termenului de judecată acordat, acesta a formulat cerere de recuzare a completului, cerere care s-a dovedit a fi inadmisibilă, prin raportare la dispoziţiile art. 28 alin. (3) C. proc. civ.

Critica referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (actualmente Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul M.A.I.) a fost găsită, de asemenea, neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, potrivit cărora Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă este definit ca fiind structura specializată a ministerului care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale privind misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că acestui departament nu i se poate recunoaşte decât statutul de structură funcţională, specializată cu atribuţii specifice, în cadrul ministerului, fără însă a constitui subiect de drept distinct.

Având în vedere că nici prin ordonanţa menţionată şi nici printr-un alt act normativ, legiuitorul nu i-a conferit în mod expres personalitate juridică, faţă de dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 30/2007, Curtea a reţinut că Ministerul Afacerilor Interne este entitatea care are personalitate juridică şi care reprezintă structurile şi departamentele din subordine.

Ca atare, au fost găsite nerelevante susţinerile reclamantului în sensul că departamentul este ordonator terţiar de credite, această calificare nefiind de natură decât să-i confere o competenţă limitată în a dispune asupra folosirii creditelor bugetare, repartizate instituţiei respective, potrivit prevederilor bugetare.

În egală măsură, s-a constatat că nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., deoarece domeniul de aplicabilitate a acestui text de lege este bine delimitat, el referindu-se doar la asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică. Or, în speţă este vorba de un departament din cadrul unui minister, iar scopul pentru care a fost edictată o astfel de normă procedurală, acela de a da posibilitatea asociaţiilor şi societăţilor să stea în judecată tocmai pentru a le putea fi angajată răspunderea pentru obligaţiile asumate, nu se regăseşte în cauză, întrucât în cazul unor structuri funcţionale din cadrul unui minister, răspunderea revine entităţii cu personalitate juridică, care îşi exercită de fapt atribuţiile prin intermediul aparatului propriu (adică ministerului respectiv, în calitate de autoritate de specialitate a administraţiei publice centrale).

În privinţa celorlalte aspecte antamate prin cererea de apel referitoare la respingerea cererii de introducere în cauză a altor pârâţi, Curtea a constatat că au fost tranşate prin decizia de casare, în sensul că momentul procedural al primei zi de înfăţişare a fost depăşit la termenul la care s-a depus de către reclamant cererea de completare a cadrului procesual, astfel că nu este posibilă, din punct de vedere procesual, introducerea în cauză a altor subiecte de drept în calitate de pârâţi.

De asemenea, referitor la numeroasele cereri de recuzare formulate de reclamant, s-a constatat că soluţionarea acestora s-a realizat cu observarea normelor procedurale şi ale regulamentului de ordine interioară, în sensul că acestea au fost transmise completului imediat următor în vederea rezolvării acestor incidente procedurale, soluţia de anulare, ca netimbrate, a două dintre cereri a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, iar una dintre ele a fost în mod corect respinsă ca inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile art. 28 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care, de o manieră neprocedurală, ignorând exigenţele căii extraordinare de atac exercitate, a prezentat mai întâi, în mod detaliat, situaţia de fapt şi obiectul învestirii primei instanţe.

- Trecând la critica deciziei din apel, reclamantul a pretins că prin soluţia adoptată, i-a fost respins apelul ca nefondat, fără administrare de probe, cu încălcarea art. 3, 5, 6, 8, 10, 13 şi 17 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.

În susţinerea încălcării normelor din Convenţie, recurentul a reluat situaţia de fapt, arătând că a fost expus unui tratament degradant, prin urmărirea şi interceptarea convorbirilor telefonice, prin articolele publicate ori emisiunile difuzate pe posturile de televiziune (art. 3); că i-a fost încălcat dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5) prin acţiunile ilegale desfăşurate de pârât, care i-au transmis un sentiment de insecuritate; că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 parag. 1) prin conduita Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă care a secretizat toate înscrisurile realizate în legătură cu activitatea de supraveghere ilegală; i-a fost încălcat dreptul la viaţa privată, la familie şi corespondenţă (art. 8) prin activităţile de filaj şi interceptare video de către o autoritate a statului; i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare, astfel cum este reglementat de art. 10 alin. (1) din Convenţie, având în vedere că M.A.I. a solicitat C.S.M.-ului încetarea detaşării sale la acest minister, ca repercusiune la adresa reclamantului că s-a adresat mass-media în baza Legii nr. 571/2004, în scopul de a constata activitatea de supraveghere ilegală la adresa acestuia. Tot astfel, Statul, prin intermediul autorităţilor sale, i-a încălcat reclamantului drepturile prevăzute de art. 17 din Convenţie, atunci când a distrus sau a limitat, drepturile ce îi erau recunoscute prin normele legale la care a făcut referire în expunerea faptelor, în sensul că nu i-a respectat drepturile de parte vătămată şi de avertizor public de integritate.

- S-a arătat că instanţa de apel, la momentul rejudecării, a încălcat dreptul de apărare al reclamantului prin aceea că la primul termen de judecată i-a respins cererea de amânare pentru a-i da posibilitatea să fie asistat de un avocat, ceea ce l-a determinat pe reclamant să formuleze cerere de recuzare a completului, respinsă prin încheierea din 18 februarie 2014, care se impune a fi desfiinţată pe calea prezentului recurs, pentru că a nesocotit un drept procesual fundamental.

- Reclamantul a invocat excepţia de nelegală compunere a completului de judecată din apel, conform încheierii din 15 aprilie 2014, întrucât, în condiţiile în care cererea de abţinere formulată de membrii completului desemnat iniţial a fost admisă de completul imediat următor, acesta trebuia să preia dosarul potrivit art. 98 din Regulament. Or, nu rezultă care ar fi fost motivele prevăzute de lege care ar fi împiedicat completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să menţină dosarul pentru continuarea judecăţii.

- De asemenea, a arătat recurentul că nu a rezultat dacă membrii completului de judecată aveau certificat O.R.N.I.S. pentru a dezbate pe înscrisuri abuziv clasificate la M.A.I., în condiţiile în care în apel a solicitat aceleaşi probe, dar dezbaterea nu a avut loc, aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate.

Instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că nu mai pot fi administrate probe noi, ceea ce este contrar caracterului devolutiv al apelului şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

- În privinţa conexităţii şi a litispendenţei, instanţa de apel nu confundă cele două instituţii, ci doar face o greşită aplicare a acestora, omiţând să analizeze strânsa legătură dintre obiect şi să constate existenţa unei cauze juridice comune, aşa încât recursul împotriva încheierii respective trebuie admis conform art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

- Referitor la analiza cererilor de recuzare din 16 noiembrie 2012 şi 28 iunie 2012, s-a apreciat eronat că ar fi incidente dispoziţiile art. 28 alin. (3) C. proc. civ., întrucât fuseseră invocate situaţii de fapt diferite, ceea ce nu făcea aplicabilă sancţiunea inadmisibilităţii, aşa încât se impune casarea încheierilor de respingere a recuzării pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

- În ce priveşte probatoriul cauzei, recurentul a arătat că prin încheierea din 22 octombrie 2012, tribunalul a statuat, de o manieră contradictorie, că solicitarea de administrare a interogatoriului şi martorilor nu are indicată teza probatorie, pentru ca apoi să considere că nu au caracter util cauzei, ceea ce atrage, pentru contradicţia dintre considerentele şi dispozitivul încheierii respective, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dacă, totuşi, tribunalul avea nelămuriri, îi putea pune în vedere reclamantului, în virtutea rolului activ, să precizeze ce vrea să dovedească prin administrarea fiecărei probe în parte, pentru a stărui astfel, prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului, în situaţia contrară fiind aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

- S-a susţinut, de asemenea, că la rejudecarea apelului s-a trecut cu multă uşurinţă peste respingerea contradictorie de către tribunal a probei cu martori şi interogatoriu, iar Curtea de apel, în reluarea judecăţii, trebuia să dea eficienţă prevederilor art. 315 C. proc. civ., coroborate cu art. 295 C. proc. civ. şi să administreze ea însăşi probele solicitate de reclamant în faţa tribunalului.

- Referitor la calitatea procesuală a D.G.I.P.I. din cadrul M.A.I., s-a arătat că aceasta este prevăzută de legea naţională, câtă vreme art. 8 C. proc. civ. reglementează acţiunile împotriva Statului dar şi împotriva direcţiilor generale.

Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., referindu-se doar la art. 41 C. proc. civ., pentru a arăta că nu este aplicabil pârâtei.

Or, chiar dacă pârâta nu este societate, ci o structură publică, dispoziţiile legale menţionate anterior sunt aplicabile şi altor entităţi de drept, inclusiv celor de drept public.

- În finalul memoriului de recurs, în aceeaşi manieră neprocedurală, contrară dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurentul a arătat că soluţia din apel a încălcat numeroase reglementări naţionale şi internaţionale (enumerate pe două pagini), fără să indice punctual în ce ar fi constat încălcarea respectivelor reglementări raportat la datele speţei.

Intimaţii Ministerul Afacerilor Interne şi Departamentul de Informaţii şi Protecţia Internă au depus întâmpinări prin care au invocat, în principal, nulitatea cererii de recurs, susţinând că aceasta nu indică motivele de nelegalitate strict reglementate de art. 304 C. proc. civ., ci se rezumă să reia situaţia de fapt arătată în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel. Deşi în cuprinsul motivelor de recurs se face trimitere la dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., indicarea acestora este pur formală, fără ca argumentele care să le susţină să fie dezvoltate sau măcar arătate în concret.

Singura critică a deciziei din apel vizează soluţionarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale a D.G.I.P.I., respinsă corect de instanţele anterioare cu referire la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007.

Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului, faţă de toate aspectele şi apărările formulate prin întâmpinările depuse în fazele procesuale anterioare.

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

- În primul rând, corespunde realităţii observaţia intimaţilor conform căreia memoriul de recurs a fost redactat fără respectarea rigorilor procedurale ale exerciţiului căii extraordinare de atac a recursului, cu ignorarea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) şi art. 304 C. proc. civ., care impun indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate şi argumentele aduse în sprijinul acestora.

Astfel, în cea mai mare parte, memoriul de recurs se constituie într-o înşiruire de elemente de fapt, de măsuri procesuale dispuse de instanţele anterioare şi de texte de lege din reglementarea internă sau internaţională, fără ca acestea să poată constitui conţinutul unor motive de nelegalitate susceptibile de cenzură în faza recursului. În acelaşi timp, atunci când s-a realizat indicarea unor motive din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ., s-a făcut în mod formal, fără a fi aduse argumente în sprijinul acestora apte să se încadreze în ipoteza textelor enunţate.

Totuşi, procedând în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., la încadrarea aspectelor deduse judecăţii, instanţa de recurs va reţine posibilitatea analizei unora dintre criticile formulate în baza dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., în sensul şi în limitele ce vor fi arătate în continuare, aşa încât sancţiunea nulităţii recursului invocată de către intimaţi nu va fi aplicată asupra cererii, ci doar vor fi înlăturate din analiză acele aspecte nesusceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate strict reglementate de art. 304 C. proc. civ.

- Astfel, în ce priveşte indicarea de către recurent a încălcării mai multor norme convenţionale (art. 3, 5, 6, 8, 10, 13 şi 17 din Convenţia europeană), se constată că prin invocarea acestora, în realitate sunt aduse judecăţii în recurs situaţii factuale, pretinzându-se că, raportat la acele elemente de fapt ale pricinii, prin soluţia adoptată au fost încălcate toate normele convenţionale menţionate.

Or, această susţinere vine în condiţiile în care cele afirmate de recurentul-reclamant n-au fost stabilite ca atare de instanţele fondului. Dimpotrivă, tribunalul a reţinut că activitatea de supraveghere operativă n-a avut caracter ilicit, că s-a desfăşurat în cadrul legal şi că reclamantul, căruia îi revenea sarcina probaţiunii, nu a făcut dovada susţinerilor din cererea de chemare în judecată în legătură cu încălcarea drepturilor sale de către pârâţi, în exercitarea activităţilor lor.

Această soluţie a fost confirmată în apel în cadrul căruia, deşi fază devolutivă de judecată, n-au fost aduse elemente de probaţiune suplimentare, apte să modifice situaţia de fapt reţinută de prima instanţă.

În acest context, susţinerea încălcării normelor convenţionale ca urmare a unei pretinse activităţi ilicite desfăşurate de D.G.I.P.I., nedemonstrate însă în cauză, lasă fără suport criticile formulate cu referire la cadrul normativ convenţional care ar fi fost nesocotit.

- În ce priveşte încălcarea dreptului de apărare al reclamantului la momentul rejudecării apelului (critica vizând nesocotirea unui principiu al procesului civil fiind încadrabilă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), se constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, cenzurarea de către Curtea de apel, a solicitării reclamantului de amânare a judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea, s-a făcut în cadrul reglementat de dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., considerându-se că cererea nu este temeinic motivată, întrucât litigiul se afla pentru a treia rejudecare în faţa instanţei de apel, nu se invocaseră chestiuni de drept noi, iar timpul scurs între primirea citaţiei şi termenul de judecată a fost suficient pentru pregătirea apărării.

De altfel, amânarea judecăţii a fost obţinută de către apelant ca urmare a cererii de recuzare pe care a formulat-o tocmai pentru că instanţa îi respinsese cererea vizând lipsa de apărare (aşa încât judecata cauzei n-a avut loc la data de 11 februarie 2014, ci la termenul obţinut, prin amânarea judecăţii, din 15 aprilie 2014), astfel că nu subzistă susţinerea reclamantului în legătură cu imposibilitatea pregătirii apărării.

- Critica vizând nelegala compunere a completului de judecată (încadrabilă, conform art. 306 alin. (3) în dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.) întrucât după soluţionarea, în sensul admiterii, a cererii de abţinere formulate de completul iniţial învestit, dosarul trebuia să fie păstrat de completul care a judecat incidentul procedural, conform art. 98 din Regulamentul instanţelor, are, de asemenea, caracter nefondat.

Potrivit dispoziţiile menţionate din Regulamentul de organizare a instanţelor, dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale (precum incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea) se constată că din motivele prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu.

Motivele prevăzute de lege care determină o nouă repartizare aleatorie a cauzei în astfel de situaţii - şi despre care în mod neîntemeiat reclamantul arăta că nu rezultă în ce ar consta în speţă - sunt tocmai acelea care au justificat admiterea cererilor de abţinere a membrilor completului iniţial.

Numai prin ignorarea normei regulamentare care prevede în mod expres că în asemenea ipoteze se procedează la repartizarea aleatorie (art. 98 alin. (3) şi (2) din Regulament), recurentul poate susţine că de fapt, dosarul ar fi trebuit păstrat spre soluţionare de completul învestit cu judecarea incidentului procedural şi că ar fi trebuit să existe alte motive legale (decât cele care au stat la baza admiterii cererii de abţinere) pentru a se proceda la o nouă repartizare aleatorie.

- Este, de asemenea, lipsită de temei, afirmaţia recurentului conform căreia legalitatea alcătuirii completului din apel ar fi fost afectată de împrejurarea că nu se cunoaşte dacă judecătorii deţineau sau nu certificat O.R.N.I.S. pentru a dezbate pe înscrisuri clasificate de M.A.I.

Aşa cum recurentul însuşi menţionează, existenţa unor asemenea înscrisuri n-a fost supusă dezbaterii în cadrul procedurii judiciare. Susţinerea că în apel a solicitat aceleaşi probe ca şi la fond, iar ele trebuiau analizate, nu fundamentează în niciun fel critica recurentului, în condiţiile în care în primă instanţă acesta nu a depus niciun fel de înscris, poziţie procesuală care, sub aspect probator, s-a menţinut şi în faza apelului.

- Criticile formulate în legătură cu modalitatea în care Curtea de apel a confirmat soluţiile date excepţiilor de conexitate şi de litispendenţă, precum şi cererilor de recuzare din 16 noiembrie 2012 şi 28 iunie 2012 sunt, de asemenea, nefondate.

În privinţa incidentelor procedurale ale conexităţii şi litispendenţei, se constată că, deşi recurentul indică dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu dezvoltă argumente încadrabile în aceste motive de recurs, ci doar arată - contrar conţinutului considerentelor deciziei din apel - că instanţa analizează doar instituţia litispendenţei, omiţând să verifice condiţiile conexităţii.

Separat de faptul că susţinerea recurentului este contrazisă de considerentele ample ale deciziei din apel care arată nu doar confuzia reclamantului între cele două instituţii (conexitatea şi litispendenţa), ci şi de ce nu sunt întrunite cerinţele acestora în speţă, se constată că, oricum, aspectele deduse judecăţii nu se circumscriu unora de nelegalitate, ci doar de bună administrate a justiţiei, necenzurabile ca atare în recurs.

- În ce priveşte cererile de recuzare din 16 noiembrie 2012 şi 28 iunie 2012, constatarea de către tribunal a temeiurilor identice ale formulării lor nu putea să aibă altă consecinţă decât aplicarea art. 28 alin. (3) coroborat cu art. 30 alin. (4) C. proc. civ. (respectiv, stabilirea caracterului inadmisibil chiar de către instanţa în faţa căreia au fost formulate).

Recurentul însuşi, în argumentarea criticii, arată că a fost "acelaşi gen de încălcare din partea instanţei, dar comis la date diferite", care a determinat formularea celor două cereri de recuzare şi ca atare, ar corespunde "unor fapte diferite, care generează cereri de recuzare diferite".

În realitate, este vorba despre aceeaşi cerere de recuzare formulată de reclamant (ocazionată de respingerea solicitării acestuia de conexare a mai multor dosare) dedusă judecăţii la două date diferite, care intră astfel sub incidenţa art. 28 alin. (3) C. proc. civ. (conform căruia "pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător").

- Referitor la modalitatea în care prima instanţă ar fi apreciat, în mod contradictoriu, asupra probatoriului solicitat - reţinând în acelaşi timp, neindicarea tezei probatorii şi lipsa de utilitate a parte din probele solicitate - se constată că în mod eronat recurentul pretinde incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care nu această încheiere face obiect al recursului, ci dezlegarea dată de instanţa de apel criticilor aduse împotriva respectivului act procedural al primei instanţe.

În acelaşi sens - şi neîncadrabile de data aceasta, în prevederile invocate ale art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. - sunt criticile recurentului cu privire la lipsa de rol activ a tribunalului care ar fi trebuit să stăruie, prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului, inclusiv punând în vedere reclamantului să precizeze ce doreşte să dovedească prin administrarea fiecărei probe în parte.

Astfel cum s-a menţionat anterior, obiectul învestirii instanţei de recurs nu este dat de sentinţa de primă instanţă sau de încheierile premergătoare acesteia, ci de soluţia din apel, căreia i-au fost supuse judecăţii criticile împotriva primei judecăţi a fondului.

Or, sub acest aspect, reluând argumentele în legătură cu modalitatea în care instanţa de apel a realizat cercetarea judecătorească, recurentul-reclamant a susţinut că "instanţa de apel a trecut cu multă uşurinţă peste respingerea contradictorie, de către tribunal, a probei cu martori şi interogatoriu şi pe de altă parte, că trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi să administreze ea însăşi probele solicitate de reclamant în faţa tribunalului".

Critica este nefondată, făcând trimitere în mod nejustificat la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., care ar fi fost nesocotite de instanţa de apel la momentul rejudecării, sub aspect probator.

În realitate, Decizia de casare nr. 3464 din 23 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, nu conţine dezlegări sau îndrumări cu privire la probatoriul de administrat pentru instanţa de trimitere (în condiţiile în care recursul reclamantului a fost constatat nul, iar recursul celeilalte părţi a fost admis pentru că s-a reţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 134 C. proc. civ. referitoare la prima zi de înfăţişare).

În acelaşi timp, efectuând verificări cu privire la modalitatea în care prima instanţă a realizat judecata fondului şi care, în opinia reclamantului, nu a administrat, în mod nejustificat, nicio probă, instanţa de apel a constatat lipsa de temei a criticilor reclamantului, în condiţiile în care acesta a avut posibilitatea să propună mijloacele de probă pentru dovedirea pretenţiilor sale, ceea ce s-a şi realizat conform celor consemnate în încheierea de şedinţă din 22 octombrie 2012.

Împrejurarea că nu au fost încuviinţate în întregime probele solicitate (respingându-se proba cu interogatoriu şi cea testimonială) a fost apreciată, în mod corect, ca o aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ., care obligă instanţa să încuviinţeze acele dovezi care duc la dezlegarea pricinii şi deci, să aprecieze asupra pertinenţei, utilităţii şi concludenţei mijloacelor de probă prin raportare la obiectul litigiului.

Or, în contextul în care reclamantului i-a fost încuviinţată, prin raportare la prevederile art. 167 C. proc. civ., proba cu înscrisuri, acesta nu a înţeles să depună niciun înscris în probaţiune.

Astfel fiind, nu se poate reproşa instanţei că nu ar fi exercitat rol activ în aflarea adevărului, întrucât principiul rolului activ de care se prevalează recurentul-reclamant nu-l poate substitui pe cel al disponibilităţii părţilor care presupune, sub aspect probator, ca acestea să dovedească temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii (actori incumbit onus probandi).

În mod asemănător, în faza apelului, dat fiind caracterul devolutiv al judecăţii, reclamantul avea posibilitatea să administreze mijloacele de probă pe care nu le administrase cu ocazia primei judecăţi.

Or, acesta s-a limitat să critice modalitatea în care prima instanţă "a realizat cercetarea judecătorească fără să administreze probe", omiţând faptul că se afla într-o fază devolutivă de control judiciar, putând, aşadar, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., să obţină refacerea sau completarea probelor administrate.

Nesocotind aceste prevederi legale şi cadrul judecăţii, reclamantul nu a solicitat probe (aspect consemnat în încheierea de dezbateri din 15 aprilie 2014), limitând, aşadar, judecata în apel la criticile aduse împotriva încheierii de primă instanţă, de încuviinţare a probatoriului, critici găsite nefondate conform considerentelor arătate anterior.

- Referitor la capacitatea procesuală a Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă (actualmente Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă) din cadrul M.A.I., se reţine că instanţele de fond au dat o corectă soluţie excepţiei invocate, constatând că, fiind vorba de o structură internă specializată din cadrul ministerului, aceasta nu are personalitate juridică (în acord cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007 şi a contrario, art. 12 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007) şi, drept urmare, nu poate sta în proces, ca titulară de drepturi şi obligaţii căreia să i se opună rezultatul judecăţii.

Trimiterea pe care o face recurentul la dispoziţiile art. 8 C. proc. civ. (text care reglementează competenţa teritorială alternativă în situaţia statului, direcţiilor generale, regiilor publice ... etc.), cu menţiunea că ar fi fost omise din analiză de către instanţă, nu este de natură să justifice capacitatea procesuală a pârâtei şi să combată considerentele pe acest aspect ale deciziei din apel.

Astfel, pe de o parte, o normă de competenţă invocată nu demonstrează de ce o direcţie/departament care, potrivit reglementărilor aplicabile, nu are personalitate juridică, ar putea fi considerate ca înzestrate cu o astfel de aptitudine.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., făcând referire la direcţiile generale împotriva cărora pot fi formulate acţiuni şi care pot sta în proces, au în vedere situaţia acelor entităţi cu personalitate juridică şi nu ipoteza structurilor pur funcţionale, care pot purta diferite denumiri, inclusiv direcţii, ca în speţă (pentru ipoteza entităţilor fără personalitate juridică ce pot sta în proces existând reglementarea distinctă dată de dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., text lipsit de incidentă în cauză, aşa cum corect a statuat instanţa de apel).

De altfel, confuzia în care se află recurentul, în ce priveşte conţinutul excepţiei şi argumentele aduse de instanţele fondului în soluţionarea acesteia, rezultă din chiar modalitatea de formulare a criticii, care vizează o greşită soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale când, în realitate, s-a dat dezlegare şi s-a statuat asupra lipsei capacităţii procesuale a intimatei-pârâte.

Faţă de toate considerentele arătate anterior, Înalta Curte a constatat, pe de o parte, o redactare defectuoasă a cererii de recurs, fără încadrarea corespunzătoare în motive de nelegalitate a aspectelor deduse judecăţii, iar pe de altă parte că, în măsura în care această încadrare şi calificare juridică s-au putut realiza, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., conform celor menţionate, criticile au caracter nefondat.

În consecinţă, cu precizările arătate, în sensul şi în limitele care au făcut posibil controlul de nelegalitate, recursul reclamantului a fost constatat nefondat şi va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.M.R. împotriva Deciziei nr. 153 A din 15 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 399/2015. Civil. Asigurări sociale. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 403/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 400/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs