ICCJ. Decizia nr. 404/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 404/2015
Dosar nr. 18191/3/2007*
Şedinţa publică din 11 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial la data de 25 septembrie 1998, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, sub nr. 9741/1998, reclamanţii A.D.M. şi B.I., au solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 1400 mp.
La data de 1 februarie 2000, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor E.M., S.D., I.I., G.N. şi Z.E., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare prin care au dobândit apartamentele pe care le ocupă în imobilul revendicat.
La data de 11 februarie 2000, C.N., C.A., E.M., C.E., Z.E., S.D., S.P. şi I.M. au formulat cereri de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată şi constatarea calităţii lor de cumpărători de bună credinţă ai apartamentelor achiziţionate în imobilul din str. O.
La termenul din 25 februarie 2000, instanţa a admis cererea reclamanţilor privind introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a SC A.B. SA.
Prin Sentinţa civilă nr. 3257 din 25 februarie 2000, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la data de 8 mai 2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 2722/2000 - nr. unic 66/3/2000.
La termenul din 23 aprilie 2003, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, arătând că solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii acestora în special a celor prevăzute la art. 19 din Legea nr. 85/1997, alături de celelalte temeiuri indicate în acţiune, indicându-l ca pârât şi pe R.A.
Prin cererea înregistrată la data de 30 iulie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, sub nr. 7956/2002, reclamanţii A.D.M. şi B.I., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC A.B. SA, E.M., C.E., S.D., S.P., Z.E., C.N., C.A., I.M. şi R.A., au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 627/1995, nr. 231/1996, nr. 287/1996, nr. 59/1996 şi nr. 40/1996.
La data de 23 septembrie 2002, pârâţii Z.E.E., S.D., S.P., C.N., C.A., E.E. şi I.M. au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi SC A.B. SA, pentru ca, în cazul în care se va admite cererea reclamanţilor, să fie obligate să răspundă pentru evicţiunea produsă prin restituirea preţului încasat pentru apartamentele în litigiu (valoarea actualizată) precum şi prin plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse apartamentelor, cu cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate prevederile art. 60 - 63 C. proc. civ., art. 1337, 1339, 1340 C. civ., art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
La termenul din 6 noiembrie 2002, pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului de Finanţe, solicitând ca, în cazul în care se va dispune nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, să fie obligat să restituie preţul încasat din vânzarea apartamentelor, deoarece aceste sume s-au vărsat într-un cont aflat la dispoziţia chematului în garanţie.
Prin încheierea de şedinţă din 18 iunie 2003, tribunalul, în baza art. 163 C. proc. civ., a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus conexarea Dosarului nr. 7956/2002 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la Dosarul nr. 66/3/2000.
La data de 11 februarie 2004 a decedat C.N., astfel că la termenul din 26 ianuarie 2005 au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia: C.A., C.A. şi E.A.C., ultimii în calitate de intervenienţi.
La termenul din data de 1 martie 2006, tribunalul, în baza art. 2 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 219/2005 a înaintat dosarul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la 6 iunie 2006, sub nr. 7355/4/2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, care prin încheierea din 30 iunie 2006 a scos-o de pe rol şi a înaintat-o spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.
La termenul din data de 27 septembrie 2006, în faţa Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii au precizat valoarea estimativă a imobilului la 6 miliarde lei, iar la data de 31 octombrie 2006 au indicat valoarea exactă a imobilului, aceasta fiind de 1.563.137,1798 lei.
Prin Sentinţa civilă nr. 630 din 2 mai 2007 pronunţată în Dosarul nr. 66/3/2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, astfel cum a fost completată şi precizată, acţiunea formulată de reclamanţii A.D.M. şi A. (B.) I., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC A.B. SA, C.E., E.M., C.A., I.M., S.D., S.P., Z.E., intervenienţii în nume propriu R.A., E.A.C., C.A. şi intimaţii chemaţi în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Ministerul Finanţelor Publice; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. y/1996, nr. z/1996, nr. w/1995, nr. q/1996, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent acestuia din urmă, autentificat sub nr. t din 8 februarie 1996 de B.N.P. S.D.; a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, după cum urmează: pârâta I.M. şi pârâtul R.A. apartamentul nr. 3, sc. A, parter; pârâta Z.E. apartamentul nr. 2, bl. B, parter; pârâţii S.D. şi S.P. apartamentul nr. 2, bl. A, parter; pârâţii C.A., C.A. şi E.A.C. apartamentul nr. 1 bl. B, parter; pârâtele E.M. şi C.E., apartamentul nr. 1, bl. A, parter; pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, terenul aferent întregului imobil în suprafaţă de 1.141,62 mp, astfel cum a fost individualizat de expert C.M. în Dosar nr. 9741/1998 al Judecătoriei Sector 4 şi a disjuns cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii persoane fizice şi de Primăria Municipiului Bucureşti, dispunând formarea unui dosar separat, care a primit numărul 18191/3/2007.
La termenul de judecată din data de 26 iulie 2007, în Dosarul nr. 18191/3/2007, format prin disjungere, s-a precizat cadrul procesual după cum urmează: reclamanţi - Z.E., S.P., S.D., C.A., C.A., E.E. şi I.M.; pârâţi - Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A.B. SA; chemat în garanţie - Ministerul Finanţelor Publice.
Prin încheierea din 24 octombrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 18191/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a suspendat judecata cauzei, reţinând că soluţia ce se va pronunţa asupra cererilor în pretenţii depinde de hotărârea dată asupra cererilor de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, hotărâre ce nu era definitivă întrucât Sentinţa civilă nr. 630 din 2 mai 2007 pronunţată în Dosarul nr. 66/3/2000 fusese atacată cu apel, cale de atac aflată în curs de soluţionare.
La data de 5 decembrie 2007, E.M., S.D., S.P., C.A., C.A., E.A.C., Z.E., C.E. şi I.M. au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.
La data de 30 martie 2011 a decedat C.A., fiind introduşi în cauză la termenul din 13 aprilie 2011 moştenitorii acesteia, C.A. şi E.A.C.
La data de 6 mai 2011 a decedat şi S.D., fiind introduse în cauză, la termenul din 8 iunie 2011, moştenitoarele acestuia, S.P. şi R.S.M.
La termenul din 9 decembrie 2009, reclamanţii şi-au precizat acţiunea sub aspectul cadrului procesual şi al temeiului juridic, chemând în judecată, în temeiul Legii nr. 1/2009, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi solicitând acordarea despăgubirilor ce li se cuvin, respectiv valoarea de circulaţie apartamentelor.
La acelaşi termen de judecată, 9 decembrie 2009, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de C.E., în calitate de comoştenitoare după defunctul P.D., alături de reclamanta E.M., cererea de intervenţie având acelaşi obiect cu cererea precizată formulată de reclamanţi.
Prin notele de şedinţă depuse la data de 25 martie 2010, pârâta SC A.B. SA a invocat în principal excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Ultima precizare a cererii a fost formulată la data de 11 ianuarie 2012, reclamanţii şi intervenienta arătând că solicită, în principal, acordarea despăgubirilor ce li se cuvin pentru apartamentele ai căror proprietari au fost, la valoarea de piaţă, conform expertizei evaluatoare şi, în subsidiar, restituirea preţului actualizat, declarând că lasă la aprecierea instanţei de judecată acordarea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.
În consecinţă, urmare a tuturor precizărilor de cadru procesual, obiect şi temei juridic, instanţa a reţinut că este sesizată cu soluţionarea unei acţiuni privind pe reclamanţii Z.E.E., S.P., în nume propriu şi ca moştenitoare după S.D., R.S.M., în calitate de moştenitoare după defunctul S.D., C.A. şi E.A.C., în calitate de moştenitori ai defuncţilor C.N. şi C.A., E.M., moştenitoare a defunctului P.D. şi I.M., împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, SC A.B. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata valorii de circulaţie a apartamentelor în litigiu, situate în imobilul din Bucureşti, iar în subsidiar, la plata preţului actualizat achitat pentru aceste apartamente, problema plăţii contravalorii îmbunătăţirilor aduse de către reclamanţi apartamentelor în litigiu fiind lăsată la aprecierea instanţei.
Acelaşi obiect îl are cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.E.
Prin Sentinţa civilă nr. 118 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC A.B. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, fiind respinse în consecinţă cererile formulate împotriva acestor pârâte; a admis în parte, astfel cum au fost precizate, cererea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.E. şi în consecinţă a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamanţilor şi intervenientei preţul actualizat pentru apartamentele dobândite în imobilul din str. O., conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert A.S., după cum urmează: 6.385,84 lei - reclamantei Z.E.E.; 6.243,95 lei - reclamantelor S.P. şi R.S.M.; 11.012,50 lei - reclamantei E.M. şi intervenientei C.E.; 11.324,70 lei - reclamanţilor C.A. şi E.A.C.; a respins în rest pretenţiile formulate împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiate; a respins acţiunea principală precizată în ceea ce priveşte pretenţiile formulate de reclamanta I.M., pentru lipsa calităţii procesuale active; a respins ca lipsită de interes cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 630 din 2 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 66/3/2000, definitivă prin Decizia civilă nr. 281A din 16 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7636 din 2 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul situat în Bucureşti, a aparţinut autoarei reclamanţilor A.D.M. şi B.I., fiind trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 92/1950.
După naţionalizare, în imobil s-au format 5 unităţi locative ce au fost închiriate, titulari de contract fiind: R.A. - contract de închiriere din 26 aprilie 1996; C.N. - contract de închiriere din 4 ianuarie 1995; S.D. - contract de închiriere din 26 ianuarie 1996; Z.E. - contract de închiriere din 6 februarie 1995.
Ulterior, apartamentele astfel create au fost vândute chiriaşilor, fiind încheiate următoarele contracte de vânzare-cumpărare: nr. x/1996 - în favoarea numiţilor C.N. şi C.A.; nr. y/1996 - în favoarea numiţilor S.D. şi S.P.; nr. z/1996 - în favoarea numitei Z.E.; nr. w/1995 în favoarea lui P.D.; nr. q/1996 în favoarea lui R.A., acesta din urmă înstrăinând dreptul său de proprietate asupra locuinţei pârâtei I.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 8 februarie 1996 de B.N.P. S.D.
Imobilul din str. O., sector 4 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi atât statul vânzător cât şi chiriaşii cumpărători au fost de rea-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar aceste contracte au fost încheiate cu fraudarea legii, atât sub aspectul atitudinii subiective a părţilor contractante, care au acţionat în frauda drepturilor proprietarilor de drept, cât şi prin nerespectarea dispoziţiilor legale ce guvernau regimul juridic al imobilului. În acest sens, s-a reţinut că, la data înstrăinării, cele 5 apartamente în litigiu ar fi trebuit să urmeze regimul juridic al Legii nr. 112/1995, dar au fost vândute în temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990, ceea ce conturează intenţia frauduloasă de a sustrage bunul de la o eventuală restituire pe cale administrativă în baza dispoziţiilor legii reparatorii apărute chiar în anul perfectării contractelor.
S-a mai apreciat că nici contractul de vânzare-cumpărare subsecvent, autentificat în 8 februarie 1996 de B.N.P. S.D., nu poate fi salvat de la nulitate, având în vedere chiar şi prevederile art. 4 din Decretul-Lege nr. 61/1990, conform cărora cumpărarea de locuinţe în scopul revânzării sau închirierii este interzisă, această interdicţie fiind instituită tocmai pentru a evita operaţiunile speculative; achiziţionarea imobilului la data de 31 ianuarie 1996 urmată de revânzarea la un preţ aproape dublu, la data de 8 februarie 1996, a urmărit tocmai un astfel de scop, contrar raţiunii pentru care Decretul-Lege nr. 61/1990 a instituit posibilitatea vânzării locuinţelor construite din fondurile statului. Pentru aceleaşi raţiuni, Legea nr. 112/1995 a interzis sub sancţiunea nulităţii absolute revânzarea imobilelor cumpărate de chiriaşi la un preţ modic faţă de valoarea reală de piaţă a locuinţelor, aşa încât s-a reţinut că şi sub regimul acestui act normativ contractul subsecvent de vânzare-cumpărare poate fi privit ca nul absolut.
Cererea formulată de reclamanţi, care sunt cumpărătorii din contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate a fost constatată irevocabil, vizează restituirea prestaţiei executate de aceştia în temeiul contractelor desfiinţate, iar art. 50 din Legea nr. 10/2001 conţine dispoziţii speciale referitoare la obligaţia de restituire, după cum contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea sau eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Instanţa a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001, indicate ca temei juridic în precizarea de acţiune depusă la 9 decembrie 2009 şi, cu toate că în cererea precizatoare menţionată s-a făcut referire expresă doar la preţul actualizat al apartamentelor în litigiu, dispoziţiile actului normativ au fost avute în vedere la soluţionarea tuturor capetelor de cerere, reţinându-se că nu se poate concepe ca aspecte ale aceleiaşi situaţii, vizând despăgubirea cuvenită pentru desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, să fie soluţionate după dispoziţii ale aceleiaşi legi, dar în formele în vigoare la date diferite.
Pe de altă parte, conform principiului că legea specială derogă de la cea generală, s-a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 1/2009, iar nu dispoziţiile dreptului comun ale Codului civil în materia garantării cumpărătorului pentru evicţiune.
În concluzie, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009, instanţa a analizat cine este îndreptăţit la restituirea prestaţiei executate în baza contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat, persoana care este obligată la restituire, precum şi întinderea obligaţiei de restituire.
Situaţia reclamantei I.M. a fost tratată distinct de situaţia celorlalţi reclamanţi, reţinându-se că această reclamantă nu a avut calitatea de chiriaş cumpărător şi nici nu este moştenitorul unui chiriaş cumpărător, ci este numai un cumpărător subsecvent, care a dobândit apartamentul de la un chiriaş-cumpărător şi nu poate beneficia de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate şi completate de Legea nr. 1/2009, fiind aplicabil dreptul comun.
Pentru considerentele de mai sus, în temeiul art. 112 C. proc. civ. raportat la art. 50 din Legea nr. 10/2001, acţiunea principală precizată, în ceea ce priveşte pretenţiile formulate de reclamanta I.M., a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active.
Cu privire la ceilalţi reclamanţi instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că obligaţia de despăgubire pentru preţul achitat în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate revine Ministerului Finanţelor, întinderea obligaţiei de despăgubire fiind determinată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece s-a stabilit în mod irevocabil că respectivele contracte au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În raport de dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, au fost respinse ca neîntemeiate pretenţiile privind obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamanţilor şi intervenientei în interes propriu contravaloarea îmbunătăţirilor.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, la data de 23 februarie 2012 au declarat apel atât reclamanţii Z.E., S.P., R.S.M., C.A., E.A.C., E.M., C.E. şi I.M., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 11 mai 2011.
Prin Decizia civilă nr. 289 din 9 iulie 2012, au fost admise ambele apeluri, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii primei instanţe, în sensul că a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, dar şi a desfiinţării sentinţei în privinţa pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, în privinţa acţiunii precizate a reclamantei I.M. şi a cererii de chemare în garanţie, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Au fost menţinute dispoziţiile privitoare la SC A.B. SA.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, referitor la apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, că singura cerere formulată împotriva acestui pârât este cererea completatoare iar potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 1/2009, atât în cazul cererilor privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 50 alin. (2), cât şi în cazul celor având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 50 alin. (21), restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (art. 50 alin. (3).
În acest context, s-a reţinut că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ca o formă de punere în aplicare a unui drept recunoscut reclamanţilor de Decretul-Lege nr. 61/1990, de a cumpăra apartamentele pe care le ocupă, drept care în realitate nu exista, în timp ce dreptul lor era prevăzut de Legea nr. 112/1995, nu constituie o eludare (cu înţelesul vizat de legiuitor de "încălcare", potrivit interpretării date de o jurisprudenţă constantă şi de doctrină, în antiteză cu "respectarea" la care se face referire în alineatul următor) a prevederilor Legii nr. 112/1995, ci ale Decretului-Lege nr. 61/1990 şi, drept urmare, dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării cererii completatoare, nu sunt incidente în speţă, actul normativ cuprinzând referiri exprese şi exclusive doar la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate.
S-a arătat că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 109/2009 sunt suficient de clare şi precise iar a admite că sunt aplicabile şi în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul altor acte normative - în speţă, Decretul-Lege nr. 61/1990 - înseamnă a adăuga la lege prin argumentul de analogie. Pentru a nu conduce la crearea unei alte norme de drept sau la denaturarea sensului normei de drept interpretate, acest procedeu nu poate fi însă folosit decât pentru a acoperi lacunele legii, adică atunci când legea nu reglementează anumite situaţii care se pot ivi în practică.
O asemenea ipoteză nu se regăseşte însă în cazul de faţă, întrucât efectele juridice ale desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul altor acte normative sunt reglementate de dispoziţii legale exprese sau de principii generale, chiar dacă acestea au un caracter general, respectiv cele cuprinse în C. civ.
Un argument în plus în favoarea acestei soluţii îl constituie chiar prima dintre cele trei reguli de interpretare logică şi anume aceea potrivit căreia excepţia, în speţă angajarea răspunderii civile a unei alte persoane decât cocontractantul, este de strictă interpretare şi aplicare.
Cât priveşte justeţea acestor soluţii diferite pe categorii de contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu reprezentanţi ai statului, ea nu poate constitui temei pentru încălcarea unui text de lege, iar pentru înlăturarea sa pe motiv de neconstituţionalitate este necesară folosirea mijloacelor juridice prevăzute de lege în acest scop.
Pe cale de consecinţă, neregăsindu-se vreuna din ipotezele pentru care se reglementează, în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat sau preţul raportat la valoarea de circulaţie a imobilului ce a format obiectul acestor acte juridice translative de proprietate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acest apelant pârât a fost apreciată întemeiată.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanţii reclamanţi şi de apelanta intervenientă, Curtea a reţinut că împrejurarea că norma juridică conţinută de art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării unor atari bunuri, înseamnă exceptarea/excluderea lor de la incidenţa acestui act normativ, nu însă şi închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obţine despăgubiri echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, potrivit dreptului comun, invocat prin cererea iniţială, introdusă la 23 septembrie 2002.
Potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanţie ulterior disjunse (23 septembrie 2002): "(1) Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile. (3) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare".
La acelaşi moment, Legea nr. 10/2001 nu cuprindea nicio prevedere referitoare la tipurile de cereri puse la dispoziţia persoanelor ce au dobândit imobile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate ulterior, în vederea reparării diminuării patrimoniilor acestora suferită astfel, situaţie în care erau aplicabile prevederile de drept comun cuprinse în C. civ.
Prin aplicarea dreptului comun, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune, în temeiul căreia cumpărătorii evinşi pot obţine restituirea preţului - ca şi diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii - revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), şi anume unităţii deţinătoare.
Concluzia care se impune este aceea că, în privinţa ambelor capete din cererea iniţială, unitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, avea legitimare procesuală şi, ca atare, tribunalul a făcut o greşită aplicare a legii admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.
A reţinut Curtea şi că obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii există nu numai faţă de cumpărător, dar şi faţă de subdobânditori, chiar dacă aceştia sunt succesori cu titlu particular şi cu titlu gratuit (de exemplu, donatar) şi cu toate că cumpărătorul iniţial (donatorul) nu răspunde de evicţiune faţă de dobânditorul cu titlu gratuit (art. 828 C. civ.), soluţie ce se justifică prin faptul că odată cu lucrul, ca accesoriu al lui, se transmit asupra subdobânditorului şi toate drepturile legate de acel lucru, aflate în strânsă conexiune cu lucrul care formează obiectul contractului (cum omni causa).
Prin urmare, în condiţiile în care apelanta reclamantă I.M. şi-a întemeiat cererea şi pe dispoziţiile legale de drept comun din materia răspunderii pentru evicţiune (C. civ.), în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 18191/3/2007 iar la data de 15 octombrie 2013, urmare a decesului intervenientei C.E., a fost introdusă în cauză moştenitoarea acesteia, doamna V.A.A.
La termenul din 19 februarie 2013, instanţa a cerut din nou reclamanţilor şi intervenientei să indice obiectul cererii şi, faţă de precizările făcute de apărătorul ales, în sensul că se solicită preţul actualizat şi contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentelor cumpărate în baza Decretului-Lege nr. 61/1990, şi de considerentele deciziei din apel, s-a dispus efectuarea unei completări la expertiza în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, având ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a apartamentelor ţinând seama de îmbunătăţirile efectuate de părţi precum şi de gradul de uzură, la data de 16 aprilie 2008, data rămânerii definitive, prin respingerea apelului, a sentinţei prin care a fost admisă acţiunea în revendicare.
Raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 9 septembrie 2013 şi niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni la concluziile expertului.
Prin Sentinţa civilă nr. 2156 din 20 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte, astfel cum a fost precizată la data de 11 ianuarie 2012, cererea principală privind pe reclamanţii Z.E., S.P. şi R.S.M., C.A. şi E.A.C., E.M. şi I.M. şi pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primar General, a admis în parte, astfel cum a fost precizată la data de 11 ianuarie 2012, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.E. şi continuată de moştenitoarea acesteia, V.A.A., cu domiciliul ales în Bucureşti, la E.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primar General, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor şi intervenientei sumele de bani reprezentând preţul actualizat plătit pentru apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1995, nr. y/1996, nr. z din 8 februarie 1996, nr. w/1996, nr. q/1996, nr. t/1996 şi s din 12 februarie 1996 şi x1/1996, după cum urmează: reclamantei Z.E., suma de 6.835,84 lei; reclamantelor S.P. şi R.S.M., suma de 6.243,95 lei; reclamanţilor C.A. şi E.A.C., suma de 11.324,70 lei; reclamantei E.M. şi intervenientei V.A.A., suma de 11.012,50 lei; reclamantei I.M., suma de 4.840,28 lei.
A respins în rest pretenţiile formulate împotriva pârâtei, fiind neîntemeiate.
A respins, fiind neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Ministerului Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti.
A obligat pârâta la plata sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu expertiză contabilă, către reclamanta E.M.
Date fiind considerentele Deciziei civile nr. 289 din 9 iulie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual şi situaţia de fapt şi de drept reţinută de instanţele de judecată pentru a dispune anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Decretului-Lege nr. 61/1990 cu privire la un imobil ce intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, respectiv faptul că atât statul vânzător cât şi chiriaşii cumpărători au fost de rea-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar aceste contracte au fost încheiate cu fraudarea legii, atât sub aspectul atitudinii subiective a părţilor contractante, care au acţionat în frauda drepturilor proprietarilor de drept, cât şi prin nerespectarea dispoziţiilor legale ce guvernau regimul juridic al imobilului, în analiza întinderii răspunderii vânzătorului Tribunalul a avut în vedere atât dispoziţiile de drept comun în materia evicţiunii, dar şi consecinţele juridice ale constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. y/1996, nr. z/1996, nr. w/1995, nr. q/1996 şi nr. t din 8 februarie 1996.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, Tribunalul a apreciat că cerinţele art. 1336 şi următoarele C. civ. de la 1864 sunt îndeplinite numai în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. t din 8 februarie 1996, încheiat între numitul R.A., cumpărătorul din contractul nr. q/1996, şi reclamanta I.M.
Aceasta întrucât, prin Sentinţa civilă nr. 630 din 2 mai 2007 nu s-a reţinut reaua credinţă a cumpărătoarei I.M. ci s-a apreciat că nici acest contract nu poate fi salvat de la nulitate, având în vedere prevederile art. 4 din Decretul-Lege nr. 61/1990, conform cărora cumpărarea de locuinţe în scopul revânzării sau închirierii este interzisă, această interdicţie fiind instituită tocmai pentru a evita operaţiunile speculative.
Cumpărând un imobil ce intrase în proprietatea vânzătorului în baza Decretului-Lege nr. 61/1990, reclamanta I.M. nu avea cum să cunoască pericolul evicţiunii şi, întrucât Curtea a reţinut că obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii există nu numai faţă de cumpărător, dar şi faţă de subdobânditori, motiv pentru care a apreciat că I.M. are calitate procesuală activă iar Primăria Municipiului Bucureşti, ca unitate deţinătoare, are calitate procesuală pasivă în cererea privind restituirea preţului, a obligat pârâta să restituie reclamantei I.M. suma de 4.840,28 lei, cuvenită conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expert A.S.
Ceea ce reclamanta I. a plătit, peste această sumă, către vânzătorul R., nu este datorat de Primăria Municipiului Bucureşti, deoarece banii nu au intrat în patrimoniul său.
În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi reclamanţi şi pe intervenienta V.A.A., parte dintre ei cumpărători şi parte moştenitorii cumpărătorilor din contractele declarate nule absolut, Tribunalul a constatat că sunt incidente prevederile art. 1340 C. civ., potrivit cu care "Stipulaţia prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicţiune, nu-l scuteşte de a restitui preţul, în caz de evicţiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicţiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie".
Considerentele pentru care s-a dispus anularea contractelor, sus-redate, înlătură răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, însă pârâta datorează restituirea preţului în temeiul unuia dintre principiile efectelor nulităţii actului juridic, respectiv acela al repunerii părţilor în situaţia anterioară, ceea ce înseamnă că tot ce s-a executat trebuie restituit.
Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate de părţile unui act juridic nul îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză, astfel încât păstrarea de către vânzătoarea pârâtă a preţului primit pentru apartamentele vândute în baza Decretului-Lege nr. 61/1990 este injustă, fără temei legitim.
În consecinţă, s-a dispus obligarea acesteia la plata sumelor stabilite prin acelaşi raport de expertiză contabilă ca reprezentând preţ actualizat plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1996, nr. y/1996, nr. z/1996, nr. w/1995.
Pretenţiile reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentelor au fost găsite neîntemeiate indiferent dacă sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data de 16 aprilie 2008, când a rămas definitivă Sentinţa civilă nr. 630 din 2 mai 2007 (actual art. 49), sau pe dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea pentru evicţiune de drept comun, conform teoriei dezvoltate de instanţa de apel în Decizia civilă nr. 289 din 9 iulie 2012.
Aceasta întrucât nu s-a făcut dovada existenţei vreunei lucrări de îmbunătăţire, în accepţiunea art. 48.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001: "48.1. Prin îmbunătăţiri necesare şi utile se înţelege acele dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ şi care au fost suportate exclusiv de chiriaş (introducerea sau schimbarea instalaţiei de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire; lucrări noi: parchetare, gresie sau faianţă, geamuri termopan, uşi şi altele asemenea). Dovada acestor îmbunătăţiri se face cu înscrisuri doveditoare, prin expertiză tehnică, cu respectarea prevederilor alin. (5) al art. 48 din lege", aceeaşi fiind situaţia în ceea ce priveşte eventuala răspundere prevăzută la art. 1344 C. civ., la care se face referire în decizia din apel.
Constatările expertului P.D., care arată că "observaţiile asupra stării tehnice a clădirilor s-au făcut din stradă, nefiind posibil accesul în interiorul incintei", s-au întemeiat, atât cu ocazia primei expertize (Dosar nr. 18191/3/2007) cât şi cu ocazia celei de a doua expertize pe un raport de expertiză tehnică extrajudiciară ce nu a fost depus la dosar şi pe declaraţii date pe proprie răspundere, în anul 2010, de reclamanţii Z., S. şi C. (Dosar nr. 18191/3/2007), valorile stabilite fiind pur ipotetice.
În consecinţă, pretenţiile formulate împotriva pârâtei, cu acest titlu, au fost respinse ca neîntemeiate.
Nefondată a fost găsită şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Ministerului Finanţelor Publice (Dosarul nr. 18191/3/2007), întemeiată pe dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, Municipiul Bucureşti arătând că sumele obţinute din vânzările efectuate în baza Legii nr. 112/1995 s-au virat într-un cont aflat la dispoziţia Ministerului de Finanţe, constituindu-se într-un fond extrabugetar aflat la dispoziţia acestuia, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Municipiului Bucureşti cu chiriaşii din imobilul situat în sector 4, au fost perfectate în baza Decretului-Lege nr. 61/1990.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expertiză contabilă, în sumă de 800 lei, către reclamanta E.M., conform chitanţei aflate la Dosarul nr. 18191/3/2007.
Împotriva Sentinţei civile nr. 2156 din 20 decembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat apel reclamanţii Z.E., S.P., R.S.M., C.A., E.A.C., E.M. şi intervenienta V.A.A., precum şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Apelanţii-reclamanţi şi apelanta-intervenientă au criticat sentinţa, susţinând că, prin sentinţa de casare, Curtea de Apel Bucureşti a dispus rejudecarea fondului cu menţiunea că reclamanţii sunt îndreptăţiţi în baza textelor de lege în vigoare la data formulării cererii nu numai la plata preţului actualizat, dar şi la plata îmbunătăţirilor aduse apartamentelor ai căror proprietari au fost reclamanţii.
În fond după casare, instanţa a dispus efectuarea unei expertize prin care s-a stabilit valoarea îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi apartamentelor în cauză.
Soluţia instanţei de rejudecare este nelegala, întrucât instanţa a încălcat dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile art. 1336 din vechiul C. civ., dispoziţii în vigoare la data introducerii cererii de chemare în garanţie şi prin urmare aplicabile în speţa în cauză.
Mai mult, apelanţii au apreciat că soluţia pronunţata în decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de fond după casare nu a fost respectata. Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001 "chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţe pentru îmbunătăţirile necesare şi utile", iar potrivit disp. art. 1336 din vechiul C. civ., cumpărătorul evins poate pretinde vânzătorului restituirea preţului, precum şi sporul de valoare dobândit de lucru intre momentul încheierii actului şi data producerii evicţiunii. Au considerat apelanţii că instanţa de fond a greşit apreciind ca nu au dovedit îmbunătăţirile aduse apartamentelor.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize construcţii ipotetice, întrucât la data de 20 ianuarie 2009 apelanţii-reclamanţi au fost evacuaţi din imobil. Aceasta a fost premisa de la care a plecat expertiza admisă în aceste condiţii atât de instanţa de fond iniţială cât şi de către instanţa de fond după casare. Prin urmare, o evaluare directă nu se putea realiza. Mai mult, la dosar încă de la prima judecată în fond a existat o expertiză extrajudiciară privind îmbunătăţirile aduse imobilului de către reclamanta E. şi sora ei intervenientă în nume propriu C.E. (acţiune continuată de moştenitoarea V.A.A.). În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi reclamanţi aceştia au dat declaraţii pe proprie răspundere luate în considerare de expert în condiţiile în care nu există o altă variantă de examinare la faţa locului a îmbunătăţirilor efectuate, dată fiind, aşa cum s-a arătat mai sus, că reclamanţii au fost evacuaţi silit din imobil încă din anul 2009. Concluziile expertizei precum şi modalitatea ei de efectuare şi actele care au stat la baza acesteia nu au fost contestate de către partea adversă tocmai pentru că era singura posibilitate de dovedire a îmbunătăţirilor, astfel încât este cu atât mai surprinzătoare respingerea de către instanţă. Mai mult decât atât, este de observat că valorile stabilite de expert nu au fost exagerate, nu sunt foarte mari ci sunt absolute decente, în limitele unei normalităţi obişnuite. A mai adăugat şi faptul că fiind vorba de dovedirea unei situaţii de fapt, aceasta putea fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv în modalitatea în care părţile au făcut-o iar instanţa a încuviinţat fără obiecţii din partea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti.
Au mai precizat apelanţii că instanţa de fond după casare a calificat greşit calea de atac a sentinţei pronunţate ca fiind recursul, întrucât dat fiind obiectul acţiunii dar şi reglementările procedurale în vigoare la data introducerii cererii, aceasta beneficiază şi de calea de atac a apelului. Menţionează apelanţii că şi înainte de casare, acţiunea a fost judecată în fond şi apel, decizie în care era menţionată şi calea de atac a recursului.
Faţă de cele mai sus arătate, apelanţii au solicitat admiterea căii de atac, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor privind îmbunătăţirile aduse apartamentelor în cauza.
Apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti a considerată hotărârea atacată netemeinică şi nelegală, întrucât este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În opinia apelantei, este evident că preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, cu referire la Decretul-lege nr. 61/1990, era mult inferior valorii de circulaţie a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996 (în speţă anul 1997).
Această situaţie nu este nicidecum una izolată, fiind de notorietate publică faptul că toate imobilele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost înstrăinate pentru preţuri mult interioare valorii de circulaţie a imobilelor, la data înstrăinării.
Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de circulaţie actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, sub un dublu aspect:
a) faţă de restul cetăţenilor, întrucât aceştia nu beneficiază de astfel de măsuri legislative, care alocă fonduri publice cu caracter preferenţial, pentru îmbogăţire nejustificată a unui grup social, fiind instituit astfel un veritabil privilegiu, care prin el însuşi contravine egalităţii cetăţenilor în faţă legii, fiind de neconceput şi de neacceptat într-un stat de drept;
b) faţă de foştii proprietari, care deşi au fost deposedaţi abuziv de proprietăţile lor în timpul regimului comunist, aşadar mult anterior celor care au cumpărat imobile în temeiul Legii nr. 112/1995, beneficiază, potrivit Legii nr. 247/2005, de măsuri reparatorii având ca obiect "titluri de participare" la Fondul Proprietatea (foştii proprietari, dovedind dreptul lor de proprietate, fie pe cale administrativă prin Legea nr. 10/2001 fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Astfel, situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă, aşadar, la valoarea de circulaţie.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei-vânzătoare P.M.B. să restituie reclamanţilor cumpărători preţul reactualizat înţelege să invoce şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipalităţii.
Astfel, în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, republicată, suma obţinută din vânzarea apartamentului nu au fost însuşită de instituţia pârâtă, ci s-a constituit venit extrabugetar la dispoziţia Ministerul Finanţelor Publice.
Dispoziţiile art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995 prevăd în acest sens că, "La dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legii care se va alimenta din sumele obţinute din vânzarea apartamentelor (...) după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentului", reţinut de către SC A. SA la momentul vânzării imobilului.
Tot în acest sens sunt şi prevederile art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 20/1996 republicată: "În baza prevederilor art. 13 din Lege, se constituie la dispoziţia Ministerului Finanţelor. Fondul Extrabugetar conform Legii nr. 112/1995 din următoarele surse: a) sumele obţinute din vânzarea apartamentelor (...) după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor inclusiv penalităţile virate pentru neplata la termen a sumelor obţinute din vânzarea apartamentelor".
A invocat apelanta-pârâtă, de asemenea, prevederile art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 184 din 12 decembrie 2002, precum şi, referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a municipalităţii în astfel din cauze, dispoziţiile pct. 14 şi 17 din Legea nr. 1/2009 ce modifică dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Apelanta-pârâtă a arătat că aceste sume nu pot fi restituite decât de cei care le-au încasat, respectiv, de Ministerul Finanţelor Publice (persoană juridică în patrimoniul căreia s-a produs efectiv această îmbogăţire), acţiunea în restituirea preţului nefiind altceva decât o aplicare a principiului evitării îmbogăţirii fără justă cauză aplicabil în dreptul civil român.
Oricum, atâta timp cât această sumă obţinută din vânzarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost însuşită de apelanta-pârâtă, aceasta nu poate fi obligată la restituirea ei, tot astfel cum apelanta-pârâtă nu poate fi obligată faţă de disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001 modificat prin pct. 14 din Legea nr. 10/2001 la plata îmbunătăţirilor efectuate, acestea cazând în sarcina persoanei îndreptăţite.
Pe de altă parte, răspunderea pentru evicţiune presupune întrunirea a două elemente cumulativ prevăzute de lege, respectiv, plata preţului şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
În cauză, cele două elemente prevăzute de lege pentru existenţa răspunderii pentru evicţiune nu sunt întrunite. Acţiunea de faţă este una în pretenţii, respectiv obţinerea unei sume de bani care potrivit textelor de lege mai sus menţionate nu au intrat în bugetul PMB, ci în contul Ministerului de Finanţe.
Altfel, s-ar favoriza îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor întrucât aceştia au dobândit şi beneficiat de imobil în condiţiile Legii nr. 112/1995, lege prin care vânzarea imobilelor se efectua la preţuri preferenţiale, chiar derizorii şi în nici un caz la valoarea de circulaţie al imobilului la acel moment.
Chiar dacă în cauză este vorba despre o răspundere pentru evicţiune, aşa cum reţine instanţa de judecată, se ignoră faptul indiscutabil că preţul plătit de către reclamant a fost încasat şi folosit în mod efectiv de către Ministerul Finanţelor Publice şi nu de către Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin cererea de chemare formulată se tinde la obţinerea plăţii unei sume de bani reactualizată, care, în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, nu a fost însuşită de către instituţia pârâtă, ci se găseşte în fondul extrabugetar pus la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice. Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a prevăzut în art. 5 alin. (3) al O.U.G. nr. 184/2001 legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în asemenea cazuri.
A arătat apelanta-pârâtă că aceste sume nu pot fi restituite decât de către cei care le-au încasat, respectiv Ministerul Finanţelor Publice (persoana juridică în patrimoniul căreia s-a produs efectiv această îmbogăţire), acţiunea în restituirea preţului nefiind altceva decât o aplicare a principiului evitării îmbogăţirii fără justă cauză aplicabil în dreptul civil român.
Referitor la cheltuielile de judecată stabilite de instanţă în cuantum de 800 lei, apelanta-pârâtă a solicitat respingerea lor cu aplicabilitatea art. 273 alin. (3).
Prin Decizia civilă nr. 364A din 18 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi Z.E., S.P., R.S.M., C.A., E.A.C., E.M. şi de apelanta-intervenientă V.A.A., moştenitoare a defunctei C.E. şi apelul declarat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Sentinţei civile nr. 2156 din 20 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă I.M., intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC A.B. SA şi intimatul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Critica formulată de pârâtă cu privire la lipsa legitimării sale procesuale în prezenta cauză în legătură cu obligaţia de a restitui reclamanţilor cumpărători preţul reactualizat, respectiv, cu privire la existenţa unei astfel de obligaţii în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, fundamentată pe împrejurarea că, în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, republicată, sumă obţinută din vânzarea apartamentului s-a constituit venit extrabugetar la dispoziţia Ministerul Finanţelor Publice, a fost deja analizată în această cauză, fiind soluţionată cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 289 din 9 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă, prin nerecurare.
S-a statuat în acest sens de instanţa de control judiciar că dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării cererii completatoare, nu sunt incidente în speţă, actul normativ cuprinzând referiri exprese şi exclusive doar la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate, iar în speţă nu se regăseşte niciuna dintre ipotezele pentru care se reglementează, în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat sau preţul raportat la valoarea de circulaţie a imobilului ce a format obiectul acestor acte juridice translative de proprietate.
A fost astfel respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâtă, arătându-se totodată că, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare - dreptul comun apreciat ca incident prin raportare la data formulării cererii de chemare în garanţie şi prevederile legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001 la acelaşi moment - obligaţia de evicţiune, în temeiul căreia cumpărătorii evinşi pot obţine restituirea preţului, ca şi diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, revine vânzătorului, potrivit art. 1336 C. civ. şi, anume, unităţii deţinătoare.
În aceste condiţii este vădit neîntemeiată şi critica referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor care, în opinia apelantei şi contrar situaţiei rezultate din raportul juridic dedus judecăţii, ar fi cumpărat imobilul prin aplicarea Legii nr. 112/1995, beneficiind de preţuri preferenţiale.
Se constată în acest context că despăgubirea cumpărătorilor la valoarea de circulaţie actuală a imobilelor, acuzată de pârâtă, constituia o aplicare a garanţiei pentru evicţiune, conform dreptului comun incident în cauză, conform celor reţinute anterior de instanţa de control judiciar. Cu toate acestea susţinerile apelantei referitoare la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor într-o atare ipoteză sunt lipsite de obiect, având în vedere că, prin sentinţa apelată, Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să le restituie acestora din urmă şi intervenientei doar preţul actualizat achitat în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate - evitându-se în acest mod tocmai o îmbogăţire fără justă cauză a pârâtei, care ar fi rezultat din nerestituirea prestaţiilor executate în baza unor raporturi contractuale declarate nule.
În privinţa motivului de apel vizând obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, se constată că şi acesta este nefondat, criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată neputând fi analizate cu ignorarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat de partea căzută în pretenţiuni, în raport de culpa sa procesuală reţinută în cauză.
Având în vedere că, în speţă, Primăria Municipiul Bucureşti, având calitatea de pârâtă, a pierdut procesul, ea trebuia să suporte plata cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă.
În privinţa incidenţei dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ce conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, nu o poate primi, reţinând că în prezenta cauză s-a dispus obligarea pârâtei prin sentinţa apelată la plata cheltuielilor de judecată de 800 lei, reprezentând, conform actelor dosarului, onorariul de expert suportat de reclamanţi.
Or, norma invocată este aplicabilă doar în ceea ce priveşte onorariile avocaţilor aleşi, critica apelantului fiind deci vădit neîntemeiată.
Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar în conformitate cu prevederile art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.
În aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ., reţine că niciuna dintre părţi nu a solicitat prin cererile de apel efectuarea unei noi expertize tehnice în faza devolutivă a apelului şi, mai ales, nu a înţeles să depună la dosar niciun înscris relevant cu privire la pretenţiile solicitate.
Nu poate ignora împrejurarea că obiectul probaţiunii îl reprezintă un fapt strâns legat de pretenţiile sau apărările uneia sau chiar ale mai multor părţi, pe care acestea au îndatorirea procesuală de a le dovedi, instanţa neputându-se deci substitui părţii, care beneficiază şi de asistenţa juridică a unui avocat, pentru a solicita administrarea de probe pentru stabilirea caracterului fondat al criticilor formulate împotriva sentinţei apelate.
În acest context, tribunalul a avut în vedere că pretenţiile referitoare la despăgubiri reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentelor nu au fost dovedite în cauză, valorile prezentate de expert fiind pur teoretice, în lipsa oricăror înscrisuri doveditoare privind cheltuielile necesare şi utile făcute în vederea sporirii valorii fondului locativ, cu atât mai mult cu cât expertul nici nu a avut acces în interiorul locuinţelor.
Faţă de cele reţinute mai sus, Tribunalul a procedat în mod corect nedând curs cererii apelanţilor pe baza unor declaraţii pe proprie răspundere, eventual, pe baza unor expertize extrajudiciare întocmite în aceleaşi condiţii prezentate deja, acestea neputând constitui probe concludente, conform art. 1169 C. civ. de la 1864.
În plus, deşi se susţine că instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile instanţei superioare care a trimis cauza spre rejudecare, nu se indică care îndrumare obligatorie a instanţei de control judiciar ar fi fost ignorată ori încălcată prin respingerea pretenţiilor formulate în cauză, ca urmare a nedovedirii acestora.
Susţinerile apelanţilor în privinţa căii de atac care se putea declara împotriva sentinţei, determinate de menţiunile din cadrul hotărârii primei instanţe, nu se mai impune a fi reanalizate, această chestiune prealabilă soluţionării pe fond a prezentului apel fiind deja tranşată prin încheierea pronunţată de Curte la data de 4 septembrie 2014.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii Z.E., S.P., R.S.M., C.A., E.A.C., E.M. şi intervenienta V.A.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 1336 C. civ., în ce priveşte acordarea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.
S-a arătat că, întrucât accesul în imobil nu mai era posibil, au solicitat efectuarea unei expertize ipotetice, probă care a fost încuviinţată iar părţile nu s-au opus administrării acestei probe, concluziile acestei expertize fiind înlăturate în mod nefondat de către instanţe, în condiţiile în care dovada unui fapt juridic se poate face prin orice mijloc de probă.
Recursul nu este fondat.
Pretenţiile reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentelor au fost analizate atât prin raportare la dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 cât şi la dispoziţiile art. 1336 C. civ., dar în raport de probele administrate s-a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei lucrărilor de îmbunătăţire în accepţiunea dispoziţiilor art. 48.1 din Normele metodologice şi, respectiv a sporului de valoare a acestora, în condiţiile impuse de dreptul comun.
Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice definesc care sunt lucrările de îmbunătăţire care, fiind efectuate de chiriaş, dau dreptul la plata contravalorii lor.
Însă dovada acestor îmbunătăţiri trebuie făcută întotdeauna cu înscrisuri doveditoare, valoarea lucrărilor urmând a fi stabilită prin expertiză tehnică.
Or, în condiţiile în care părţile nu au depus înscrisuri doveditoare a pretinselor lucrări efectuate, în mod legal instanţa a înlăturat concluziile raportului de expertiză care a avut ca referinţă datele furnizate de părţi şi declaraţiile pe propria răspundere privind realitatea acestor lucrări.
Faptul că partea adversă nu s-a opus la efectuarea expertizei şi nici nu a formulat obiecţiuni, nu poate conduce la validarea unei astfel de expertize care a avut în vedere alte mijloace de probă decât cele prevăzute de lege.
Chiar şi în condiţiile dreptului comun, privind garanţia pentru evicţiune, dovada sporului de valoare, ca şi fapt juridic, trebuie să respecte condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1169 C. civ., nefiind suficient a se indica faptele juridice şi a se da declaraţie pe proprie răspundere privind realitatea acestora.
În mod legal a constatat instanţa de apel că în raport de faptul că apelanţii nu au solicitat completarea probelor administrate la prima instanţă sau administrarea altor probe, nu se poate reţine o altă stare de fapt privind existenţa lucrărilor de îmbunătăţire sau a sporului de valoare.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Z.E., S.P., R.S.M., C.A., E.A.C., E.M., precum şi de intervenienta V.A.A. împotriva Deciziei nr. 364A din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 403/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 405/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
