ICCJ. Decizia nr. 405/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 405/2015
Dosar nr. 71100/3/2011
Şedinţa publică din 11 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului l Bucureşti la data de 18 iunie 2010, sub nr. 28470/299/2010, reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E. au chemat în judecată pe pârâţii B.A., B.C., B.P.A., B.An. şi B.G., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, după compararea titlurilor, să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
La data de 6 decembrie 2010, pârâţii B.A., B.C., B.P.A., B.An. şi B.G. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de temeiul de drept invocat, având în vedere că Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil.
Au fost invocate de pârâţi şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, arătându-se că, potrivit Deciziei nr. 614 din 24 mai 1967 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai, imobilul din C.F. nr. 59, în proporţie de 72,20%, a intrat în patrimoniul statului, ca urmare a naţionalizării întreprinderii T., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinându-se că, în niciuna din deciziile de naţionalizare, nu este identificat exact imobilul care a fost trecut în proprietatea statului şi nici care parte din acesta a fost trecută în administrarea fostului I. şi, mai mult, nu se poate determina dacă imobilul ocupat de pârâţi este acelaşi cu cel revendicat.
La data de 8 septembrie 2011, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că imobilul ce face obiectul comparării de titluri este compus din vestibul, cameră, bucătărie, culoar, wc (toate parter), pivniţă (subsol), în suprafaţă utilă de 81,65 mp şi 93,12 mp teren sub construcţie, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1997; una cameră de locuit în suprafaţă utilă de 9,44 mp şi teren aferent locuinţei în suprafaţă de 5,66 mp, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 2002; două camere (parter şi etaj), în suprafaţă utilă de 20,76 şi 20,90 mp, rezultând din contractul de donaţie autentificat în 21 iunie 2004 şi din titlul de proprietate din 17 aprilie 2006.
Prin Sentinţa civilă nr. 15898 din 22 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 28470/299/2010, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâţi, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 8 noiembrie 2011, sub nr. 71100/3/2011.
Prin încheierea din data de 28 septembrie 2012, tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 878 din 5 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B.C., B.An. şi B.A., ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B.P.A. şi B.G.; a respins acţiunea formulată de reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., în contradictoriu cu pârâţii B.P.A. şi B.G., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii B.C., B.An. şi B.A., ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata către pârâţi a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în 2 decembrie 1913 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numitul C.A.1 (care şi-a schimbat ulterior numele în C.A.2, în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 10 august 1916) a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 681 mp.
Prin procesul-verbal nr. x/1940 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 651 mp şi două corpuri de casă în favoarea numitului C.A.2.
Din adresa din 14 decembrie 2010, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, rezultă că imobilul care a figurat înscris cu nr. 43 pe C.F., până la nivelul anului 1915, a purtat ulterior nr. 55, pe aceeaşi arteră de circulaţie, iar, de la nivelul anului 1930, a purtat nr. 59.
Imobilul situat în Bucureşti, C.F. nr. 59 a intrat în patrimoniul statului în baza Legii nr. 119/1948, fiind naţionalizat pe numele întreprinderii T., în proporţie de 72,20%, astfel cum rezultă din Decizia nr. 614 din 24 mai 1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului l Mai (cu toate că această întreprindere nu avea în proprietate imobilul, ci îl deţinea în baza unui contract de închiriere, astfel cum reiese din bilanţul încheiat la 31 decembrie 1948 şi din procesele-verbale ale adunărilor generale din 9 martie 1948) şi în baza Decretului nr. 224/1951, restul de 27,20%, conform Deciziei nr. 452/1960 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai.
Conform certificatului de calitate succesorală din 7 noiembrie 2001, de pe urma defunctului C.A.2, decedat la data de 28 februarie 1950, au rămas ca moştenitori C.S., în calitate de soţie supravieţuitoare şi A.A., N.D.I., C.A.2V., în calitate de fii, iar de pe urma defunctei C.S., decedată la data de 12 noiembrie 1964 au rămas ca moştenitori copiii acesteia, A.A., N.D.I. şi C.A.2V.
De pe urma defunctei N.D.I., decedată la data de 10 mai 1937, a rămas ca unic moştenitor reclamantul N.D.I.M.C., în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de calitate succesorală din 7 noiembrie 2001.
Conform certificatului de moştenitor din 25 septembrie 1997, de pe urma defunctului C.A.2V., decedat la data de 2 septembrie 1997, au rămas ca moştenitori A.A., în calitate de soră şi legatară universală şi reclamantul N.D.I.M.C., în calitate de legatar particular cu privire la cota de 1/3 din eventualele drepturi născute din revendicarea sau recuperarea imobilului situat în Bucureşti, C.F. nr. 59.
De pe urma defunctei A.A., decedată la data de 23 octombrie 2006, a rămas ca unică moştenitoare reclamanta B.E., în calitate de legatar universal, potrivit certificatului de calitate succesorală din 31 octombrie 2006.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1997, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, a înstrăinat pârâţilor B.An. şi B.A. apartamentul nr. 3 de la parterul imobilului situat în Bucureşti, compus din 2 camere, vestibul, bucătărie, culoar, wc, pivniţă, în suprafaţă utilă de 81,65 mp.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 2001, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, a înstrăinat pârâtului B.C. locuinţa situată în Bucureşti, compusă din o cameră, în suprafaţă utilă de 9,44 mp.
În baza contractului de vânzare-cumpărare din 26 august 2002, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar a înstrăinat pârâtului B.P.A. garajul situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 23,28 mp.
Pârâtul B.P.A. a transmis dreptul de proprietate asupra garajului menţionat pârâtului B.C., conform contractului de donaţie autentificat în 21 iunie 2004 de BNP G.L.
Prin titlul de proprietate din 17 aprilie 2006 emis de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 29,10 mp, aferent garajului, a fost trecut în proprietatea pârâtului B.C., în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
În baza autorizaţiei de construire din 26 septembrie 2006, emisă de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, pârâtul B.C. a executat lucrări de consolidare, reamenajare şi mansardare la imobilul situat în Bucureşti, care a avut destinaţia de garaj.
Examinând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, instanţa de fond a reţinut că, pentru ca o persoană să fie parte în proces, este necesar, pe lângă îndeplinirea altor condiţii, să aibă calitate procesuală. Prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acţiona în justiţie şi, în acelaşi timp, persoana împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecăţii, deoarece, în cadrul unui raport juridic litigios, numai o anumită persoană poate fi reclamantă, respectiv pârâtă. Raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Întrucât reclamantul este cel care declanşează procedura judiciară, lui îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului. Această obligaţie îşi are temeiul în dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia. Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează această pretenţie, reclamantul justifică îndreptăţirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât.
În speţă, reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E. au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu pârâţii B.A., B.C., B.P.A., B.An. şi B.G., prin care au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
Acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului solicită în justiţie recunoaşterea dreptului său de proprietate şi obligarea pârâtului care posedă bunul să lase în deplină proprietate şi posesie respectivul bun; astfel spus, acţiunea în revendicare este acţiunea formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
În cauza dedusă judecăţii, pârâţii B.P.A. şi B.G. nu au în proprietate niciun spaţiu din imobilul situat în Bucureşti şi nici nu ocupă vreun spaţiu din imobil, acesta aflându-se în proprietatea şi posesia pârâţilor B.A. şi B.An. (locuinţa situată în corpul C) şi a pârâtului B.C. (locuinţa situată în corpul B şi fostul garaj - extindere corp C).
Având în vedere că bunul imobil revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâţilor B.P.A. şi B.G., rezultă că aceşti pârâţi nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
În consecinţă, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B.C., B.An. şi B.A., ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B.P.A. şi B.G. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că atât reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., cât şi pârâţii B.C., B.An. şi B.A. au invocat un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, prezentând fiecare câte un titlu, situaţie în care se va proceda la compararea titlurilor, pentru a se stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică, în plan probatoriu, apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere situaţia particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Chiar dacă reclamanţii nu şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca analiza acţiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului "specialia generalibus derogant" şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
S-a reţinut că legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 doar în anumite condiţii, ce nu sunt întrunite în prezenta cauză, câtă vreme spaţiile din imobil nu se mai află în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unor terţi, pârâţii din prezenta cauza, care le-au dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate.
Din dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 26 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, rezultă că reclamanţii puteau beneficia de restituirea în natură a spaţiilor din imobil doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanţei, în termenul special de prescripţie prevăzut de lege, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, iar, în urma admiterii unei astfel de acţiuni, imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.
Omisiunea reclamanţilor de a proceda la învestirea instanţei de judecată cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997, nr. y/2002 şi nr. z/2002 a avut ca efect consolidarea validităţii acestora şi a dreptului de proprietate al pârâţilor asupra spaţiilor din imobilul în litigiu.
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţă, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Prin această decizie s-au statuat următoarele: "Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Din această decizie în interesul legii, rezultă că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant". Cu toate acestea, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun, în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, făcând aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, se impune realizarea unei analize comparative a drepturilor înfăţişate de părţi prin raportare la dispoziţiile CEDO şi la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un bun, în sensul Convenţiei.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe, al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Străin şi alţii împotriva României, cauza Viaşu împotriva României, cauza Sebastian Taub împotriva României etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu va fi considerat "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins demult ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, cauza Mihăilă împotriva României etc.).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar, în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010), Curtea a afirmat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Urmare a acestei hotărâri, dar şi în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, se constată că reclamanţii nu deţin un "bun actual", în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătoreasca definitiva şi irevocabila care să le fi consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.
Pe de altă parte, pârâţii beneficiază de "bunuri actuale", în sensul Convenţiei, având în vedere că nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 85/1992 şi a Legii nr. 112/1995 (cauza Raicu contra României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că, prin restituirea bunurilor preluate de către stat, trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Având în vedere că reclamanţii au căzut în pretenţii, tribunalul a dispus obligarea acestora de a plăti pârâţilor suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform chitanţelor din 26 noiembrie 2010 şi din 18 martie 2011, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii.
În motivare, apelanţii reclamanţi au arătat că, în anul 1947, autorul lor, C.A.2, a închiriat societăţii T. corpul B şi C al imobilului, în legătură cu această parte a imobilului, fiind sediul respectivei societăţi, s-a dispus naţionalizarea conform Legii nr. 119/1948.
Astfel, se constată că autorul reclamanţilor nu a transmis dreptul de proprietate către societatea respectivă, ci doar dreptul de folosinţă privind nişte spaţii de la parterul imobilului, astfel că preluarea acestei părţi din clădire, odată cu naţionalizarea societăţii, în 1948, nu constituie titlul de proprietate în favoarea statului. Evident că societatea T. nu era proprietarul acestui imobil, ci doar detentor precar, în calitate de chiriaş, astfel că vânzările ulterioare, după 1996, către pretinşii chiriaşi, nu au avut la bază un titlu valabil pentru stat, preluarea imobilului fiind abuzivă.
Nelegalitatea actului de naţionalizare este atrasă atât din încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. civ., cât şi ale Constituţiei României din anul 1948, care ocroteau dreptul de proprietate, menţionând că nimeni nu poate fi deposedat de proprietatea sa, în afară de cazul de expropriere pentru utilitate publică şi în urma unei juste şi prealabile despăgubiri, dar şi de încălcarea art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea dreptul de proprietate şi prevedea că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Titlul pârâţilor a fost obţinut prin încălcarea art. 960, 966, 968 C. civ. - cauză ilicită - fraus omnia corumpit.
Se opun în cauză un titlu de proprietate al reclamanţilor, care nu a fost nici până acum desfiinţat, şi un titlu de proprietate al pârâţilor-intimaţi, obţinut în condiţii de legalitate vădită, prin fraudarea legii.
Astfel, B.C. şi B.P.A. au obţinut două contracte de vânzare-cumpărare cu C.G.M.B. - AFI pentru două spaţii construite înainte de 1944, în baza Legilor nr. 61/1990 şi 85/1992, legi care se refereau la cu totul altceva decât la achiziţionarea imobilelor naţionalizate, respectiv la vânzarea de locuinţe construite fondurile statului către populaţie după 1945.
Pentru fraudarea legii, B.P.A. a trecut la etapa a doua, şi anume utilizarea dispoz. art. 36 din Legea nr. 18/1991, în scopul obţinerii ilegale şi a terenului de sub garaj. Încălcând grav dispoziţiile acestui articol, care priveşte terenul situat în intravilanul localităţii care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat fără moştenitori, care au calitatea de proprietari actuali ai locuinţelor (aici era vorba de un garaj) sau înzestrarea celor care căzuseră victime ale dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, (ceea ce nu e cazul aici), acesta obţine un ordin al prefectului şi asupra terenului.
B.P.A. recurge la înstrăinarea garajului şi a terenului de sub garaj către fratele său, B.C., crezând că îl face donatar de bună credinţă, deşi şi acesta era beneficiarul unei manevre similare pentru camera de 9,44 mp, pe care şi-o apropiase tot în baza Legilor nr. 61/1990 şi nr. 85/1992, deşi erau construite cu mult înainte de apariţia statului comunist.
În opinia apelanţilor, există o opoziţie dintre un titlu perfect, legal, valabil şi viabil şi un titlu obţinut printr-o cascadă de fraude.
Instanţa de fond nici nu a vrut să comenteze sau să motiveze în vreun fel aceste aspecte, din acest punct de vedere, hotărârea fiind lovită de nulitate absolută.
În cazul de faţă, revendicarea nu se mai supune regulilor prevăzute de Decizia nr. 33/2008 şi de dispoziţiile ce au modificat art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât ar trebui comparate titlul vechilor proprietari, care a rămas pe deplin valabil şi viabil, şi titlul chiriaşilor cumpărători, cărora li s-au aplicat în mod nejustificat atât Legile nr. 61/1990 şi nr. 85/1992, cât şi art. 36 din Legea nr. 18/1991.
În legătură cu camera de 9,44 mp şi cu garajul şi cu terenul de sub garaj, frauda este evidentă şi i se aplică principiul fraus omnia corumpit, iar, în legătură cu apartamentul cumpărat de B.An. şi B.A., în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care titlul acestora a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta nu constituie un titlu valabil, atâta timp cât preluarea imobilului a fost abuzivă, statul nepreluând decât un drept de folosinţă privind nişte spaţii de la parterul imobilului. Acest mod de preluare nu constituie un titlu de proprietate în favoarea statului.
Prin Decizia civilă nr. 350A din 11 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi N.D.I.M.C. şi B.E.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:
Sunt vădit neîntemeiate criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat cererea precizată prin raportare la dispoziţiile legale incidente în raportul juridic dedus judecăţii, inclusiv cele referitoare la aspectele aplicării legislaţiei speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist.
Tribunalul, reţinând că imobilul în litigiu este un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, regula de drept, conform căreia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reţinând astfel incidenţa Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamanţi, ţinând seama, în acest sens, şi de cele statuate prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite asupra unui recurs în interesul legii.
Înalta Curte, prin această hotărâre obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (actualul art. 3307 alin. (4)), a reţinut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, s-a arătat, fără echivoc, că, "în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia, argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii, nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiţie garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, cu condiţia ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă" (parag. 118).
Trebuie remarcat, însă, că, prin decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a sesizat faptul că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, ca un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la o atare acţiune, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, contrar susţinerilor apelanţilor, se remarcă faptul că, prin decizia menţionată, s-a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare, similare celei de faţă, să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, singurele aspecte relevante faţă de pretenţiile apelanţilor-reclamanţi sunt dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv şi intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparaţie şi dacă aceştia se pot prevala de un bun într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.
Curtea a constatat că, în prezenta cauză, prima instanţă a apreciat în mod just asupra împrejurărilor apreciate de Înalta Curte ca fiind relevante într-un asemenea litigiu, stabilind că reclamanţii nu beneficiază de un "bun actual", pe care să îl valorifice în cadrul acestei acţiuni reale.
Sub acest aspect, Curtea a constatat, la rândul său, că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamanţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între "simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o "speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reţinut că "(...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (...) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (parag. 134 - 140).
În speţă, reclamanţii s-ar fi putut prevala de un bun, în sensul Convenţiei, numai dacă ar fi dovedit că întrunesc toate condiţiile legii pentru a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv. Această situaţie juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire în natură sau în echivalent ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Or, reclamanţii nu au iniţiat procedurile de restituire prevăzute de lege, formulând o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (aşa cum reiese şi din relaţiile comunicate de P.M.B. - Direcţia Juridic, dosar tribunal), deşi susţin, şi în prezenta cauză, că imobilul revendicat a fost preluat abuziv, prin naţionalizare.
Curtea Europeană a statuat în acest sens în cauza Caracaş împotriva României, în ceea ce priveşte "speranţa legitimă" în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, că această creanţă de restituire, de care reclamanţii s-ar putea prevala, este o creanţă sub condiţie, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au promovat. În consecinţă, Curtea a considerat că, la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, creanţa nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Având în vedere considerentele aceleiaşi hotărâri Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, Curtea a observat că s-a constatat şi de către Curtea Europeană că, "de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
În consecinţă, Curtea a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 141 - 142).
Rezultă că singura speranţă legitimă creată apelanţilor a fost cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv, o speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de statul comunist.
În acelaşi timp, Curtea a constatat că, în mod corect, tribunalul a reţinut că pârâţii sunt deţinători ai unor titluri asupra imobilului în litigiu, pe care l-au cumpărat, în temeiul Legii nr. 85/1992 şi al Legii nr. 112/1995, în baza Contractelor nr. x/1997, nr. y/2002 şi nr. z/2002 - acte de dispoziţie în legătură cu care instanţa de fond a remarcat, văzând disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată), că nu s-a solicitat de către reclamanţi declararea nulităţii acestora.
Curtea a reţinut deci că, în temeiul respectivelor contracte de vânzare-cumpărare, intimaţii-pârâţi cumpărători, care se află şi în posesia apartamentelor, au - spre deosebire de apelanţii-reclamanţi - un bun, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului prezentată mai sus.
Prin urmare, corect a statuat tribunalul că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate şi în cazul pârâţilor cumpărători de bună credinţă ai imobilului revendicat şi, în consecinţă, aceştia din urmă nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că este vădit neîntemeiată critica apelanţilor-reclamanţi privind lipsa unei analize în fond, în acest cadru procesual, a valabilităţii titlurilor exhibate de intimaţii-pârâţi, o analiză care ar fi fost oricum irelevantă, în raport de cele reţinute anterior în privinţa inexistenţei unui drept pe care apelanţii să îl poată valorifica pe calea acestei acţiuni în revendicare de drept comun.
Deşi, aşa cum a reţinut Curtea Europeană, în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri/alte măsuri de restituire în echivalent, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care reclamanţii trebuiau să apeleze, prevede, în acest scop, proceduri stricte şi creează mijloacele necesare prin care persoanele îndreptăţite ar trebui îndestulate.
De altfel, stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi introducerea unei proceduri simplificate şi eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, în ceea ce priveşte eficienţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a remarcat, şi prin decizia recurată, că instanţa europeană recunoaşte dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluţiei legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităţilor sale economico-sociale-financiare şi intereselor sale politice (parag. 174 şi următoarele din aceeaşi hotărâre adoptată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României).
Din perspectiva argumentelor de fapt şi de drept care au condus tribunalul la concluzia respingerii acţiunii, Curtea a constatat că, prin sentinţa atacată, s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, inclusiv prin raportare la obligativitatea respectării deciziilor pronunţate de instanţa supremă, şi, prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au arătat următoarele:
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre profund netemeinică, nelegala, ignorând dreptul lor de proprietate şi, implicit, acela la acţiune.
Or, atât normele interne, cât şi normele internaţionale, respectiv Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reglementează acest drept ca inalienabil şi indestructibil garantat.
S-a menţionat că, la data de 18 mai 1994, România a ratificat Primul Protocol Adiţional la Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994.
În art. 1 din acest Protocol, privind protecţia proprietăţii, este prevăzut: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Aşadar, România nu putea emite legi sau decrete prin care să aducă atingere dreptului de proprietate sau dezmembrămintelor sale.
La data de 18 mai 1994, asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni, în afara vechiului proprietar, nu avea un titlu de proprietate legal, viabil şi valabil.
Mai mult, prin Constituţia României, s-a stabilit că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, cu dreapta şi prealabila despăgubire. Acest articol constituţional a întărit situaţia de unici proprietari constataţi la data de 18 mai 1994 şi nicio normă ulterioară nu putea să atingă dreptul lor de proprietate.
În privinţa respectării Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a solicitat a se avea în vedere că primează Convenţia în faţa legii interne, iar, în privinţa condiţiei stabilităţii raporturilor juridice, dreptul lor este prevalent faţă de dreptul pârâţilor, care au săvârşit acte dolosive de "înstăpânire" a imobilului în cauză. Nu se poate vorbi de stabilitatea raporturilor juridice, cât timp dreptul de proprietate al pârâţilor este lovit de nulitate absolută, fiind obţinut printr-o cauză ilicită, conform art. 960 - 966 din vechiul C. civ.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu interzice acţiunea în revendicare a vechiului proprietar, mai ales în ipoteza unei persoane care a obţinut un imobil în mod nelegal.
În lumina celor prezentate mai sus, soluţia instanţei de apel este profund netemeinică şi nelegală, întrucât se reţine, cu titlu de critică la adresa reclamanţilor, faptul că nu au întreprins nimic până la promovarea prezentei cereri, în sensul obţinerii şi/sau valorificării drepturilor de pe urma autorilor noştri, or, reclamanţii au făcut dovada demersurilor de restituire la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, neprimind niciun răspuns, nici de la această comisie, dar nici de la Comisia de Aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care a preluat automat arhivele Comisiei de Lege nr. 112/1995.
S-a criticat, de asemenea, modul în care instanţa de apel a înlăturat apărările lor cu privire la dobândirea frauduloasă a două spaţii (garajul şi camera de trecere de 9,44 mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de ing. N.G.), de către paratul B.C. (garajul, printr-o donaţie de la B.P.A.).
Astfel, în opinia recurenţilor, instanţa de apel a greşit atunci când a respins ca nefondate motivele de apel prin care arătau că B.C. şi B.P.A. au obţinut aceste spaţii prin două contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu C.A., cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de Legile nr. 61/1990 şi 85/1992, legi care se refereau la "vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie după 1948".
Or, aceste două spaţii au fost construite, aşa cum arată şi fişa imobilului eliberată de C.A., în anul 1935.
În cauză, au fost produse probe privind acest aspect, respectiv autorizaţiile de construire emise de primăria capitalei pe numele autorului lor, C.A.2, însă instanţa de apel, în contradicţie cu probele dosarului, a reţinut că aceste două spaţii au fost dobândite în condiţii de perfectă legalitate de către pârâţi în baza celor două acte normative.
Un alt aspect de nelegalitate vizează obţinerea titlului de proprietate pentru terenul aferent garajului de 29,10 mp, respectiv, titlul din 17 aprilie 2006 al Prefectului Municipiului Bucureşti.
Şi în această privinţă, urmează să se constate că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor restrictive ale art. 36 din Legea nr. 18/1991, care se refereau la terenuri situate în intravilanul localităţii care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat fără moştenitori, care au calitatea de proprietari actuali ai locuinţelor sau la înzestrarea celor care au căzut victime ale art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Or, beneficiarul ordinului prefectului, în cazul lor, nu solicitase niciun fel de locuinţă, (aici fiind vorba de un spaţiu cu destinaţia de garaj), iar, pe de altă parte, el nu înstrăinase înainte de 1989 o a doua locuinţă, care să cadă sub incidenţa art. 30 din Legea nr. 58/1974.
În opinia lor, este o dobândire ilegală, ce cade sub incidenţa legii penale (fals, uz de fals, în declaraţii, abuz în serviciu etc.), iar, pentru a ascunde această dobândire frauduloasă, B.P.A. a donat acest imobil fratelui său, B.C., pe principiul "înstrăinărilor succesive notariale - tip suveica", în niciun caz, nefiind vorba de vreo bună-credinţă care să-i salveze pe cei implicaţi.
Un alt motiv de nelegalitate a vizat dobândirea apartamentului, cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 decembrie 1997, de către B.An. şi B.N., de la stat, după darea H.G. nr. 20/1997, care a modificat Legea nr. 112/1995, care, la art. 1, interzicea statului să înstrăineze imobilele preluate fără niciun titlu.
Pe de altă parte, practica constantă a Curţii Europene, respectiv cazurile Fara vs. România, Tarbuc vs. Ramania, Gutu vs. România, Hirschon vs. România, Faimblat vs. România şi Filipescu vs. România, menţionează că vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995 a bunului preluat de către stat fără titlu valabil produce o încălcare de natură să fie sancţionată în temeiul art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţie.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii, prin prisma dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei Curţii Europene relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, instanţa de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, şi în ipoteza în care părţile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.
Astfel, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.
Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.
Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.
Or, promovând cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamanţii urmăresc aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură sau prin echivalent a acestui imobil.
Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care recurenţii s-au întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamanţilor este exclusă, pe temeiul priorităţii legii speciale.
În acelaşi sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun şi legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de faţă, astfel cum, legal, au stabilit şi instanţele anterioare.
În acest context, critica recurenţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanţele fondului nu au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale speciale, ci, dimpotrivă, au aplicat în cauză principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în absenţa oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparaţie, sub incidenţa căreia intra inclusiv imobilul în litigiu şi asupra rezultatelor căreia reclamanţii nu pot specula în mod obiectiv.
În acelaşi sens, existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, în cauză, nimic nu se opunea ca recurenţii să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate şi întinderea lui, cât şi calitatea lor de moştenitori legali ai proprietarilor deposedaţi de stat, dar şi deposedarea abuzivă.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, invocată de recurente, respectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu au adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).
În fine, contrar celor susţinute de recurenţi, prin respingerea, ca nefondată, a acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurenţi, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
În consecinţă, la data introducerii prezentei cereri, reclamanţii erau simplii solicitanţi în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care, Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Tot astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către aceştia a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: "(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului.
În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu. În acest context, distincţiile făcute de reclamanţi, în absenţa unei argumentări juridice, între titlu "legal, viabil şi valabil" par pur formale şi nu pot determina modificarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană. Astfel, nu ratificarea Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană sau dispoziţiile constituţionale invocate le conferă reclamanţilor dreptul de proprietate sau le garantează dreptul la restituirea bunului imobil pretins în cauză, ci îndeplinirea condiţiilor pe care reglementările convenţionale şi jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios a drepturilor omului în interpretarea acestora le impun ar fi fost de natură să determine acest rezultat.
În acelaşi sens, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat în mod efectiv nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).
Or, cerinţa minimală, astfel cum instanţele de fond, în mod legal, au constatat, era ca reclamanţii să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, referitoare la decăderea lor din dreptul de a mai putea solicita, în justiţie, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancţiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria lor culpă.
În ceea ce priveşte criticile prin care se invocă nulitatea, nelegalitatea sau nevalabilitatea titlurilor de proprietate ale intimaţilor pârâţi, instanţa apreciază că motivarea recursului este contradictorie şi străină de natura cauzei, tinzând a schimba obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, câtă vreme această cerere, ce a declanşat prezentul litigiu, avea ca obiect o acţiune în revendicare imobiliară, prin compararea titlurilor, ceea ce presupune, prin ipoteză, coexistenţa unor titluri valabile asupra aceluiaşi bun imobil, ipoteză recunoscută de către reclamanţi, conform demersului procesual iniţiat. Or, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, aceste dispoziţii aplicându-se şi în recurs, în considerarea art. 316 C. proc. civ. (dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice). Din această perspectivă legală, rezultă că, în integralitatea lor, criticile care vizează aceste aspecte sunt inadmisibile.
Tot astfel, nu se mai poate invoca la acest moment procesual nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 decembrie 1997, pentru încălcarea art. 1 al Legii nr. 112/1995, întrucât acţiunile în nulitate împotriva contractelor încheiate în temeiul acestui act normativ puteau fi introduse, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen care fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002, şi care are natura juridică a unui termen de prescripţie reglementat printr-o normă juridică specială, derogatorie de la dreptul comun, după acest moment şi în absenţa atacării şi desfiinţării acestor contracte, titlurile de proprietate ale chiriaşilor cumpărători consolidându-se, iar drepturile de proprietate dobândite în baza lor reprezentând bunuri actuale, ce au a fi protejate pe terenul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici nu sunt incidente motive de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele recursul declarat de reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E. împotriva Deciziei nr. 350A din 11 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E. împotriva Deciziei nr. 350A din 11 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 404/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 406/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
