ICCJ. Decizia nr. 522/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 522/2015
Dosar nr. 3368/30/2010
Şedinţa publică din 19 februarie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 30 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, astfel cum a fost completată, reclamantul L.F.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.C., B.A.A.R. şi SC A.R.A. SA, pentru D.D. Novi Sad Serbia, obligarea acestora la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune materiale şi 100.000 de euro reprezentând daune morale, apărute după data de 25 iunie 2007, rezultate în urma complicaţiilor vătămării corporale suferite ca urmare a accidentului produs de primul pârât la 21 noiembrie 2005, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1815/PI din 19 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată.
S-a dispus obligarea pârâtului B.A.A.R., reprezentat de SC A.R.A. SA, şi în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie pe teritoriul României al societăţii D.D. Novi Sad Serbia şi Muntenegru, emitent al documentului internaţional Carte Verde, pentru fapta ilicită produsă de pârâtul persoană fizică M.C., la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, în limita şi cu respectarea plafonului maxim legal stabilit pentru anul 2005, sumă reprezentând 7.685,70 lei cu titlu de daune materiale şi 42.314,30 lei, cu titlu de daune morale.
S-a dispus obligarea pârâtului M.C. la plata sumei de 125.000 lei cu titlu de despăgubiri morale suferite de reclamat ulterior datei de 25 iunie 2007, precum şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 663 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătoria Lugoj, rămasă definitivă şi irevocabilă, pârâtul din prezenta cauză, M.C., a fost condamnat la o pedeapsă cu doi ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate. Totodată, în soluţionarea laturii civile a cauzei penale, inculpatul menţionat a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă constituită, L.F.C., reclamantul din cauza pendinte.
S-a constatat, totodată, prin dispozitivul sentinţei penale, că asigurătorul SC A.R.A. SA, Sucursala Timiş, reprezentant al SC A. SA Bucureşti, mandatată să gestioneze dosarul de daună de B.A.A.R. - asigurător de răspundere civilă obligatorie pentru D.D. Novi Sad, emitent de document internaţional Carte Verde, răspunde în limita sumei asigurate în anul producerii accidentului, 2005.
Suma acordată cu titlu de daune morale reclamantului, parte civilă în dosarul penal, a fost achitată (filele 119-120 dosar fond).
Ulterior finalizării procesului penal, reclamantul a continuat, însă, să suporte repercusiunile negative ale accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost, dat fiind că vătămările produse prin accident s-au agravat, starea sa de sănătate deteriorându-se şi fiind nevoit să suporte încă trei intervenţii chirurgicale - două în Timişoara, în perioada octombrie - noiembrie 2007, şi una în Bucureşti, în septembrie 2009, astfel cum evidenţiază actele medicale (filele 32-36 dosar), raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză (filele 95-97 şi 155-157 dosar fond), intervenţii la membrul inferior drept afectat prin accident, la care suferise deja, pe timpul derulării procesului penal, mai multe operaţii, urmare cărora a şi fost încadrat în gradul II de invaliditate şi pensionat, potrivit deciziei asupra capacităţii de muncă din 10 octombrie 2006, reţinută şi în hotărârile penale pronunţate (fila 30 dosar fond).
Au fost reţinute şi concluziile raportului de expertiză medico-legală, potrivit cărora reclamantul a necesitat, de la data producerii leziunilor, în prezenţa complicaţiilor descrise, un interval de 9 luni de îngrijiri medicale, prezentând coxartroză dreaptă incipientă şi scurtarea membrului pelvin drept cu 3 cm, necesitând susţinere plantară, ceea ce se constituie într-un prejudiciu morfofuncţional cu caracter permanent, putând fi asimilat noţiunii de „infirmitate fizică permanentă”.
Probele testimoniale administrate în cauză (filele 85 şi 92 dosar fond) evidenţiază, la rândul lor, nu doar durerile acuzate de reclamant şi generate de starea sănătăţii lui fizice, ci, mai ales, starea sa psihică, ce, după survenirea accidentului şi intervenţiile chirurgicale multiple la care a fost nevoit să recurgă, s-a modificat, dovadă stând, în acest sens, comportamentul schimbat al reclamantului, care, dintr-o persoană activă - profesor de sport, care practica dans sportiv - a devenit o persoană retrasă, marcată emoţional de experienţele trăite şi de aspectul actual al membrului inferior accidentat, fiind nevoit să urmeze şi un tratament psihiatric periodic.
Antrenarea răspunderii civile delictuale în temeiul normelor C. civ. - art. 998-1003 C. civ., are, ca finalitate, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, înţelegând aici nu doar prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), ci şi câştigul nerealizat (lucrum cessans).
Chiar şi în situaţia în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor (morale, în speţă) printr-o sumă globală, prin hotărâre judecătorească definitivă, şi, de principiu, întinderea despăgubirilor acordate global nu poate fi modificată, se recunoaşte în mod constant, pe cale jurisprudenţială, că şi pentru prejudiciile viitoare (care se configurează a fi ulterioare pronunţării hotărârii), mai ales în situaţia vătămării sănătăţii şi a integrităţii corporale, avându-şi sorgintea în aceeaşi faptă ilicită, victima este îndreptăţită, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, la obţinerea de despăgubiri, fără a se putea reţine, contrar celor afirmate de pârât, că acestea (despăgubirile) reprezintă un folos necuvenit.
În speţă, accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost reclamantul se află şi la baza suferinţelor fizice şi psihice trăite în toamna anului 2007 şi ulterior, circumscrise, aşadar, unui nou prejudiciu creat, chiar dacă, în raportul de expertiză, se menţionează că reclamantul a suferit un traumatism prin cădere pe scări, generând prima intervenţie chirurgicală din octombrie 2007; se impune prezumţia că, în absenţa problemelor sale medicale existente, deja, la membrul inferior drept, generate de accident, nu s-ar fi ajuns la complicaţiile survenite, mai apoi, prin căderea pe scări, în urma căreia s-a extras materialul de osteosinteză deteriorat (fila 156), osteosinteza cu placă fiind o procedură practicată de chirurgi chiar la prima intervenţie chirurgicală, imediat după accident - 21 noiembrie -09 decembrie 2005 (fila 155).
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale fundamentate pe art. 998-999 C. civ., este necesară şi dovedirea existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, iar, în configurarea acestuia, nu se poate avea în vedere numai fenomenul-cauză, ci şi anumite situaţii şi condiţii exterioare care au contribuit precumpănitor la producerea rezultatului vătămător, dobândind un caracter cauzal şi alcătuind, împreună cu fenomenul-cauză, aşa-numitul complex cauzal.
Pentru aceste considerente, nu a fost reţinută nici afirmaţia pârâtului, în sensul că noile intervenţii chirurgicale ar fi fost determinate de o infecţie contactată în unităţile spitaliceşti, deoarece, este evident că, în absenţa producerii accidentului care l-a şi încadrat într-un grad de invaliditate, reclamantul nu ar fi suferit acele intervenţii, după cum starea sa psihică, pe fondul suferinţelor fizice, nu s-ar fi degradat, astfel cum o demonstrează probele testimoniale administrate cauzei.
În concluzie, reclamantul a suferit, după obţinerea daunelor morale pentru traumele fizice şi psihice încercate în cursul anilor 2005-2006 şi avute în vedere de instanţa penală, un nou prejudiciu ce-şi are originea în acelaşi accident de circulaţie, care a determinat şi încadrarea sa în gradul II de invaliditate, conducând la pensionarea sa prematură.
În legătură cu daunele materiale solicitate într-o sumă globală de 6.080 lei, acestea au fost calculate prin raportare la salariul pe care l-ar fi obţinut în intervalul 01 iunie 2007-01 aprilie 2010 (exceptând perioada 01 martie 2008-01 septembrie 2009, cât s-a aflat în concediu de creştere copil) şi reprezintă diferenţa dintre acesta şi pensia de invaliditate, configurat ca un prejudiciu cauzat de accidentul de circulaţie şi devenit actual zi de zi după rămânerea definitivă a sentinţei penale; aceste daune sunt perfect admisibile, întrucât cuantificarea consecinţelor, respectiv întinderea prejudiciului, sunt imposibil de stabilit cu anticipaţie într-o astfel de ipoteză (filele 31 şi 52-56 dosar fond).
Şi daunele materiale derivând din cheltuielile efectuate cu deplasările la diverse unităţi spitaliceşti şi procedurile medicale efectuate în vederea remedierii vătămării suferite sunt justificate şi se circumscriu reparării integrale a prejudiciului încercat, cu menţiunea că, din cei 3.920 lei pretinşi cu acest titlu, nu este probată, cu înscrisurile depuse la dosar, decât suma de 1.605,70 lei (filele 61, 63, 65-69). Sub acest aspect, au fost înlăturate afirmaţiile pârâtului, în sensul că daunele materiale nu au fost dovedite, inclusiv în procesul penal, fiind efectuate ulterior pronunţării hotărârilor penale.
În raport de dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 şi de împrejurarea că autovehiculul ce a cauzat accidentul de circulaţie pe teritoriul României era asigurat de răspundere civilă în Serbia, prin societatea de asigurare D.D. Novi Sad Serbia, B.A.A.R. a fost legal chemat în judecată în calitate de pârât, având legitimare procesual pasivă, şi desemnând, pentru a-i reprezenta interesele în proces, societatea SC A.R.A. SA.
Cu toate demersurile repetate, efectuate atât de părţi, cât şi de către instanţă, nu s-a putut depune o copie lizibilă a poliţei de asigurare a autoturismului asigurat în Serbia, care a produs accidentul, pentru a se cunoaşte cuantumul maxim al sumei asigurate.
Având în vedere dispoziţiile art. 54 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) din actul normativ sus-menţionat şi, în special, Ordinul nr. 3108 din 10 decembrie 2004 al C.S.A., în vigoare la data producerii accidentului (2005), conform căruia, în ipoteza unui accident produs pe teritoriul României, limitele de despăgubire se stabilesc prin norme adoptate de această comisie, iar, pentru anul 2005, limita maximă a despăgubirii este de până la 1.000.000.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 5.000.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau deces, inclusiv, pentru prejudicii fără caracter patrimonial, instanţa a constatat că, prin plata sumei de 50.000 lei, stabilită în procesul penal cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul produs până la acel moment, asigurătorul a răspuns parţial, în raport de limita maximă legală a despăgubirii.
Cu alte cuvinte, asigurătorul mai poate răspunde în prezent, faţă de reclamant, pentru prejudiciul produs de asigurat, prejudiciu născut ulterior procesului penal, dar avându-şi sorgintea în acelaşi accident, doar în limita diferenţei de 50.000 lei, în timp ce pârâtul, autor al faptei prejudiciabile, răspunde în temeiul art. 998-999 C. civ. şi numai pentru diferenţa de despăgubiri, dacă acestea depăşesc limita maximă a despăgubirii ce incumbă asigurătorului.
În speţă, reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu cert de 7.685,70 lei, reprezentând daune materiale (diferenţa de venituri şi cheltuielile făcute cu procedurile medicale la care a fost supus în perioada octombrie 2007-2009), iar, cu titlu de prejudiciu moral, instanţa a apreciat, în echitate, că, în raport de suferinţele fizice şi morale dovedite a fi fost traversate de reclamant în acest interval temporal, determinat de prejudiciul estetic suferit, cu consecinţe negative vădite asupra vieţii sociale a acestuia, asupra imaginii şi izolării sale, suma de 167.314 lei reprezintă o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă, menită să repare, integral, prejudiciul încercat timp de atâţia ani.
În raport de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 corelate cu art. 7 alin. (2) din Ordinul nr. 3108/2004 şi cu dispoziţiile anexei nr. 3, privind limita maximă a despăgubirilor pentru vătămări corporale, Tribunalul a considerat că acţiunea reclamantului este, parţial, întemeiată.
În consecinţă, a dispus obligarea pârâtului B.A.A.R., reprezentat de SC A. SA, şi în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie pe teritoriul României al societăţii D.D. Novi Sad Serbia şi Muntenegru, emitent al documentului internaţional Carte Verde, pentru fapta ilicită produsă de pârâtul persoană fizică, M.C., la plata, către reclamant, a sumei de 50.000 lei, în limita şi cu respectarea plafonului maxim legal stabilit pentru anul 2005, sumă ce reprezintă 7.685,70 lei daune materiale şi 42.314,30 lei daune morale. A mai reţinut prima instanţă că, în speţă, nu se pune problema unei răspunderi solidare, contrar celor susţinute de pârâtul B.A.A.R., acesta având calitatea de garant legal, derivat din raportul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, şi care răspunde distinct, în limita maximă stabilită de lege, pentru astfel de situaţii.
Dat fiind cuantumul mai sus acordat al despăgubirilor de ordin moral, de natură a depăşi plafonul maxim al despăgubirilor suportate, conform legii, de asigurător, în baza art. 998-999 C. civ., prima instanţă a dispus obligarea pârâtului M.C. la plata sumei de 125.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale suferite de reclamant ulterior datei de 25 iunie 2007.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a dispus obligarea pârâţilor aflaţi în culpă procesuală la plata sumei de 663 lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi costul expertizei efectuate în cauză.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul M.C. şi pârâta SC A.R. SA, SC A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, în calitate de corespondent și reprezentant în România a D.D. Novi Sad Serbia - Asigurător Carte Verde.
Prin Decizia civilă nr. 67/A din 15 mai 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul M.C., a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant la suma de 50.000 lei. A menţinut, în rest, dispoziţiile hotărârii primei instanţe.
A respins apelul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, prin Sucursala Timiş, împotriva aceleiaşi hotărâri.
A obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantului suma de 200 lei, cheltuieli de judecată parţiale.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că i ntegritatea fizică a persoanei este un atribut esențial al acesteia, că orice atingere corporală suferită de victimă trebuie compensată pecuniar, nu doar prin sistemul asigurărilor sociale, conform principiului reparării integrale a prejudiciului.
A făcut referire la condiţiile prejudiciului, prevăzute de lege, pentru ca acesta să fie susceptibil de reparare, la distincţia între daunele materiale şi cele morale, la posibilitatea producerii ambelor categorii de daune în cazul vătămărilor aduse integrităţii corporale şi sănătaţii.
A mai arătat că evaluarea prejudiciilor morale pune problema evaluării suferinţelor psihice şi fizice îndurate de victimă, evaluarea prejudiciului estetic şi a prejudiciului de agrement (prin raportare la concepţia restrictivă - limitată la pierderea bucuriei unui sport sau a posibilităţii de a petrece, într-un alt mod, timpul liber sau concepţia extinctivă - ce exprimă pierderea calităţii vieţii victimei handicapate, în toate actele sale cotidiene).
Având în vedere că prejudiciul de agrement al victimei se va prelungi pe tot parcursul vieţi sale, starea anterioară a victimei trebuie luată în considerare, astfel încât să nu se indemnizeze decât pierderea speranţei de viaţă a victimei, imputabilă accidentului.
Principiul reparării prin echivalent a prejudiciilor născute dintr-o daună corporală exprimă, într-o sumă de bani, ceea ce este esenţial şi strict personal pentru victimă: suferinţele sale, prejudiciul său estetic, privarea de bucuriile unei vieţi normale.
În materia prejudiciului corporal, prin natura lucrurilor, principiul este cel al reparării prin echivalent, prin plata unor despăgubiri băneşti.
În ziua evaluării prejudiciului printr-o hotărâre judecătorească, mărimea prejudiciului corporal este luată, în mod normal, în considerare, fie prin evaluarea cheltuielilor viitoare medicale sau para-medicale, fie prin evaluarea pierderii veniturilor profesionale sau a prejudiciului funcţional de agrement.
Totuşi, viitorul este întotdeauna incert, iar starea victimei poate, fie să se amelioreze, fie să se agraveze, faţă de previziunile optimiste sau mai pesimiste făcute în momentul adoptării hotărârii.
Această agravare sau diminuare, chiar dispariţia prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, sub aspect procedural, dă dreptul persoanei interesate să se adreseze instanţei civile cu o nouă acţiune, pentru a obţine, după caz, majorarea, micşorarea sau sistarea despăgubirilor acordate.
Agravarea prejudiciului echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu și, având caracter de certitudine, dă dreptul la o nouă acţiune în justiţie, pentru acordarea despăgubirilor.
În acest domeniu, al vătămării aduse integrităţii corporale şi sănătăţii, revizuirea evaluării prejudiciilor cauzate este posibilă întrucât, pe de o parte, hotărârea pronunţată în materia despăgubirilor nu are autoritate de lucru judecat, în sensul că sunt admisibile cererile pentru reexaminarea acestor despăgubiri, cu nuanţe, după cum cererile au ca obiect majorarea, scăderea sau sistarea plăţii despăgubirilor acordate şi după modalitatea concretă de plată - sumă globală sau prestaţie periodică, principiu care este aplicat frecvent de instanţele judecătoreşti. Pe de altă parte, această reevaluare a prejudiciilor este permisă chiar de principiul fundamental al răspunderii civile delictuale - principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat. Astfel, dat fiind specialitatea deosebită a prejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă nu s-ar admite, în anumite, condiţii revizuirea evaluărilor, practic, repararea integrală a prejudiciilor suferite nu ar mai fi posibilă.
Se impune o distincţie între agravarea prejudiciilor şi diminuarea lor.
În ceea ce priveşte agravarea prejudiciilor, este necesară o diferenţiere între agravarea prejudiciului şi, implicit, apariţia unui prejudiciu nou.
Lato-sensu, agravarea prejudiciului presupune un prejudiciu anterior evaluat, care se agravează, stricto-sensu, agravarea prejudiciului, ca temei al acordării unor despăgubiri suplimentare, impune dovada apariţiei unui prejudiciu nou, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită. Deşi autoritatea de lucru judecat se opune unei noi cereri, având acelaşi obiect cu cererea ce a determinat pronunţarea hotărârii judecătoreşti anterioare, agravarea prejudiciului este considerată ca un prejudiciu nou, dacă prejudiciul viitor nu a fost evaluat în precedenta hotărâre judecătorească, în alţi termeni, dacă se face proba apariţiei unui prejudiciu nou, cu caracter de certitudine, prejudiciu ce urmează să fie reparat integral. Prejudiciul nou este cel care nu a făcut obiectul niciunei evaluări şi al unei reparaţii anterioare şi, ca urmare, atâta timp cât victima nu a cerut reparaţia, nicio autoritate de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, purtând asupra aceluiaşi obiect, nu se poate opune la această cerere diferită a victimei.
În practică, s-au acordat despăgubiri suplimentare ca urmare a agravării prejudiciului stabilit de prima hotărâre judecătorească, agravare determinată de aceeaşi faptă ilicită, cu toate că, în hotărârea pronunţată iniţial, despăgubirea a fost acordată sub forma unei sume globale.
Întreaga agravare a prejudiciului trebuie să fie despăgubită întrucât incapacitatea funcţională, handicapul, antrenează efectiv cheltuieli noi sau însăşi starea victimei este cea care se agravează.
Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, Curtea a reţinut că demersul judiciar de faţă, iniţiat de reclamantul L.F.C. la 30 aprilie 2010, prin care se solicită daune materiale şi morale pentru prejudiciul suferit de acesta, ulterior finalizării procesului penal ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1717/252/2006 al Judecătoriei Lugoj, este atât legal, prin prisma dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., cât şi întemeiat, susţinut şi dovedit cu înscrisurile anexate la dosar.
Astfel, este evident că, după pronunţarea sentinţei penale nr. 38 din 22 ianuarie 2007, starea sănătăţii reclamantului, victimă a accidentului rutier produs din culpa pârâtului M.C., la 25 noiembrie 2005, s-a înrăutăţit, ceea ce a impus necesitatea efectuării de către acesta a încă trei intervenţii chirurgicale - două în Timişoara, în perioada octombrie-noiembrie 2007, şi cea de a treia în Bucureşti, în septembrie 2009, elocvente în acest sens fiind actele medicale aflate la filele 32-36 dosar, susţinute şi confirmate şi de raporturile de expertiză medico-legală, ce au concluzionat că leziunile suferite de reclamant, în accidentul din 25 noiembrie 2005, au suferit complicaţii deschise, cu timp de 9 luni de îngrijiri medicală, acesta prezentând coxartroză dreaptă incipientă şi scurtarea membrului pelvin drept cu 3 cm, ceea ce a necesitat susţinere planetară, rezultând, astfel, un prejudiciu morfo-funcţional cu caracter permanent, putând fi asimilat noţiunii de infirmitate fizică permanentă.
Această agravare a stării de sănătate a reclamantului a fost subliniată şi confirmată şi de probele testimoniale administrate, martorii arătând că reclamantul, pe lângă durerile fizice mari, a suferit şi o cădere psihică, devenind o persoană interiorizată, marcată afectiv de agravarea stării de sănătate, cu consecinţa incapacităţii gradului doi de invaliditate.
În raport de principiul reparării integrale a prejudiciului, susţinerile apelantei SC A. SA, privind autoritatea de lucru judecat ce rezultă şi s-ar opune din sentinţa penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 a Judecătoriei Lugoj, prin care s-au acordat (şi plătit deja) reclamantului daune materiale şi morale, sunt nefondate, întrucât, în domeniul vătămării aduse integrităţii corporale şi sănătăţii, evaluarea prejudiciilor cauzate este posibilă, hotărârile pronunţate în materia despăgubirilor neavând autoritate de lucru judecat, fiind admisibile cererile pentru reexaminarea acestor despăgubiri.
De asemenea, apar ca nefondate şi susţinerile apelantului M.C., potrivit cu care nu are nicio culpă în intervențiile chirurgicale efectuate şi suportate de reclamant, ulterior procesului penal, fiind evident că accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost reclamantul se află şi la baza suferinţelor fizice şi psihice trăite atât la momentul producerii accidentului, toamna anului 2005, cât şi ulterior, urmare a înrăutăţirii stării de sănătate. Apărările pârâtului M.C., conform cărora intervenţiile chirurgicale ulterioare sunt determinate de culpa exclusivă a reclamantului, care a căzut pe scări, sunt nefondate, întrucât tocmai problemele medicale existente deja la membrul inferior drept, generate de accident, cu complicaţiile ulterioare, au creat premisa căderii reclamantului pe scări, eveniment ce nu-i poate fi imputat acestuia.
De altfel, agravarea stării de sănătate a reclamantului şi complicaţiile ulterioare, care au dus, în final, la încadrarea lui în gradul II de invaliditate şi pensionare, au dus, pe lângă suferinţele fizice îndurate, şi la trăiri psihice profunde, ce au necesitat internări şi control medical de specialitate.
În concluzie, reclamantul a făcut dovada certă a noului prejudiciu suferit după pronunţarea sentinţei penale nr. 38 din 22 ianuarie 2007, iar daunele materiale şi morale acordate acestuia sunt susţinute şi confirmate de înscrisurile anexate la dosar, fiind şi în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 54 şi 49 din Legea nr. 136/1995 (în ceea ce priveşte asigurătorul) şi, respectiv, art. 998-999 C. civ., pentru pârâtul persoană fizică, autor al faptei prejudiciabile.
În ceea ce priveşte daunele morale stabilite în sarcina pârâtului M.C., având în vedere şi daunele morale acordate reclamantului prin asigurător, în limita maximă stabilită de lege pentru anul 2005, Curtea a apreciat că suma de 50.000 lei este potrivită pentru recuperarea prejudiciului moral produs, la cuantificarea ei ţinându-se seama de toate circumstanţele cauzei şi valorificând şi practica judiciară naţională şi europeană în materie. Cu alte cuvinte, fără a subestima prejudiciul moral evident suferit de reclamant, se apreciază că suma solicitată de acesta cu titlu de daune morale - 100.000 euro - este excesivă şi încalcă raportul de proporţionalitate, având un caracter nerezonabil. Astfel fiind, suma stabilită în sarcina pârâtului M.C. cu titlu de daune morale - 125.000 lei, nu respectă principiul echităţii în determinarea cuantumului sumei acordate cu acest titlu, ştiut fiind că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţele de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate, păstrând principiul proporționalității şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
În raport de acestea, Curtea a reţinut că că daunele morale stabilite de prima instanţă în sarcina pârâtului M.C., de 125.000 lei, nu respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri, stabilind cuantumul daunelor morale datorate de acesta la 50.000 lei.
Potrivit acestor considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, prin Sucursala Timiş, împotriva sentinţei civile atacate; a admis apelul declarat de pârâtul M.C. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant la suma de 50.000 lei; a menţinut, în rest, dispoziţiile hotărârii primei instanţe.
În baza art. 274 C. proc. civ., în raport cu soluţia de respingere a apelului declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, prin Sucursala Timiş, a dispus obligarea acesteia la plata, către reclamant, a sumei de 200 lei, cheltuieli de judecată parţiale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul L.F.C. şi pârâtul M.C.
I. Recurentul reclamant L.F.C. a criticat hotărârea pentru următoarele:
1. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Decizia nu indică motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că daunele morale acordate de instanţa de fond nu respectă principiul echităţii şi al reparării integrale a prejudiciului suferit şi probat.
Mai mult, Curtea nu a ţinut seama de sentinţa penală 38 din 22 ianuarie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 1717/252/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia penală nr. 683/R din 25 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin care s-au acordat daune morale de 50.000 lei pentru 90 zile îngrijiri medicale, raportat la principiul proporționalității şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate. Dacă s-ar fi respectat propria practică judiciară a Curţii de Apel Timişoara, raportat la o perioadă de trei ori mai mare de zile de îngrijiri medicale - 6 luni, cu infirmitate permanentă (așa cum se precizează în raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză), suma care ar fi trebuit să fie acordată ar fi fost de cel puţin trei ori mai mare, pentru a putea compensa, moral, prejudiciul suferit şi probat, raportat la numărul de intervenţii chirurgicale şi la problemele psihice de care reclamantul suferă şi în prezent.
Totodată, în motivarea hotărârii, se face, strict, referire la diminuarea cuantumului despăgubirilor morale stabilite în sarcina pârâtului apelant M.C., iar în dispozitivul deciziei recurate se face referire la „cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant”, existând o contradictorialitate între motivarea instanţei de apel şi dispozitiv, contrar caracterului devolutiv al apelului.
De asemenea, instanţa de apel a respins apelul pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, motivat de autoritatea de lucru judecat referitoare la despăgubirile morale acordate în Dosarul nr. 1717/252/2006, fără, însă, a face vreo referire la calitatea sa, de reprezentant şi corespondent al pârâtei D.D. Novi Sad Serbia şi Muntenegru, calitate în care aceasta trebuia să fie obligată la plata despăgubirilor morale, raportat la dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 şi la Regulamentul General al Consiliului Birourilor Convenţiei Internaționale Carte Verde, art. 3.2. şi 3.5., aflat la dosarul cauzei.
Asigurătorul, prin reprezentant, trebuia să fie obligat la plata daunelor materiale şi morale în limitele contractului de asigurare Carte Verde şi, în mod excepţional, în lipsa unui corespondent, B.A.A.R. este obligat la plata despăgubirilor în limitele stabilite de asigurarea Carte Verde - Regulamentul General al Consiliului Birourilor Convenţiei Internaționale Carte Verde, art. 3.1. şi 3.2. - ipoteză neaplicabilă în speţă.
În privinţa cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel, deşi a respins, în totalitate, apelul declarat de SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, nu a acordat cheltuielile de judecată care ar fi trebuit să cada în sarcina acesteia, respectiv cele legate de traducerea actelor din română în sârbă, obligaţie care incumba apelantei şi pe care recurentul a îndeplinit-o, la solicitarea expresă a instanţei, pentru a evita o nouă tergiversare a cauzei, determinat de poziţia procesuală a pârâtei D.D. Novi Sad Serbia şi Muntenegru, prin reprezentant.
2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, câtă vreme motivele ei nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii se regăsesc în cauză, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, recurgând la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat în litera şi spiritul lor, fie le-a aplicat greşit, interpretarea dată fiind eronată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Curtea a încălcat dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, care statuează, în mod obligatoriu, că instanţa trebuie să ţină seama, la stabilirea daunelor civile, de nivelul maxim prevăzut de contractul de asigurare, în speţă, asigurarea Carte Verde. Conform acestui act, cu putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ., instanţa avea obligaţia legală să indice cine suportă cuantumul despăgubirilor morale acordate în sarcina apelantului pârât M.C., în limita contractului de asigurare încheiat şi necontestat de părți.
Instanţa de apel, în mod greşit, a preluat motivarea instanţei de fond raportat la persoana care suportă cuantumul despăgubirilor morale acordate, referindu-se la dispoziţiile Ordinului nr. 3108/2004 al C.S.A., care vizează, strict, obligaţiile societăţilor de asigurare româneşti care trebuie să se alinieze normelor CE, dispoziţie legală inaplicabilă societăţii de asigurare sârbeşti.
3. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, neținând seama de actele depuse de intimata D.D. Novi Sad Serbia şi Muntenegru (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).
La dosarul cauzei s-a depus de către apelanta pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, în calitate de corespondent şi reprezentant al asigurătorului D.D. Novi Sad Serbia şi Muntenegru, la data de 20 februarie 2014, limita de asigurare obligatorie Carte Verde pentru Serbia, în anul 2005, respectiv de 100.000 dolari SUA/victimă, la media cursului valutar al dolarului de 3,097 lei/dolari SUA
Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii, în parte, a apelurilor, doar sub aspectul obligării S.C. Asirom Vienna Insurance Group S.A. Bucureşti la plata despăgubirilor stabilite de prima instanţă, cu menţinerea cuantumului reţinut de Tribunal.
II. Recurentul pârât M.C. a criticat decizia, pentru următoarele motive:
1. Prin sentinţa penală definitivă, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, au fost admise, în parte, pretenţiile reclamantului, recurentul pârât şi societatea de asigurări fiind obligaţi la plata daunelor materiale şi morale. Cererea reclamantului, privind daunele materiale, a fost admisă în parte, fiind stabilite pentru acoperirea întregului prejudiciu moral suferit ca urmare a vătămărilor corporale (fila 6 din sentinţa penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătoria Lugoj - „a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, pensionat în gradul II de invaliditate, viaţa s-a schimbat în totalitate faţă de perioada anterioară accidentului, suferinţele fizice au produs traume psihice etc.”). Este evident că, la pronunţarea hotărârii, instanţele au avut în vedere întregul prejudiciu moral suferit.
Daunele morale reprezintă o despăgubire aferentă traumelor fizice şi psihice suferite şi nu un mijloc de îmbogăţire a unei persoane; or, reclamantul, prin pretenţiile deja încasate, de 50.000 lei, şi pretenţiile în cuantum de 100.000 euro, solicitate în prezenta acţiune, urmăreşte să obţină, necuvenit, sume de bani, pe care nu le-ar fi încasat din venitul său în zeci de ani de muncă.
La stabilirea despăgubirilor se impune a se avea în vedere şi plafonul maxim stabilit prin poliţa de asigurare obligatorie Carte Verde.
2. În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, reprezentând pretinse diferenţe între salariu şi pensie, acestea sunt nefondate, întrucât reclamantul beneficiază de drepturi de asigurări sociale, iar, în faţa instanţei penale, nu a formulat astfel de pretenţii.
Daunele materiale acordate, reprezentând diferenţa dintre drepturile de asigurări sociale şi drepturile salariale obţinute la data accidentului rutier, sunt nefondate şi calculate plecând de la premisa eronată că reclamantul ar fi obţinut acelaşi venit până la vârsta de pensionare. Or, acest aspect este incert şi imprevizibil, veniturile unei persoane de-a lungul timpului putând creşte sau descreşte.
Conform cu susţinerile reclamantului din cuprinsul acţiunii, acesta arată, în esenţă, că a contractat o infecţie intraspitalicească (igienizare incorectă sală de operaţie), s-au rupt tijele de fixare femur, etc., sens în care a fost nevoit să suporte tratament suplimentare, deplasări la alte clinici din ţară, noi intervenţii chirurgicale etc., care nu sunt determinate de culpa recurentului, ci sunt un caz clar de „malpraxis” medical, sens în care pârâtul nu poate fi obligat la plata de despăgubiri materiale, sub acest aspect. Mai mult, reclamantul a suferit traumatisme prin cădere pe scări, fapt pentru care, eronat, instanţa de fond l-a obligat pe recurent la despăgubiri. Se reţine că reclamantul a căzut pe scări, ca urmare a traumelor suferite în accident, prezumţie absolut nefondată, în condiţiile în care este un fapt notoriu că există nenumărate persoane care se autoaccidentează, prin cădere, inclusiv pe scări, deşi sunt perfect sănătoase.
3. Susţine că nu datorează nici daune morale, prejudiciul psihic nefiind creat din culpa sa.
Sub un ultim aspect, instanţele de fond şi apel, deşi aveau la dispoziţie pârghiile legale pentru a afla care este plafonul de despăgubire maxim acordat de poliţa Carte Verde, în anul 2005, s-au pronunţat doar raportat la plafonul maxim prevăzut de norma legală română, deşi art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 dispune că asigurătorul răspunde la nivelul maxim dintre cel prevăzut de legea internă şi cel prevăzut în poliţa de asigurare. Solicită să se ceară autorităţilor competente ale Republicii Serbia comunicarea plafonului maxim de asigurare, prevăzut de poliţa Carte Verde, pentru a putea decide în consecinţă.
Poliţa Carte Verde avea un plafon de asigurare mult mai mare, în acea perioadă.
De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere împrejurarea că legiuitorul a stabilit cuantumuri de despăgubiri, în cazul poliţelor de asigurare, generoase, raportat şi la veniturile şi situaţia economică din România. Astfel că obligarea recurentului la plata unor daune morale, cu depăşirea plafonului maxim, reprezintă, în realitate, o îmbogăţire fără just temei a reclamantului intimat şi nu o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii civile, ca netemeinică şi nelegală, în principal, iar, în subsidiar, cu acordarea unei despăgubiri limitate la plafonul maxim prevăzut de poliţa de asigurare obligatorie Carte Verde.
În dosar nu s-au formulat întâmpinări.
Înalta Curte a acordat termen de judecată pentru depunerea poliţei de asigurare în discuţie, sub acest aspect fiind depuse înscrisurile de la filele 47-55 dosar recurs, de către avocatul recurentului reclamant.
Recurentul reclamant a depus o precizare a cererii de recurs, la 20 ianuarie 2015, în care a arătat că indicarea temeiului legal al art. 304 pct. 10 C. proc. civ. reprezintă o eroare de dactilografiere, susţinând că recursul este argumentat pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.
Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. (recursul reclamantului), respectiv de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (recursul pârâtului), Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I.1. Susţinerile recurentului reclamant subsumate acestui punct din cererea de recurs vizează, în realitate, două motive de nelegalitate, şi anume cele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., şi vor fi examinate din această perspectivă.
Astfel, criticile referitoare la nemotivarea deciziei, sub aspectul încălcării principiilor care guvernează repararea prejudiciului suferit de recurent şi limitele reparării, încălcare constatată de Curtea de Apel în ceea ce priveşte sentinţa apelată, precum şi la pretinsa contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii instanţei de control judiciar, se subsumează cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi sunt neîntemeiate.
Mai întâi, trebuie precizat că obligaţia de plată a daunelor morale şi cuantumul lor au fost contestate în ambele apeluri declarate în cauză, deci, atât de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, prin Sucursala Timiş, cât şi de pârâtul M.C.
Instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâtă, păstrând, în consecinţă, obligaţia de plată a daunelor morale de către aceasta, în sumă de 42.314,30 lei, astfel cum a dispus prima instanţă, şi a admis apelul declarat de pârâtul persoană fizică, reducând valoarea daunelor morale stabilite în sarcina sa, de la 125.000 de lei la 50.000 de lei.
În absenţa apelului reclamantului împotriva hotărârii primei instanţe, obiect al recursului declarat de acesta nu îl pot forma decât daunele morale la care a fost obligat pârâtul M.C. şi care au fost diminuate de către instanţa de apel.
Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurentului, Curtea nu a procedat la micşorarea daunelor morale stabilite în sarcina pârâtului persoană fizică determinat de împrejurarea că ar fi constatat încălcarea de către prima instanţă a principiului reparării integrale a prejudiciului produs părţii menţionate, pentru a se pune problema argumentării unei asemenea susţineri. Dimpotrivă, raportat la acest principiu, instanţa de apel, în calea de atac declarată de SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, a menţinut cuantumul daunelor morale stabilite în sarcina asigurătorului, respingând, în consecinţă, apelul formulat de persoana juridică.
În ceea ce priveşte argumentele pentru care Curtea a diminuat, în considerarea principiului echităţii, daunele morale la care a fost obligat pârâtul M., instanţa de apel a arătat că suma de bani solicitată de reclamant cu acest titlu, de 100.000 euro, este excesivă şi încalcă raportul de proporţionalitate şi justul echilibru între natura valorilor lezate şi daunele acordate. A mai făcut referire la scopul acordării daunelor morale, reprezentat de asigurarea unei satisfacţii morale pentru prejudiciul suferit, iar nu a uneia de ordin patrimonial.
De asemenea, în ansamblul criteriilor avute în vedere de Curte, în aprecierea daunelor morale cuvenite reclamantului, instanţa de control judiciar s-a raportat şi la circumstanţele cauzei, pe care le-a detaliat pe larg cu ocazia expunerii situaţiei de fapt, la jurisprudenţa naţională şi europeană în materie, precum şi la suma de bani stabilită cu acelaşi titlu în sarcina asigurătorului.
Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel nu şi-ar fi fundamentat, în fapt şi în drept, soluţia pronunţată asupra daunelor morale stabilite în sarcina persoanei fizice, pentru a fi incident cazul de nelegalitate referitor la nemotivarea deciziei, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În plus, pornind de la semnificaţia semantică a termenului de „echitate”, provenit din latinescul „ecvitas” şi care înseamnă „nepărtinire”, „cumpătare”, „dreptate”, principiul echităţii în sine are un conţinut foarte clar, care nu presupune explicaţii în plus faţă de însuşi înţelesul lui, astfel definit.
În realitate, deşi învocă argumente legate de nemotivarea deciziei recurate, reclamantul este nemulţumit de evaluarea Curţii asupra cuantumului daunelor morale, raportat inclusiv la principiul echităţii, evaluare care nu poate forma obiect al recursului, întrucât nu reprezintă un aspect de legalitate a hotărârii, ci aprecierea instanţei, legată de fundamentarea propriului raţionament juridic şi cu o anumită încărcătură de subiectivism, specific materiei reparării daunelor morale.
Referitor la contradicţia dintre considerentele deciziei atacate şi dispozitivul acesteia, sub aspectul daunelor morale acordate reclamantului, nu există niciun dubiu cu privire la cuantumul sumei de bani respective.
În dispozitivul hotărârii, Curtea a menţionat reducerea daunelor morale la 50.000 de lei în apelul declarat de pârâtul persoană fizică, cale de atac pe care a admis-o, explicitând, în considerente, motivele pentru care a procedat în acest sens.
Ca rezultat al admiterii apelului declarat de pârâtul persoană fizică, a schimbat, în parte, sentinţa, doar în ceea ce priveşte daunele morale la care a fost obligat pârâtul M.C. de către prima instanţă. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.
Apelul declarat de asigurător a fost respins, instanţa de control judiciar menţinând, deci, daunele morale stabilite în sarcina acestuia de către Tribunal şi prezentând, în partea motivată a deciziei, argumentele pentru care a pronunţat soluţia respectivă, astfel cum au fost expuse şi în cuprinsul prezentei hotărâri de recurs.
În concluzie, raportat la tehnica de redactare a deciziei, pretenţiile reclamantului privind daunele morale au fost reduse în apel la 50.000 de lei doar în ceea ce priveşte cererea îndreptată împotriva pârâtului persoană fizică, fiind menţinută hotărârea Tribunalului sub aspectul daunelor morale stabilite în sarcina asigurătorului, respectiv pentru suma de 42.314,301 lei.
Această soluţie corespunde motivării expuse în considerentele deciziei, nefiind, ca atare, întrunite cerinţele motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte susţinerile subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, nici acestea nu pot fi primite.
Contrar afirmaţiilor recurentului, Curtea a ţinut seama de sentinţa penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 a Judecătoriei Lugoj, rămasă definitivă, la care a făcut referire în mai multe rânduri, pe parcursul considerentelor deciziei recurate, şi care a constituit punctul de plecare în funcţie de care a stabilit atât prejudiciul suferit de reclamant ulterior acestei hotărâri, cât şi limitele cuantumului sumei acordate în procesul de faţă, raportat la despăgubirile stabilite prin hotărârea penală. Sub acest ultim aspect, în cuantificarea daunelor morale la care a fost obligat pârâtul M., instanţa de apel a avut în vedere şi daunele la care a fost obligat, cu acest titlu, asigurătorul, iar, raportat la acesta din urmă, Curtea a menţinut soluţia primei instanţe, care a stabilit daunele suportate de asigurător la 50.000 de lei, în funcţie de nivelul maxim al despăgubirilor aferente anului 2005, de 100.000 de lei, şi suma deja plătită conform sentinţei penale, de 50.000 de lei (în acest cuantum intrând daune materiale şi morale).
Nu se poate considera, deci, că instanţa de apel ar fi omis, în cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantului, sentinţa penală în care a fost evaluat prejudiciul iniţial, suferit de acesta ca urmare a accidentului produs în 2005.
Comparaţia susţinută de recurent, între despăgubirile stabilite în procesul penal şi cele care ar fi trebuit acordate în litigiul de faţă, în funcţie de numărul de zile de îngrijiri medicale şi de celelalte consecinţe suportate de recurent în planul drepturilor nepatrimoniale, este neavenită.
Chiar dacă daunele morale acordate în procesul penal, cât şi cele din procesul civil, au la bază aceeaşi cauză, respectiv accidentul produs în anul 2005, evaluarea realizată de instanţele care au instrumentat aceste litigii nu poate comporta o corespondenţă strict matematică, în sensul că, la un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale, în mod automat, suma de bani cuvenită victimei accidentului trebuie să fie mai mare proporţional cu numărul crescut al acestor zile. Pe lângă faptul că aprecierea instanţelor, în cuantificarea prejudiciului, se fundamentează pe circumstanţele particulare din fiecare proces, această apreciere reprezintă şi atributul exclusiv al organului judiciar, necenzurabil în recurs, pentru motivele deja evidenţiate în precedent.
Cât priveşte soluţia de respingere a apelului declarat de asigurător, în a cărei motivare s-ar fi omis referirea la calitatea de reprezentant şi corespondent al societăţii sârbeşti şi care ar fi atras, în opinia recurentului, plata daunelor în alte limite decât cele avute în vedere de prima instanţă, respectiv în limitele contractului de asigurare, iar nu potrivit cuantumului despăgubirilor indicat în legea internă, nici această susţinere nu poate fi primită.
Stabilirea unui alt nivel al despăgubirilor decât cel avut în vedere de prima instanţă, respectiv unul favorabil reclamantului şi dezavantajos pentru societatea de asigurare, nu putea avea loc în absenţa apelului declarat de către recurentul reclamant, indiferent de motivele pentru care Tribunalul ar fi reţinut un cuantum greşit al daunelor acordate, în opinia recurentului, aplicarea dispoziţiilor legale interne, în loc de clauzele contractului de asigurare. Or, reclamantul nu a atacat hotărârea primei instanţe, astfel încât nu poate pretinde, în prezentul recurs, majorarea daunelor morale stabilite în favoarea sa şi în dezavantajul societăţii de asigurare, prin sentinţă. Sub acest aspect, trebuie reţinut că nu constituie motiv de ordine publică, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a legii, decât în ipoteza în care s-ar pune problema ocrotirii unui interes general, ceea ce nu este cazul în speţă, interesul reclamantului, ca victimă a accidentului, de a pretinde o anumită sumă de bani de la asigurător, fiind unul particular, strict legat de persoana sa.
Susţinerile vizând neacordarea către reclamant a cheltuielilor de judecată în apel, raportat la soluţia dată căii de atac declarate de asigurător, sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Recurentul a solicitat obligarea societăţii de asigurare la plata contravalorii traducerii actelor ce se impunea a fi comunicate în străinătate către asigurătorul sârb, determinat de respingerea, în integralitate, a apelului declarat de această parte.
Modalitatea de soluţionare a apelului declarat de asigurător reprezintă doar un element subsidiar în examinarea acestei critici, în condiţiile în care, pentru ipoteza traducerii unor acte ce trebuie comunicate în străinătate, în limba statului respectiv, există dispoziţii legale ce definesc categoria persoanelor ce trebuie să suporte cheltuielile legate de traducere.
Astfel, potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, în forma în vigoare la data efectuării traducerilor respective (legea publicată în M. Of. din 5 august 2009), traducerea documentelor ce se comunică în străinătate se realizează prin grija autorităţilor judiciare române şi pe cheltuiala părţilor interesate, în afară de cazurile în care părţile sunt scutite de plata cheltuielilor judiciare.
Recurentului i s-a pus în vedere, la termenul din 23 ianuarie 2014, să depună la dosar copii de pe acţiune, de pe hotărârea primei instanţe şi de pe motivele de apel, cu traducerile aferente în limba sârbă, în vederea comunicării acestor documente către asigurătorul D.D. Novi Sad Serbia, partea nefăcând niciun fel de opoziţie la măsura instanţei, dimpotrivă, îndeplinind obligaţia stabilită în sarcina sa.
Pe de altă parte, în prezentul recurs, reclamantul nu face nicio referire la dispoziţia legală sus-menţionată şi, cu atât mai puţin, o combate, în sensul de a preciza argumentele pentru care nu ar face parte din categoria „persoanelor interesate” în desfăşurarea procesului, pe cheltuiala cărora se asigură, potrivit legii, traducerea documentelor ce se transmit în altă ţară.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că recurentul este „persoană interesată” în sensul art. 7 lit. b) din Legea nr. 289/2003, în desfăşurarea procesului şi, deci, în mod corect, au fost stabilite cheltuielile legate de traducerea documentelor în limba sârbă, cu atât mai mult cu cât litigiul a pornit la iniţiativa sa, nu a contestat obligaţia de asigurare a traducerii, stabilită în sarcina lui de către instanţa de apel, şi, deşi nu a avut calitatea de apelant în faza procesuală anterioară, fără dubiu era interesat în soluţionarea litigiului inclusiv în faza apelului şi în pronunţarea unei hotărâri definitive, pe care să o poată pune în executare.
Prin urmare, niciuna dintre susţinerile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate nici din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nici a motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 din acelaşi text de lege.
2. Critica referitoare la încălcarea legii raportat la motivarea deciziei recurate, care nu ar permite identificarea elementelor de fapt care să justifice o anumită modalitate de aplicare a legii, vizează, în realitate, nu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci cel referitor la motivarea deciziei, reglementat de pct. 7, nefiind întemeiată. Cum s-a arătat deja, instanţa de apel a expus în detaliu situaţia de fapt reţinută în cauză, faţă de care a procedat la aplicarea dispoziţiilor legale pe care le-a considerat incidente.
Cât priveşte susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, care stabilesc nivelul maxim al despăgubirilor prevăzut în contractul de asigurare drept criteriu pe care instanţa trebuia să îl aibă în vedere în acordarea daunelor morale, precum şi cele referitoare la aplicarea greşită, în speţă, a Ordinului C.S.A. nr. 3108/2004 faţă de naţionalitatea străină a asigurătorului D.D. Novi Sad Serbia şi Muntenegru, nici acestea nu pot fi reţinute.
Dispoziţiile legale invocate au legătură cu obligaţia de plată a despăgubirilor de către asigurător, iar nu de către persoana fizică asigurată, care a produs fapta prejudiciabilă. Cum s-a arătat deja, întrucât recurentul nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, prin care să conteste despăgubirile stabilite în sarcina societăţii de asigurare şi apelul acesteia din urmă s-a respins, ca nefondat, deci, decizia nu este dezavantajoasă reclamantului sub acest aspect, el nu mai poate pretinde în prezentul recurs, omisso medio, un alt cuantum al daunelor morale la care a fost obligat asigurătorul. În consecinţă, Înalta Curte nu va examina respectivele critici.
Referitor la neindicarea persoanei care trebuie să suporte despăgubirile stabilite în sarcina persoanei fizice, contrar afirmaţiilor recurentului, această persoană rezultă, în mod neîndoielnic, din decizia recurată, fiind chiar pârâtul M.C. Astfel, în urma admiterii apelului declarat de partea menţionată, Curtea a modificat doar cuantumul daunelor stabilite în sarcina acestuia, fără să facă vreo referire cu privire la subiectul obligaţiei de plată a sumei de bani respective. Pe de altă parte, prima instanţă a stabilit că asigurătorul răspunde în mod distinct şi în limitele maxime prevăzute de lege pentru fapta ilicită săvârşită de persoana asigurată, raportat la calitatea sa, de garant legal, derivată din raportul de asigurare obligatorie de răspundere civilă; a mai reţinut că aceasta nu este o răspundere solidară cu cea a persoanei asigurate, care a produs fapta producătoare de prejudiciu. Recurentul reclamant nu a atacat sentinţa, astfel încât, şi sub acest aspect, nu poate susţine, omisso medio, că asigurătorul sau o altă persoană, diferită de cea a pârâtului M., ar trebui să răspundă pentru prejudiciul produs de acesta din urmă.
3. Critica referitoare la omisiunea instanţei de apel, de a ţine seama de înscrisul care indică, în opinia recurentului, limita maximă de asigurare obligatorie Carte Verde, depus de apelanta pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti, nu poate fi analizată, întrucât nu este susceptibilă de încadrare în cazurile actuale de casare sau de modificare a hotărârii atacate. Astfel, în Codul de procedură anterior, se prevedea casarea hotărârii recurate pentru ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10), motiv de recurs abrogat prin art. 1 pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
Înalta Curte are în vedere susţinerea părţii, în sensul că indicarea art. 304 pct. 10 C. proc. civ. în cererea de recurs reprezintă o eroare de dactilografiere, dar aceasta nu poate conduce la un alt raţionament decât cel indicat mai sus, de vreme ce critica respectivă nu poate primi, în condiţiile Codului de procedură civilă în vigoare, vreo încadrare în motivele de nelegalitate reglementate de acest act normativ.
Faţă de considerentele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
II.1. Excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul M.C., invocată de reclamant, nu poate fi primită, întrucât criticile pârâtului, vizând interpretarea şi aplicarea greşită a legii în materie de răspundere civilă delictuală şi asigurări se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi examinate din această perspectivă.
Susţinerile recurentului pârât M.C., referitoare la acoperirea integrală a prejudiciului de ordin nepatrimonial, prin despăgubirile acordate în procesul penal, nu pot fi primite.
Astfel, recurentul a invocat cele reţinute în sentinţa penală nr. 38 sin 22 ianuarie 2007 a Judecătoriei Lugoj, în legătură cu prejudiciul evaluat prin această hotărâre, făcând trimitere la considerentele instanţei respective - „a suferit mai multe intervenţii chirurgicale (reclamantul), pensionat gradul II de invaliditate, viaţa s-a schimbat în totalitate (…), suferinţele fizice au produs traume psihice”.
Cu alte cuvinte, recurentul pretinde că instanţa penală, în raport cu elementele avute în vedere în motivarea hotărârii, a evaluat integral prejudiciul, inclusiv şi pe cel viitor, produs ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale.
Instanţa de apel, în cauza de faţă, a arătat în esenţă, că, în domeniul vătămării aduse integrităţii corporale şi sănătăţii, este posibilă revizuirea prejudiciilor cauzate, hotărârea pronunţată în materia despăgubirilor neavând autoritate de lucru judecat, că agravarea prejudiciului faţă de cel anterior evaluat reprezintă un prejudiciu nou şi, deci, un temei pentru acordarea despăgubirilor suplimentare. Raportat la speţă, a reţinut agravarea prejudiciului de ordin moral suferit de reclamant, ulterior procesului penal.
În condiţiile în care recurentul nu a combătut raţionamentul teoretic al Curţii, în urma căruia această instanţă a acordat daune morale suplimentare celor din procesul penal, partea limitându-se doar să invoce considerentele sentinţei penale, de care instanţa de apel a ţinut seama, motivarea hotărârii pronunţate de Judecătoria Lugoj nu poate constitui, în sine, un argument suficient pentru a se reţine acoperirea integrală a prejudiciului nepatrimonial prin această hotărâre.
În plus, prin Decizia nr. 294/R din 13 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, definitivă, pronunţată în procesul penal declanşat ca urmare a accidentului produs de recurentul pârât, s-au respins recursurile declarate de acesta şi de reclamant, reţinându-se, printre altele, că despăgubirile acordate sunt în măsură să acopere prejudiciul material şi moral suferit, „existând posibilitatea ca, pe cale civilă, să fie recuperate eventualele prejudicii ulterioare, în cazul efectuării unor intervenţii chirurgicale ulterioare”. Ca atare, şi instanţa penală a recunoscut, în favoarea reclamantului, victimă a accidentului analizat în dosarul penal, posibilitatea redimensionării prejudiciului stabilit în cauza respectivă.
Cât priveşte cele stabilite de instanţa de apel faţă de situaţia concretă din speţă, în sensul agravării prejudiciului produs reclamantului, acestea vor fi examinate în raport de criticile formulate de recurentul pârât, în măsura în care se circumscriu unor motive de nelegalitate.
Nu poate fi reţinută nici afirmaţia referitoare la îmbogăţirea reclamantului, în raport cu daunele încasate şi cu cele pretinse în dosarul de faţă, deoarece decizia Curţii de Apel nu poate fi contestată de către pârât decât sub aspectul despăgubirilor acordate de instanţă, nu şi sub aspectul celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, în contextul în care instanţa de apel a admis, în parte, pretenţiile reclamantului, iar recursul acestei părţi urmează să fie respins, ca nefondat.
De asemenea, despăgubirile deja încasate în urma procesului penal vizează prejudiciul evaluat în cauza respectivă şi nu pot constitui un impediment la acordarea, cu acest titlu, a unor sume de bani suplimentare, în cazul agravării prejudiciului iniţial, astfel cum s-a reţinut în prezentul litigiu.
Nu în ultimul rând, evaluarea prejudiciului de ordin moral, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, este atributul instanţelor de fond şi nu poate fi cenzurată în recurs decât pentru motive de nelegalitate, nefiind, deci, suficientă contestarea generică a cuantumului sumei de bani stabilite cu acest titlu.
Nici compararea echivalentului material al daunelor de ordin nepatrimonial produse reclamantului cu veniturile pe care acesta le-ar fi obţinut în decursul vieţii şi care ar conduce la concluzia îmbogăţirii fără temei a acestei părţi nu poate fi reţinută. În afara faptului că o astfel de estimare, a veniturilor ce s-ar realiza în timpul vieţii, nu poate fi făcută în raport cu gradul de incertitudine al sumelor de bani respective, aspectul sesizat de parte nu are legătură cu evaluarea daunelor morale, care are la bază alte criterii şi un alt scop decât cele vizând sursele de subzistenţă ale unei persoane. Compensaţiile materiale pentru prejudiciile aduse drepturilor nepatrimoniale sunt destinate să îmbunătăţească viaţa victimelor şi să aline durerea şi trauma produse de anumite evenimente sau incidente, neputând fi stabilite în urma unui calcul strict matematic raportat la veniturile salariale obţinute în timpul vieţii.
A mai susţinut recurentul că despăgubirile trebuie acordate în funcţie de plafonul maxim rezultat din poliţa de asigurare Carte Verde, afirmaţie corectă faţă de dispoziţiile art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, care prevăd că a sigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare.
Cu toate acestea, în speţă, instanţele au reţinut că nu s-a făcut dovada plafonului maxim al despăgubirilor acordate în Serbia pentru anul 2005, întrucât nu s-a depus o copie lizibilă a poliţei de asigurare, cu toate demersurile efectuate în acest sens atât de părţi, cât şi de organul judiciar. În plus, şi în dosarul de recurs, s-a acordat termen de judecată în acelaşi scop, fără să se îndeplinească obligaţia dispusă de instanţă, cu privire la depunerea poliţei de asigurare în formă lizibilă şi completă, în care să se menţioneze suma asigurată, respectiv plafonul maxim al despăgubirilor care pot fi acordate de asigurătorul sârb pentru anul respectiv.
În aceste condiţii, cum instanţele au reţinut ca nedovedit cuantumul plafonul maxim al despăgubirilor care pot fi acordate de asigurătorul sârb pentru anul producerii accidentului, în mod corect au aplicat legislaţia română, care stabileşte suma maximă a despăgubirilor pentru anul respectiv la 100.000 de lei (art. 7 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004 cu referire la anexa 3 din acest ordin).
Cât priveşte pârghiile avute la dispoziţie de instanţa de apel pentru a afla informaţii în legătură cu acest plafon, acestea nu pot funcţiona în absenţa declanşării de către partea interesată a procedurii de obţinere a informaţiilor asupra dreptului străin (certificatul de legislaţie), procedură care nu a fost iniţiată în nicio fază procesuală parcursă de prezentul dosar. Inclusiv în recurs, deşi recurentul pârât a solicitat, în cerere, obligarea asigurătorului sârb la comunicarea relaţiilor în legătură cu plafonul maxim al despăgubirilor, nu s-a mai prezentat în instanţă şi nici în scris nu a solicitat declanşarea acestei proceduri speciale de obţinere a informaţiilor asupra dreptului străin, societatea de asigurări sârbă neputând fi obligată în mod direct să comunice relaţii în legătură cu plafonul maxim al despăgubirilor, stabilit prin legea străină.
Astfel, în mod evident, plafonul maxim al despăgubirilor ce pot fi acordate de asigurătorul sârb rezultă dintr-un act normativ emis de organismul corespunzător din statul străin, omolog C.S.A./puterii legislative din România.
Cum s-a arătat deja, obţinerea de informaţii asupra dreptului străin (certificatul de legislaţie) se realizează în baza unei anumite proceduri în care sunt implicate autoritatea judiciară a statului care solicită informaţiile cu privire la dreptul intern al altui stat şi ministerele de justiţie din cele două state, cererea de informaţii emanând de la organul judiciar şi fiind transmisă statului străin prin intermediul Ministerului de Justiţie. De asemenea, transmiterea cererilor de informaţii asupra dreptului străin se efectuează fie în baza şi în condiţiile Convenţiei Consiliului Europei, încheiată la Londra, la 7 iunie 1968, la care ambele state sunt părţi, fie în baza convenţiei/tratatului bilateral în domeniul asistenţei judiciare în materie civilă sau comercială încheiat între România şi Serbia, în funcţie de opţiunea statului parte, dar cu respectarea întocmai a procedurii reglementate de documentul respectiv.
Prin urmare, faţă de conduita recurentului pârât, persoană interesată să obţină informaţiile în discuţie, dar şi a celorlalte părţi în fazele prezentului litigiu, nu li se poate imputa instanţelor că nu au obţinut relaţii privind plafonul maxim al despăgubirilor, în contextul în care au fost acordate mai multe termene de judecată pentru lămurirea acestui aspect, inclusiv prin stabilirea în sarcina părţilor de a depune poliţa de asigurare.
Sub acelaşi aspect, recurentul reclamant a formulat mai multe susţineri în legătură cu existenţa poliţei de asigurare în care a fost indicat plafonul despăgubirilor şi a anumitor documente, în dosarul de apel, din care ar rezulta acest cuantum, solicitând şi aplicarea dispoziţiilor art. 174 teza a II-a C. proc. civ., în sensul recunoaşterii sumei de 100.000 dolari SUA ca plafon maxim în conţinutul poliţei.
Aceste solicitări ale recurentului reclamant nu au fost primite de prezenta instanţă, de vreme ce au legătură cu motivul de recurs din calea de atac formulată de acesta, privind nepronunţarea asupra unui mijloc de probă determinant, şi care a fost înlăturat pentru neîncadrare în motivele de casare/modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi pentru formularea criticii în legătură cu plafonul maxim omisso medio. În subsidiar, în cazul existenţei unei proceduri speciale pentru obţinerea de informaţii asupra dreptului străin, nu se mai poate pune problema unor alte mijloace procesuale prin intermediul cărora să poată fi furnizate asemenea relaţii.
În concluzie, în lipsa poliţei de asigurare Carte Verde în formă completă şi a certificatului de legislaţie cu privire la dreptul sârb în materie, în mod corect, instanţele de judecată au avut în vedere cel mai mare nivel de despăgubire prevăzut de legea română pentru anul 2005 (100.000 de lei), procedând la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995 şi art. 7 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004 cu referire la anexa 3 din acelaşi ordin, nefiind, astfel, incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte daunele materiale acordate reclamantului, deşi, aparent, recurentul pârât nu justifică interes în contestarea lor, nefiind obligat la plata vreunei sume de bani cu acest titlu, Înalta Curte va examina susţinerile formulate. Astfel, o eventuală diminuare a sumelor respective, stabilite în sarcina asigurătorului, ar determina, raportat la plafonul maxim al despăgubirilor, o valoare superioară a daunelor morale suportate de acesta, cu consecinţa redimensionării despăgubirilor la care a fost obligat recurentul M., care răspunde doar pentru daunele ce depăşesc nivelul maxim al despăgubirilor la care poate fi obligat asigurătorul.
Criticile sunt, însă, neîntemeiate.
Împrejurarea că reclamantul a beneficiat de drepturile de asigurări sociale în perioada pentru care instanţa a stabilit despăgubiri materiale în sarcina asigurătorului nu reprezintă un impediment în obţinerea diferenţei dintre pensie şi salariul pe care l-ar fi încasat în cazul în care accidentul nu s-ar fi produs. Pensia de invaliditate, inferioară salariului, nu asigură repararea integrală a prejudiciului provocat reclamantului.
Or, repararea integrală a prejudiciului material constă în înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situația anterioară (restitutio in integrum), ceea ce presupune repararea atât a prejudiciului efectiv (damnum emergens), cât și a beneficiului sau câștigului nerealizat, pe care victima a fost împiedicată să-l obțină (lucrum cessans).
În aceste condiţii, pentru respectarea principiului sus-enunţat, în mod corect, instanţele au acordat daune materiale în favoarea reclamantului, vizând diferenţa dintre pensia de invaliditate şi salariul ce l-ar fi încasat în absenţa incidentului producător de prejudiciu.
Nici susţinerea referitoare la imposibilitatea acordării sumelor de bani sus-menţionate determinat de neformularea pretenţiilor respective în dosarul penal nu poate fi reţinută. Orice solicitări de natură civilă care decurg dintr-o cauză penală pot fi valorificate, în condiţiile legii, şi pe cale separată de procesul penal, constituirea ca parte civilă în acest proces fiind un drept, iar nu o obligaţie a persoanei care a suferit un prejudiciu.
În legătură cu aceste despăgubiri, recurentul a contestat şi perioada pentru care au fost calculate, arătând că nu există nicio certitudine că reclamantul ar fi obţinut aceleaşi venituri salariale până la vârsta de pensionare, prejudiciul fiind, în consecinţă, incert şi imprevizibil. Nici această critică nu este fondată, întrucât, prin hotărârea primei instanţe, menţinută în apel, nu s-au acordat despăgubiri până la data la care reclamantul ar fi împlinit vârsta pensionării, ci pentru perioada 1 iunie 2007-1 aprilie 2010, instanţa exceptând din acest calcul perioada în care partea s-a aflat în concediu de creştere copil.
Referitor la inexistenţa culpei recurentului în prejudiciul produs reclamantului ca urmare a cheltuielilor medicale suportate de acesta din urmă ulterior procesului penal (cheltuieli de deplasare la unităţi spitaliceşti, cheltuieli legate de proceduri medicale ca urmare a intervenirii anumitor incidente de natură medicală), instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că despăgubirile respective au aceeaşi cauză, şi anume accidentul produs de pârât. Prin urmare, acest element determinant, definit de prima instanţă ca fiind fenomenul cauză şi care a fost generat de culpa pârâtului în producerea lui stă la baza sumelor de bani avansate de reclamant pentru intervenţiile medicale ulterioare producerii accidentului, chiar dacă, în lanţul cauzal al prejudiciului produs ar intra şi alţi factori de natură externă, cum ar fi pretinse erori medicale sau însăşi conduita reclamantului. Aceste condiţii sau situaţii exterioare fenomenului cauză, în legătură cu care s-ar putea pune problema unui cumul de culpe în producerea prejudiciului, nu-l absolvă, însă, pe asigurător (iar nu direct pe recurentul pârât, cum greşit a susţinut acesta), de a avansa despăgubirile materiale determinate de accidentul produs de persoana asigurată, putând, cel mult, influenţa cuantumul despăgubirilor, în legătură cu care, sub acest aspect, recurentul nu a formulat critici concrete.
În concluzie, printr-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, instanţele au stabilit despăgubiri în favoarea reclamantului pentru prejudiciul material suferit de acesta ulterior procesului penal, constând în cheltuieli de deplasare şi intervenţii chirurgicale survenite ca urmare a accidentului produs de pârât.
3. A susţinut recurentul că nu datorează daune morale, întrucât prejudiciul produs reclamantului la nivel psihic nu a fost produs din culpa sa, afirmaţie care, dat fiind gradul său de generalitate, nu poate fi examinată de Înalta Curte. Recurentul nu invocă, în mod concret, nicio critică de nelegalitate în ceea ce priveşte raţionamentul instanţei de apel în soluţia de obligare a sa la plata daunelor morale.
Cât priveşte plafonul maxim al despăgubirilor, ce trebuia avut în vedere de Curte, potrivit contractului de asigurare, criticile recurentului au fost deja analizate în cadrul motivului de recurs precedent, astfel încât nu se mai impune reluarea argumentării care a condus la înlăturarea lor.
De asemenea, nivelul maxim al despăgubirilor stabilit de legislaţia românească, în sarcina asigurătorului, pentru accidentele produse de persoanele asigurate, raportat la situaţia economică a statului român reprezintă o chestiune de politică legislativă, care nu înlătură, însă, posibilitatea obligării celui care a provocat evenimentul prejudiciabil, de a plăti, în completare, daunele suferite de victimă, tocmai în scopul asigurării unei reparări integrale a prejudiciului respectiv.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de pârâtul M.C., nefiind îndeplinite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Conform art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţi, ca părţi căzute în pretenţii, la plata sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată în recurs către SC A.R.A.V.I.G. SA, reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisului depus la fila 60 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul L.F.C. şi de pârâtul M.C. împotriva Deciziei nr. 67/A din 15 mai 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă pe ambii recurenţi la plata sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată în recurs către SC A.R.A.V.I.G. SA
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 570/2015. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 498/2015. Civil. Prestaţie tabulară. Recurs → |
|---|
