ICCJ. Decizia nr. 443/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 443/2015
Dosar nr. 4805/176/2009*
Şedinţa publică din 13 februarie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 06 iulie 2009 sub nr. 4805/176/2009 la Judecătoria Alba Iulia, precizată la data de 28 iunie 2010 de reclamanţii O.N. şi OA., s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâta T.O.: să se constate valabil antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între reclamanţi şi pârâtă, având ca obiect imobilul înscris în C.F. a localităţii Alba Iulia, în suprafaţă de 5.935 mp, ulterior precizarea vizând imobilul înscris în C.F., U.A.T. Alba Iulia, în suprafaţă de 3.277 mp, provenită din C.F. a localităţii Alba Iulia,; să fie obligată pârâta să elibereze reclamanţilor act apt de intabulare, în caz contrar sentinţa să ţină loc de act apt de intabulare; să se constate că reclamanţii au plătit pârâtei suma de 550.000 lei, în loc de 11.000 dolari SUA, potrivit antecontractului de vânzare încheiat la 17 iulie 2002, din care au achitat 1.000 dolari SUA la data de 17 iulie 2002 cu titlu de arvună; să fie obligată pârâta să achite reclamanţilor suma de 526.200 lei, cu titlu de plată nedatorată; să se dispună ca O.C.PI. Alba - Biroul C.F. să intabuleze dreptul de proprietate al reclamanţilor astfel dobândit, în cotă de 1/1 părţi, cu titlu de cumpărare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că între părţi s-a încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare la 17 iulie 2002, dată la care s-a achitat suma de 1.000 dolari SUA, cu titlu de arvună. Ulterior, reclamanţii au plătit pârâtei suma de 550.000 lei, conform extraselor de cont, aspect pe care pârâta însă nu îl mai recunoaşte. Deşi preţul a fost plătit, la terminarea procesului la care se face vorbire în antecontract pârâta a refuzat să elibereze act apt de intabulare.
În drept au invocat dispoziţiile art. 22 şi 24 din Decretul Lege nr. 115/1938 şi art. 27 din Legea nr. 7/1996.
Prin întâmpinare, pârâta T.O. a solicitat respingerea acţiunii, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru emiterea unui act de intabulare. Astfel, preţul nu a fost integral achitat, reclamanţii nu deţin posesia imobilului, mai mult, reclamantul O.N. datorează pârâtei, în calitate de mandatar, o importantă sumă de bani (pârâta a încheiat, prin intermediul acestui reclamant, un contract de vânzare cumpărare pentru suma de 757.530 euro, din care i-a fost remisă de către mandatar suma de 129.778,19 euro).
La data de 21 octombrie 2010, reclamanţii O.N. şi OA. au completat acţiunea, solicitând ca, în contradictoriu cu pârâţii C.E., C.I., O.M. şi O.L., să se constate valabil antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între reclamanţi şi pârâtă, având ca obiect imobilul înscris în C.F. a localităţii Alba Iulia, în suprafaţă de 5.935 mp; să se constate valabil antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între reclamanţi şi pârâtă, având ca obiect imobilul înscris în C.F., U.A.T. Alba Iulia, în suprafaţă de 3.277 mp, provenită din C.F. a localităţii Alba Iulia; să fie obligată pârâta să elibereze reclamanţilor act apt de intabulare, în caz contrar sentinţa să ţină loc de act apt de intabulare; să se constate că reclamanţii au plătit pârâtei suma de 550.000 lei, în loc de 11.000 dolari SUA, potrivit antecontractului de vânzare încheiat la 17 iulie 2002, din care au achitat 1.000 dolari SUA la data de 17 iulie 2002 cu titlu de arvună; să fie obligată pârâta să achite reclamanţilor suma de 526.200 lei, cu titlu de plată nedatorată; să se constate ca fiind încheiat cu rea credinţă şi în frauda creditorilor reclamanţi contractul de donaţie din 16 iunie 2010, între pârâta T.O. şi pârâţii C.E. şi C.I.; să se dispună anularea contractului de donaţie din 16 iunie 2010, ca fiind act fraudulos al debitoarei T.O., prin care aceasta şi-a creat starea de insolvabilitate faţă de reclamanţii creditori; să se constate încetarea condiţiilor de existenţă ale antecontractului de vânzare - cumpărare din 2008 de sub B 2, încheiat între pârâta T.O., prin mandatar O.N., şi pârâţii O.M. şi O.L.; să se dispună O.C.P.I. Alba - Biroul C.F. să efectueze următoarele operaţiuni în C.F., U.A.T. Alba Iulia (provenită din C.F. Alba Iulia): să radieze promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare de sub B2 din C.F., U.A.T. Alba Iulia; să anuleze încheierea de intabulare din 17 iunie 2010 de sub B4 din C.F., U.A.T. Alba Iulia; să intabuleze dreptul de proprietate al reclamanţilor astfel dobândit, în cotă de 1/1 părţi cu titlul de cumpărare.
Reclamanţii au precizat că pe parcursul derulării procesului, la 16 iunie 2010, pârâta T.O. a încheiat un contract de donaţie cu pârâţii C.E. şi C.I., pârâta C.E. fiind cea care a semnat, în calitate de martor, antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la 17 iulie 2002, având ca obiect imobilul în litigiu. Aşadar, pârâta avea cunoştinţă la momentul primirii donaţiei că terenul donat era deja vândut reclamanţilor. Ca atare, pârâţii T.O., C.E. şi C.I. au înţeles să încheie actul de donaţie în frauda drepturilor reclamanţilor, chiar dacă aveau cunoştinţă de existenţa antecontractului de vânzare cumpărare din 17 iulie 2002, precum şi de prezentul litigiu, pârâta C.E. fiind nepoata pârâtei T.O.
Pârâta T.O. a decedat la data de 06 iunie 2011, succesorii acesteia fiind pârâţii C.E. şi C.I., conform certificatului de legatar din 15 iunie 2011 eliberat de B.N.P., D.A.D.
Prin sentinţa civilă nr. 5233 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost admisă în parte cererea reclamanţilor O.N. şi OA., s-a dispus anularea contractului de donaţie autentificat din 16 iunie 2010 încheiat între defuncta T.O. şi C.E. şi C.I., s-au constatat a fi încetate condiţiile de existență ale contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2008 de sub B2 încheiat între defuncta T.O. şi pârâţii O.M. şi O.L., au fost obligaţi pârâţii C.E. şi C.I. să elibereze reclamanţilor O.N. şi OA. act apt de intabulare pentru parcela, arabil în suprafaţă de 3.277 mp, înscris în C.F., U.A.T. Alba Iulia, în caz contrar sentinţa urmând a ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare, cu condiţia plăţii sumei de 5.500 dolari SUA sau echivalentul în lei la data plăţii în favoarea pârâţilor C.E. şi C.I., s-a dispus ca O.C.P.I. Alba să efectueze operaţiunile corespunzătore în C.F., U.A.T. Alba Iulia (provenită din C.F. Alba Iulia).
Prin Decizia civilă nr. 71/A din 30 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 410 din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost casată sentinţa civilă nr. 5233 din 10 noiembrie 2011 a Judecătoriei Alba Iulia, fiind stabilită competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba ca instanţă de fond, avându-se în vedere criteriul valoric.
Tribunalul Alba, prin sentinţa civilă nr. 1666 din 03 iulie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 4805/176/2009, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii O.N. şi OA. împotriva pârâţilor T.O., C.E. şi C.I. (în nume propriu şi ca moştenitori ai pârâtei T.O.), O.M. şi O.L., a constatat valabilitatea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 între pârâta T.O. - în calitate de vânzătoare şi reclamanţii O.N. şi OA. - în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în Alba Iulia, înscris ulterior în C.F., U.A.T. Alba Iulia, în suprafaţă de 3.277 mp, provenită din C.F. Alba Iulia, a obligat pe pârâţii C.E. şi C.I., în calitate de moştenitori ai defunctei T.O., să predea în favoarea reclamanţilor act apt de intabulare asupra imobilului ce a făcut obiectul antecontractului sus menţionat, în caz contrar sentinţa urmând a ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare, a dispus rezilierea antecontractului de vânzare cumpărare din 2008 de sub B2 încheiat între defuncta T.O. şi pârâţii O.M. şi O.L. şi anularea contractului de donaţie din 2010 încheiat între defuncta T.O. şi pârâţii C.E. şi C.I., a dispus O.C.P.I Alba să efectueze următoarele operaţiuni în C.F., U.A.T. Alba Iulia (provenită din C.F. Alba Iulia): să radieze promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare de sub B2 din C.F., U.A.T. Alba Iulia; să anuleze încheierea de intabulare din 17 iunie 2010 de sub B4 din C.F., U.A.T. Alba Iulia; să intabuleze dreptul de proprietate al reclamanţilor conform sentinţei, a obligat pe pârâţii C.I. şi C.E. să restituie în favoarea reclamanţilor suma de 526.200 lei, cu titlu de plată nedatorată şi să plătească în favoarea reclamanţilor suma de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că între pârâta T.O., în calitate de vânzător, şi reclamanţii O.N. şi OA. a intervenit un antecontract de vânzare cumpărare la data de 17 februarie 2002, prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Alba Iulia, în locul numit „L.N.”, în suprafaţă de 5.935 mp, înscris în C.F. Alba Iulia, dobândit cu titlu de moştenire de la antecesorii vânzătoarei. Preţul a fost stabilit la 11.000 dolari SUA, din care în momentul încheierii înscrisului s-a achitat suma de 1.000 dolari SUA, diferenţa de 10.000 dolari SUA urmând a fi plătită în momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare în faţa notarului public.
Prin acest înscris vânzătoarea s-a obligat să înstrăineze acest imobil făcând cunoscut cumpărătorilor că se vinde un bun litigios, care face obiectul unui proces aflat pe rolul Judecătoriei Alba Iulia, actul notarial urmând a se încheia după finalizarea acelui proces. De asemenea, s-a stipulat în antecontract plata de către vânzătoare a unei penalităţi de 10.000 dolari SUA în ipoteza în care aceasta renunţă la acţiunile judiciare sau nu formulează căile de atac împotriva soluţiilor pronunţate.
Prin urmare, situaţia juridică a terenului supus vânzării nu era reglementată la momentul întocmirii înscrisului; acţiunile în justiţie vizând retrocedarea terenului în litigiu au durat aproximativ 5 ani.
A mai reţinut instanţa de fond că, la 20 august 2007, pârâta T.O., în calitate de mandantă, a întocmit în favoarea reclamantului O.N. o procură, prin care l-a împuternicit pe acesta cu depline puteri să o reprezinte în orice relaţie prezentă sau viitoare privind cota sa întreagă de proprietate din imobilul care a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare. În virtutea acestei împuterniciri, reclamantul avea posibilitatea de a încheia în numele pârâtei şi pentru ea orice cereri, inclusiv promisiuni de vânzare, antecontracte, contracte de vânzare cumpărare, de a negocia preţul, arvuna, avansul, restul de preţ pe care îl va încasa şi va putea să îl folosească dacă va fi cazul, precum şi alte drepturi menţionate expres în cuprinsul împuternicirii.
În baza acestei împuterniciri, reclamantul O.N. a parcelat imobilul, iar o parcelă a fost vândută în favoarea SC A.I.C.G. SRL, preţul fiind stabilit la suma de 757.530 lei. Acest preţ a fost primit de către vânzătoarea T.O., prin mandatar, astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare depus la dosar.
Cât priveşte antecontractul de vânzare cumpărare, pârâta a recunoscut faptul că a primit 1.000 dolari SUA cu titlu de arvună, iar ordinele de plată ataşate demonstrează faptul că reclamantul O.N. a mai plătit suma de 5.500.000 lei, deşi trebuia să mai achite doar 10.000 dolari SUA.
Instanţa de fond, faţă de situaţia de fapt prezentată, a apreciat că acţiunea nu este prescrisă, raportat la obligaţia de perfectare a contractului autentic. Operațiunea trebuia să se încheie odată cu finalizarea proceselor de retrocedare, care s-a realizat doar în cursul anului 2007. Prin urmare, acţiunea, fiind introdusă la 06 iulie 2009, a fost promovată în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani.
Aceeaşi instanţa a constatat că, în speţă, s-a demonstrat existenţa antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului menţionat în petit, în suprafaţă de 5.935 mp. Parte din acest imobil a fost ulterior vândut şi preţul încasat de către pârâtă. În consecinţă, situaţia juridică a terenului fiind clarificată, iar preţul achitat, pârâta avea obligaţia de a se prezenta la notar în vederea perfectării contractului de vânzare cumpărare.
Pârâta a susţinut că antecontractul de vânzare cumpărare a fost desfiinţat prin eliberarea procurii speciale pe numele reclamantului O.N. Or, a reţinut instanţa de fond, această susţinere nu a fost probată în nicio modalitate, dispoziţiile procurii autentificate fiind clare, fără echivoc, revocarea acestei procuri fiind realizată în anul 2009. Prin urmare, nu se poate vorbi de rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare prin eliberarea procurii. Această procură, aşa cum rezultă din probatoriul administrat, a fost dată reclamantului pentru ca acesta să se ocupe de toate formalităţile necesare reglementării situaţiei juridice a terenului, în contextul în care pârâta T.O. era în vârstă, bolnavă şi greu de transportat. Nicio probă din dosar nu a demonstrat rezoluţiunea antecontractului şi nici existenţa unei alte înţelegeri; de asemenea, nu s-a dovedit iniţierea unei propuneri de a se reţine sume cu titlu de comision pentru ajutorul dat pentru câştigarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului.
Drept consecinţă, în baza art. 22 şi 24 din Decretul Lege nr. 115/1938 coroborat cu art. 27 din Legea nr. 7/1996, pârâţii C.E. şi C.I., în calitate de moştenitori ai defunctei T.O., au fost obligaţi să predea act de intabulare pentru imobilul menţionat în antecontractul de vânzare cumpărare şi să restituie suma de 526.200 lei achitată cu titlu de plată nedatorată.
Conform art. 274 C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii C.E. şi C.I., solicitând schimbarea în parte a hotărârii Tribunalului Alba, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamanţii O.N. şi OA.. Au solicitat, totodată, să fie menţinută sentinţa doar în ceea ce priveşte respingerea excepţiei dreptului material la acţiune şi rezilierea antecontractului de vânzare cumpărare din 2008, încheiat între defuncta T.O. şi pârâţii O.M. şi O.L., cu cheltuieli de judecată atât în fond, cât şi în apel.
În esenţă, apelanţii au arătat că sentinţa apelată este neîntemeiată, deoarece a stabilit o greşită stare de fapt ca urmare a interpretării eronate a unor probe din dosar şi a ignorării altor probe. De asemenea, sentinţa este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
În speţă, terenul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare, în suprafaţă de 5.935 mp, a fost dobândit prin moştenire de pârâta T.O. şi reconstituit în baza Legii nr. 18/1991. Cu ocazia punerii în posesie a fost refuzat vechiul amplasament, iniţiindu-se proceduri judiciare pe rolul Judecătoriei Alba Iulia. Reclamantul O.N. a promis pârâtei C.E., nepoata lui T.O., că o va ajuta să obţină restituirea terenului pe vechiul amplasament, cu condiţia ca T.O., mătuşa acesteia, să încheie formal un antecontract cu privire la teren. Urmare acestor discuţii, a fost încheiat antecontractul de vânzare cumpărare în litigiu, semnat în calitate de martor de C.M. şi C.E. În realitate, însă, înţelegerea a fost nu de a vinde reclamanţilor terenul, ci pentru ca T.O. să vândă ulterior imobilul, iar din preţul obţinut reclamantul să primească un comision pentru ajutorul acordat în soluţionarea litigiilor. De procese s-a ocupat reclamantul, care a suportat cheltuielile ocazionate de onorariu avocat şi alte sarcini. De asemenea, s-a ocupat de punerea în posesie şi eliberarea Titlului de proprietate din 1997.
Apelanţii au mai învederat că, în vara anului 2007, după ce terenul a fost înscris în CF, între părţi s-a realizat o nouă înţelegere, fiind revocat în întregime contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 2002. Reclamantul O.N. le-a adus la cunoştinţă că a găsit un cumpărător al unei părţi din teren şi le-a propus apelanţilor să se ocupe de vânzare, iar, din suma de 757.530 euro, să reţină suma de 257.530 euro, cu titlu comision pentru ajutorul dat, iar antecesoarea T.O. să rămână cu 500.000 euro. Urmare acestei înţelegeri, la 20 august 2007, reclamantul s-a deplasat la domiciliul pârâtei T.O. împreună cu un notar, unde aceasta a semnat împuternicirea. În baza acestei procuri, reclamantul a întocmit o documentaţie de parcelare a terenului de 5.935 mp în două loturi şi a dat declaraţie de parcelare ce a fost înscrisă în C.F. La 28 august 2007, reclamantul a încheiat cu SC A.I.C.G. SRL un antecontract de vânzare cumpărare, prin care a promis cumpărătoarei să vândă terenul proprietatea antecesoarei Totocea Oniţa, în suprafaţă de 2.538 mp, în baza procurii, şi un teren al acestuia, cumpărat de la martora C.M. Potrivit acestui antecontract a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat din 04 octombrie 2007.
Pentru terenul antecesoarei T.O., reclamanţii au încasat de la cumpărătoare suma de 757.530 euro. Din preţul primit, reclamantul O.N. a virat în contul lui T.O. suma de 550.000 lei, cu ordinele de plată din 2007, din 2008, din 2009. În vara anului 2009, reclamantul le-a propus pârâţilor ca pe lângă sumele virate să le mai predea suma de 1.400.000.000 lei vechi şi două apartamente în valoare de 8.600.000.000 lei vechi, propunere respinsă.
Apelanţii au arătat, totodată, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 969 C. civ., neaplicate de instanţa de fond, referitoare la revocarea convenţiei din 2002 şi încheierea convenţiei din 2007, iar nu prevederile art. 22 şi 24 din Decretul Lege nr. 115/1938, coroborate cu art. 27 din Legea nr. 7/1996. În plus, nu sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la acţiunea pauliană, cum s-ar deduce din motivarea hotărârii apelate, greşit fiind obligaţi pârâţii să restituie reclamanţilor suma de 526.200 lei cu titlu de plată nedatorată. În realitate, cum reiese din cele patru ordine de plată, reclamanţii au restituit antecesoarei T.O. o parte din preţul încasat din vânzarea terenului către SC A.I.C.G. SRL, ordinele de plată purtând menţiunea „contravaloare teren”. Aceste ordine de plată au fost întocmite de reclamanţi, cu bună ştiinţă şi în considerarea înţelegerii făcute cu T.O. cu ocazia procurii speciale din 20 august 2007.
În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a anulat şi contractul de donaţie din 2010 încheiat de antecesoarea T.O. cu pârâţii, acest act fiind perfectat urmare a celei de a doua înţelegeri cu aceştia din 2007, potrivit căruia terenul donat rămânea în proprietatea lui T.O.
Apelanţii au precizat şi că în mod greşit prin sentinţă au fost obligaţi la plata sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare, reclamanţii O.N. şi OA. au solicitat respingerea apelului ca nefondat. Aceştia au susţinut, în esenţă, că antecontractul de vânzare cumpărare nu a fost revocat de către părţi şi nu a fost încheiat în mod formal, primindu-se şi recunoscându-se plata cu titlu de arvună a sumei de 1.000 dolari SUA. Între părţi nu a existat nicio altă înţelegere, încheiată cu scopul de a se reţine sume cu titlu de comision pentru ajutorul dat în cursul procesului. Susţinerea pârâţilor, în sensul că antecontractul a fost desfiinţat, operând revocarea prin eliberarea procurii speciale pe numele reclamantului, nu poate fi luată în considerare, deoarece, potrivit art. 1021 C. civ., desfiinţarea trebuia să se ceară în justiţie.
Prin Decizia civilă nr. 60 din 24 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4805/176/2009*, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâţii C.E. şi C.I. împotriva sentinţei civile nr. 1666 din 03 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba, a schimbat în parte hotărârea apelată, numai în ceea ce priveşte dispoziţia de obligare a pârâţilor Corodea să restituie reclamanţilor suma de 526.200 lei cu titlu de plată nedatorată, pe care a înlăturat-o, a menţinut neschimbate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, a obligat intimaţii să plătească apelanţilor suma de 7.118 lei, cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii O.N. şi OA. au învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare urmare constatării valabilităţii antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 şi a constatării nulităţii contractului de donaţie din 2010, precum şi cu obligarea pârâţilor C.E. si C.I. să restituie reclamanţilor suma de 526.000 lei, cu titlu de plată nedatorată.
În speţă, părţile nu contestă încheierea antecontractului de vânzare cumpărare la data de 17 iulie 2002 între defuncta T.O., în calitate de vânzătoare, şi reclamanţii O.N. şi OA., în calitate de cumpărători, având ca obiect vânzarea imobilului teren în suprafaţă de 5.935 mp, înscris în C.F. Alba Iulia, ce a fost dobândit de vânzătoarea T.O. cu titlu moştenire după antecesorii săi B.N. şi M. Potrivit înscrisului din dosar, preţul de vânzare cumpărare a fost de 11.000 dolari SUA, din care la data încheierii convenţiei s-a achitat suma de 1.000 dolari SUA, diferenţa urmând a fi plătită în momentul încheierii actului autentic. Vânzătoarea s-a obligat să înstrăineze în formă autentică imobil ce face obiectul vânzării, făcând cunoscut că se vinde un bun litigios, obiect al unui proces aflat pe rolul Judecătoriei Alba Iulia. La data încheierii antecontractului, în anul 2002, imobilul teren făcea obiectul procedurilor de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991 şi, astfel, nu putea fi încheiat un act translativ de proprietate. Procedurile judiciare au fost susţinute de către reclamanţii O., care au suportat toate cheltuielile ocazionate, inclusiv de punere în posesie, eliberarea titlului de proprietate şi intabularea în cartea funciară.
În cauză, pârâţii C.E. şi C.I. au susţinut că antecontractului din anul 2002 a fost încheiat în mod formal, în realitate înţelegerea a fost de a se vinde ulterior terenul, iar din preţul obţinut reclamantul O.N. să primească un comision pentru ajutorul acordat în soluţionarea litigiilor.
Or, a apreciat instanţa de apel, această susţinere nu ar putea fi primită, întrucât în proces nu s-a dovedit afirmaţia referitoare la existenţa unei alte înţelegeri, cum corect a reţinut instanţa de fond.
Este real că, la data de 20 august 2007, între aceleaşi părţi s-a încheiat un contract de mandat prin care vânzătoarea T.O., în calitate de mandantă, l-a împuternicit pe O.N. să o reprezinte în orice relaţii prezente sau viitoare privind cota sa întreagă de proprietate a terenului în suprafaţă de 5.935 mp. În baza procurii speciale dată în acest sens de mandantă, mandatarul era îndrituit să formuleze cereri, să semneze declaraţii, să încheie promisiuni de vânzare cumpărare, antecontrate, contracte de vânzare cumpărare şi să negocieze preţul, arvuna sau avansul, schimbul de preţ pe care îl va încasa şi va putea să îl folosească, să consimtă la îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, să facă parcelări, să declare că imobilul nu este grevat sau înstrăinat în întregime sau în parte în favoarea unei terţe persoane fizice sau juridice, nu este revendicat de nicio persoană şi nici nu face obiectul vreunui proces, fiind liber de orice sarcini.
Urmare contractului de mandat încheiat, imobilul teren în suprafaţă de 5.935 mp a fost dezmembrat în două corpuri de avere, în suprafaţă de 2.858 mp, şi în suprafaţă de 3.277 mp. Parcela în suprafaţă de 2.858 mp a constituit obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 4 octombrie 2007 între reclamanţi şi SC A.I.C.G. SRL. Preţul de vânzare cumpărare potrivit menţiunilor acestui contract a fost stabilit la 737.530 euro, echivalent a 2.461.972,30 lei, din care vânzătoarea T.O. prin mandatar a recunoscut că a primit cu titlu de arvună suma de 75.753 euro virată în contul mandatarului, restul de preţ de 681.772 euro fiind achitat la data autentificării tot prin virament în lei în contul mandatarului, în baza procurii din 20 august 2007.
Cu ordinele de plată din 2007, din 2008 şi din 2009, mandatarul O.N. a virat în contul vânzătoarei T.O. suma de 550.000 lei, reprezentând contravaloare teren.
Procura autentificată din 20 august 2007 a fost revocată la data de 08 septembrie 2009, prin declaraţia autentificată din 2009.
A mai constatat instanţa de apel că, în speţă, ambele părţi susţin că reclamantul a găsit cumpărătorul pentru partea din terenul ce a constituit obiectul antecontractului de vânzare cumpărare, însă pârâţii C.E. şi C.I. arată că a intervenit o nouă înţelegere, fiind revocat în întregime contractul de vânzare cumpărare din 2002, soldat cu încheierea contractului de mandat din 20 august 2007, susţinere ce nu poate fi primită.
Aşa cum chiar apelanţii menţionează, mandatul special s-a dat reclamantului O.N. tocmai în considerarea posibilităţii vânzării unei porţiuni din teren la un preţ foarte bun, existând un potenţial cumpărător, în contextul în care vânzătoarea, defuncta T.O., era bolnavă, greu de transportat. Această împrejurare este dovedită cu înscrisurile din dosarul fond, inclusiv cu declaraţia de parcelare dată la două zile de la încheierea mandatului. Astfel, cu încheierea de autentificare din 28 august 2007 s-a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare referitor la imobilul teren în suprafaţă de 2.658 mp, imobil pentru care s-a încheiat contractul autentic din 04 octombrie 2007 pentru suma de 737.530 euro. Prin urmare, antecontractul a fost încheiat la 8 zile de la data încheierii contractului de mandat, aspect ce justifică în plus procura dată de vânzătoare. Mai mult, imobilul era intabulat pe numele defunctei T.O., iar încheierea unor contracte succesive şi intabulări succesive este evident că presupunea cheltuieli suplimentare.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile pârâţilor în sensul că din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare şi recunoaşterea la interogatoriu rezultă că reclamanţii au recunoscut că terenul proprietatea antecesoarei T. nu era grevat sau revendicat de nicio persoană, fiind liber de orice sarcini sau servituţi, adică au recunoscut implicit că a fost revocat antecontractul din 2002.
Este adevărat că în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare a parcelei de 2.858 mp, autentificat din 4 octombrie 2007, vânzătorul în nume propriu şi prin mandatar declară pe proprie răspundere că imobilele nu sunt grevate sau revendicate de nicio persoană, nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 sau vreunei legi speciale de retrocedare şi nici nu fac obiectul vreunui proces, fiind liber de orice sarcini şi servituţi. Însă această menţiune din cuprinsul contractului, contrar celor susţinute de pârâţi, nu face dovada recunoaşterii implicite a revocării antecontractului din anul 2002. Şi aceasta întrucât pârâţii omit a observa că respectiva menţiune, în sensul că terenul este liber de orice sarcini sau servituţi, a fost înscrisă şi în procura specială acordată de vânzătoare la 20 august 2007, prin care mandatarul O.N. a fost autorizat să declare că imobilul nu este grevat sau înstrăinat. Or, această menţiune din cuprinsul contractului face dovada îndeplinirii mandatului şi nu a recunoaşterii implicite a revocării antecontractului din anul 2002. Mai mult, prin niciun răspuns la interogatoriu reclamanţii nu au recunoscut o nouă înţelegere intervenită cu pârâţii şi nici revocarea antecontractului din 2002.
Pornind de la realitatea că un antecontract, prin care părţile s-au obligat să constituie în viitor un drept real asupra unui imobil, naşte în sarcina acestora obligaţia de a încheia contractul asumat, s-a apreciat că instanţa are posibilitatea să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare; aceasta se impune în temeiul principiului executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură a prejudiciului, prevăzut de art. 1073 - 1077 C. civ., care permit pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare.
Sub acest aspect, al temeiului de drept al acţiuni, instanţa de apel a constatat că nu pot fi aplicate dispoziţiile Decretului Lege nr. 115/1938 ce justifică acţiunea în prestaţie tabulară şi de predare a înscrisului în vederea intabulării. Ca atare, în considerarea prevederilor art. 969 C. civ. şi ale art. 1073 şi 1077 C. civ. se impune a se recunoaşte valabilitatea antecontractului şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, în condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada revocării de părţi a antecontractului încheiat în 2002. Revocarea unui contract sinalagmatic este supusă condiţiilor art. 1020 - 1021 C. civ., ceea ce în speţă nu s-a probat şi, de altfel, nici nu s-a solicitat pe cale reconvenţională.
Instanţa de apel a mai reţinut că s-a încercat modificarea unor clauze contractuale, şi anume cele referitoare la preţul imobilului vândut, în sensul că vânzătoarea nu a mai fost de acord cu preţul iniţial stabilit prin antecontract. Chiar pârâţii C.E. şi C.I., în cuprinsul declaraţiei de apel, au arătat că în vara anului 2009 reclamanţii le-au propus ca pe lângă sumele virate (de 550.000 lei) să le mai predea o sumă de bani şi 2 apartamente, propunere refuzată. Din probe a rezultat că un teren învecinat cu cel în litigiu, în suprafaţă de 3.848 mp şi 690 mp, a făcut obiectul unui antecontract de vânzare cumpărare în 2002, cu aceleaşi clauze ca cel în cauză, iar în anul 2007 s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare între martora C.M., semnatară, şi reclamantul O.N., pentru suma de 517.000 lei. Această martoră a mai primit o sumă de bani şi două apartamente, aspecte recunoscute la interogator. Reclamantul O.N. a declarat că a aflat după ce s-a anulat procura că pârâţii C.E. şi C.I. doresc restituirea preţului încasat din vânzarea terenurilor lui T.O. şi C.M.. Or, din coroborarea acestor probe rezultă cu evidenţă împrejurarea că vânzătoarea nu a mai fost de acord cu preţul stipulat în antecontractul de vânzare cumpărare, iar aceste aspecte nu fac dovada încheierii unei alte convenţii sau a revocării antecontractului de către ambele părţi.
Aceeaşi instanţa de apel a constatat că, pentru îndeplinirea obligaţiei vânzătoarei T.O. de a încheia contractul asumat, întrucât terenul a făcut obiectul unui contract de donaţie perfectat în cursul procesului cu pârâţii C.E. şi C.I., moştenitorii defunctei T.O., corect prima instanţă a anulat acest din urmă act, fiind întemeiat pe o cauză ilicită şi în frauda reclamantului, aşadar lovit de nulitate absolută, în conformitate cu prevederile art. 986 şi 975 C. civ.
În speţă, nu poate fi primită susţinerea pârâţilor că acest contract de donaţie nu a fost încheiat prin fraudă, ci urmare a unei noi înţelegeri în 2007, nefiind probată încheierea unei noi convenţii, cu excepţia contractului de mandat. Declaraţia martorului F.I. nu poate fi avută în vedere întrucât aspectele relatate privind vânzarea terenului erau cunoscute de martor de la vânzătoarea T.O., iar reaua credinţă a pârâţilor C.E. şi C.I. a fost dovedită, aceştia având cunoştinţă de existenţa prezentului proces declanşat la 06 iulie 2009 (pârâta C.E. s-a ocupat de litigiile privind terenurile pârâtei T., iar la dosar există depusă procură specială pe numele acesteia, prin care a fost împuternicită să ridice sumele virate în contul pârâtei de reclamanţi, aspecte de altfel recunoscute chiar prin întrebările formulate în interogatoriul pentru reclamantul O.N. Mai mult, C.E. a semnat antecontractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 2002 în calitate de martor).
Instanţa de apel a considerat însă că este fondată critica referitoare la obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 526.000 lei, cu titlu de plată nedatorată.
A reţinut că prin ordinele de plată depuse la dosar s-a virat în contul vânzătoarei T.O. suma totală de 550.000 lei, începând cu data de 05 octombrie 2007. Aceste ordine de plată au fost întocmite de reclamantul O.N. cu bună ştiinţă şi în considerarea negocierilor purtate privitoare la preţul imobilului, valoarea acestuia crescând, dovada fiind preţul primit pe parte din teren în toamna anului 2007 prin contractul de vânzare cumpărare încheiat cu societatea cumpărătoare.
În cauză, prin întâmpinare reclamanţi nu au formulat nicio apărare privitoare la acest motiv de apel, or, aceasta a convins instanţa de apel că suma de bani virată în contul vânzătoarei nu are calitatea de plată nedatorată.
În conformitate cu prevederile C. civ. ce reglementează plata nedatorată, pentru a se naşte raportul juridic în temeiul căruia accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit este necesară întrunirea mai multor condiţii, şi anume: prestaţia pe care solvensul a executat-o să fi avut semnificaţia juridică a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată; datoria în vederea căruia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens; plata să fi fost făcută din eroare. În speţă, aceste cerinţe de plată nedatorată nu sunt îndeplinite. Plata celor 550.000 lei prin ordinele de plată arătate nu s-a făcut din eroare, ci tocmai în considerarea convenţiei încheiate de părţi, cu privire la imobilul în litigiu.
Cât priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată, instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută, întrucât prima instanţă, faţă de soluţia dată în mod corect, a obligat partea căzută în pretenţii să plătească cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi, conform art. 274 C. proc. civ. Instanţa de fond a obligat numai la plata cuantumului onorariului de apărător, în sumă de 3.000 lei, fără a avea în vedere şi celelalte cheltuieli efectuate de reclamanţi (taxa de timbru, timbrul judiciar şi rest onorariu apărător).
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi soluţia dată în apel, intimaţii au fost obligaţi la plata parţială a cheltuielilor de judecată efectuate de apelanţi şi justificate cu înscrisurile de la dosar, reprezentând onorariu apărător de 2.500 lei şi cuantumul taxei judiciare de timbru de 4.618 lei.
În termen legal au declarat recurs reclamanţii O.N. şi OA. şi pârâţii C.E. şi C.I.
Reclamanţii O.N. şi OA. au solicitat modificarea în parte a Deciziei civile nr. 60/2014 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, în sensul admiterii în întregime a acţiunii, obligarea pârâţilor C.E. şi C.I. la plata sumei de 526.000 lei, precum şi la cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că decizia recurată este netemeinică, deoarece a stabilit o greşită stare de fapt ca urmare a interpretării eronate a unor probe de la dosar şi este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, în mod eronat instanţa de apel a dispus înlăturarea din sentinţa instanţei de fond a dispoziției de obligare a pârâţilor la plata sumei de 526.000 lei achitată de reclamanţi cu titlul de plata nedatorată, considerând „că nu sunt îndeplinite cerinţele de plată nedatorată”.
Totodată, greşit a reţinut că prin discuţiile purtate de părţi s-a modificat preţul imobilului în litigiu.
În situaţia în care acesta ar fi suferit modificări, părţile ar fi fost diligente (în special defuncta T.O.) şi ar fi încheiat un înscris în acest sens. Or, un astfel de înscris nu s-a semnat pentru ca pârâţii să dovedească presupusa majorare a preţul imobilului. Potrivit art. 1191 C. civ., „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătura privată. Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei”.
În consecinţă, este greşită soluţia, precum şi argumentul potrivit căruia din relatările martorilor instanţa de apel a apreciat că preţul imobilul s-a modificat, iar suma a cărui restituire a fost solicitată de reclamanţi nu reprezintă o plată nedatorată. De asemenea, este eronat considerentul instanţei de apel prin care se apreciază că prin întâmpinare „reclamanţi nu au formulat nicio apărare privitoare la acest motiv de apel”, ceea ce „convinge instanţa că suma de bani virată în contul vânzătoarei nu are calitatea de plată nedatorată”. Or, f aptul că nu a fost criticat acest motiv de apel prin întimpinare nu poate fi apreciat de către instanţă ca o recunoaştere în condiţiile în care tocmai reclamanţii au învestit instanţa cu un astfel de petit.
Reclamanţii au mai susţinut că sunt incidente prevederilor art. 1092 C. civ., respectiv „Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”. În cauză, suma de 526.000 lei achitată de reclamantul O.N. a fost plătită fără ca acesta să aibă o datorie către defuncta T.O. şi excede sumei de 10.000 dolari SUA, rest de plata din suma de 11.000 dolari SUA, contravaloarea terenului în litigiu convenită de părți prin antecontractul de vânzare cumpărare din 17 iulie 2002. Plata efectuată de reclamant nu a fost făcută în baza unui raport convenţional care să implice o intenţie comună de a stinge prin efectuarea şi primirea plăţii raportul de obligaţii ce exista între părţi.
De asemenea, se aplică şi prevederile art. 992 C. civ., potrivit cu care „Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care a primit”. În cazul de faţă, atât timp cât între părţi nu a existat nicio convenţie pentru 526.000 lei, iar defuncta T.O. a primit aceasta sumă fără ca reclamantul O.N. să se fie obligat printr-un înscris să achite această valoare, sunt incidente dispoziţiile art. 992 C. civ.
Au mai precizat reclamanţii că în mod greşit instanţa de apel i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care apelul formulat de pârâţi a fost admis în parte.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Pârâţii C.E. şi C.I. au solicitat să fie modificată în parte Decizia civilă nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, în sensul admiterii în întregime a apelului pe care l-au declarat împotriva sentinţei civile nr. 1666 din 03 iulie 2013 a Tribunalului Alba şi, drept consecinţă: să fie respinsă acţiunea formulată de reclamanţii O.N. şi O.A. cu privire la următoarele capete de cerere: constatarea valabilităţii antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între T.O., în calitate de vânzătoare, şi reclamanţii O.N. şi O.A., în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în Alba Iulia (Lumea Nouă) înscris ulterior în C.F., U.A.T. Alba Iulia, în suprafaţă de 3.277 mp, provenită din C.F. Alba Iulia; obligarea pârâţilor, în calitate de moştenitori ai defunctei T.O., de a preda reclamanţilor act apt de intabulare asupra imobilului ce a făcut obiectul antecontractului mai sus menţionat, în caz contrar sentinţa urmând a ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare; anularea contractului de donaţie din 2010 încheiat între defuncta T.O. şi pârâţi; obligarea O.C.P.I. Alba de a efectua operaţiuni în C.F., U.A.T. Alba Iulia (provenită din C.F. Alba Iulia), respectiv radierea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare de sub B2 din C.F., U.A.T. Alba Iulia, anularea încheierii de intabulare din 17 iunie 2010 de sub B4 din C.F., U.A.T. Alba Iulia, intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor în baza sentinţei. Au solicitat, totodată, să fie menţinută sentinţa apelată doar cu privire la respingerea excepţiei dreptului material la acţiune şi la rezilierea antecontractului de vânzare cumpărare din 2008 încheiat între defuncta T.O. şi pârâţii O.M. şi O.L., să fie obligaţi reclamanţii să plătească suma de 21.020 lei, cheltuieli de judecată făcute în primă instanţă şi la suportarea cheltuielilor de judecată din recurs.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pârâţii au arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, cu schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii au precizat următoarele:
1. Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între antecesoarea T.O., în calitate de vânzătoare şi reclamanţii O.N. şi OA., apreciind că acesta nu a fost modificat, revocat, prin procura specială dată de T.O. reclamantului O.N., autentificată cu încheierea din 20 august 2007 de B.N.P., Ş.R.M.
În cauză, s-a reţinut în considerente că menţiunea făcută în procura specială reprezintă un contract de mandat, iar declaraţia privind faptul că terenul este liber de orice sarcini şi servituți nu reprezintă o recunoaştere implicită a revocării antecontractului din anul 2002.
Or, prin actul intitulat „Procură specială”, care reprezintă un contract de mandat, promitenta vânzătoare T.O. şi promitenţii cumpărători O.N. şi OA. au modificat clauzele antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002, respectiv au încheiat o nouă convenţie, cu privire la terenul în suprafaţă de 5.935 mp, aşa cum rezultă din interpretarea corelativă a actelor din dosar, precum şi a celorlalte probe administrate.
Prin antecontractul de vânzare cumpărare părţile au convenit să încheie în formă autentică contractul de vânzare cumpărare cu privire la teren la finalizarea procesului aflat pe rolul Judecătoriei Alba Iulia. Litigiul a fost încheiat în anul 2007, iar promitenta vânzătoare şi-a înscris dreptul de proprietate asupra terenului în C.F. Alba Iulia la data de 15 august 2007. După terminarea acelui proces, potrivit clauzei din antecontractul de vânzare cumpărare, promitenta vânzătoare T.O. şi promitenţii cumpărători urmau să încheie contractul de vânzare cumpărare în formă autentică, operaţiune care nu a mai avut loc având în vedere contractul de mandat consemnat în actul intitulat „Procură specială” din 20 august 2007.
Iniţiativa emiterii procurii speciale a avut-o reclamantul O.N., aşa cum acesta recunoaşte în răspunsul la întrebările nr. 10 şi 11 din interogatoriul luat de Judecătoria Alba Iulia.
În procură, T.O. l-a împuternicit cu puteri depline pe reclamantul O.N. ca în numele ei şi pentru ea să formuleze cereri, să semneze declaraţii, să încheie promisiuni de vânzare cumpărare, antecontract, contract autentic de vânzare cumpărare, să negocieze preţul, arvuna sau avansul, restul de preţ, pe care le va încasa şi va putea să-l folosească dacă va fi cazul, va garanta pe cumpărători împotriva evicţiunii totale sau parţiale, va putea face parcelări dacă este cazul, va declara că imobilul nu este grevat sau înstrăinat în întregime sau în parte în favoarea unei persoane fizice sau juridice, nu este revendicat de nicio persoană şi nici nu face obiectul vreunui proces, fiind liber de orice sarcini.
Reclamantul O.N. a solicitat lui T.O. să-i dea o procură specială întrucât a găsit un client care doreşte să cumpere o parte din teren, respectiv suprafaţa de 2.658 mp, cu preţul de 757.530 euro, convenind cu aceasta ca din suma încasată să-şi reţină o parte - 257.530 lei, cu titlu de comision pentru ajutorul dat la câştigarea procesului şi pentru că a găsit cumpărător, iar restul de 500.000 euro să-l predea promitentei vânzătoare, care să rămână şi cu restul suprafeţei de teren de 3.277 mp.
În baza acestei procuri reclamantul a întocmit o documentaţie de parcelare a terenului arabil de 5.935 mp, înscris în C.F. Alba Iulia, în două loturi: lotul nr. 1 - în suprafaţă de 2.658 mp; lotul nr. 2 - în suprafaţă de 3.277 mp. Apoi, acesta a dat „Declaraţia de parcelare” autentificată cu încheierea din 22 august 2007 de B.N.P., Ş.R.M., după care parcela a fost reînscrisă în C.F. Iulia.
Reclamantul a parcelat şi terenul arător de 690 mp, cumpărat de la martora C.M., iar parcela - arător de 177 mp, învecinată cu terenul lui T.O., a înscris-o în C.F. Alba Iulia, după care, la data de 28 august 2007, la B.N.P., Ş.R.M., a încheiat cu SC A.I.C.G. SRL antecontractul de vânzare cumpărare autentificat din 28 august 2007.
Prin acest antecontract, reclamantul a promis cumpărătoarei să vândă terenul proprietatea antecesoarei T.O. - arabil de 2.658 mp, în baza procurii din 2007 şi terenul proprietatea acestuia şi al soţiei, - arător de 177 mp, cumpărat de la martora C.M.
În baza antecontractului de vânzare cumpărare a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat din 04 octombrie 2007 la B.N.P., Ş.R.M. În contractul de vânzare cumpărare reclamanţii au declarat că terenurile vândute nu fac obiectul vreunui proces, fiind libere de orice sarcini şi servituți, nu sunt scoase din circuitul civil.
Pentru terenul proprietatea antecesoarei T.O., reclamanţii au încasat de la SC A.I.C.G. SRL suma de 757.530 euro, care a fost virată în contul reclamantului.
Din preţul încasat reclamantul a transferat în contul antecesoarei T.O. suma de 550.000 lei, cu ordinele de plată din 05 octombrie 2007, din 19 mai 2008, din 20 ianuarie 2009 şi din 05 februarie 2009.
Din examinarea acestor ordine de plată, întocmite de reclamant, se observă că acesta le-a completat cu menţiunea „contravaloare teren”.
De altfel, că reclamanţii, prin procura din 20 august 2007, au încheiat o nouă înţelegere cu privire la terenul în suprafaţă de 5.935 mp, rezultă şi din actele pe care aceştia le-au perfectat cu martora C.M. (un antecontract de vânzare cumpărare pentru un teren învecinat cu cel al antecesoarei T.O., în suprafaţă tot de 5.935 mp, stabilind preţul de 11.000 dolari SUA şi având aceleaşi clauze cu cele cuprinse în antecontractul pe care l-au încheiat cu T.O.; contractul de vânzare cumpărare autentificat din 24 august 2007 de B.N.P., Ş.R.M., prin care au cumpărat de la martora C.M. terenul înscris în C.F. Alba Iulia, în suprafaţă de 3.848 mp, în suprafaţă de 160 mp şi în suprafaţă de 690 mp, învecinat cu terenul antecesoarei T.O., pentru preţul de 517.000 lei, nu preţul de 11.000 dolari SUA consemnat în antecontractul de vânzare cumpărare).
Audiată ca martor, C.M. a declarat că, după încasarea preţului, pârâţii C.E. şi C.l., împreună cu aceasta au avut cu reclamantul O.N. mai multe discuţii legate de restituirea preţului încasat din vânzarea terenurilor lui T.O. şi C.M. către SC A.I.C.G. SRL, dată fiind procura primită de pârâta C.E. de la antecesoarea T.O.
În primăvara anului 2009, la insistenţele pârâţilor, reclamantul O.N. le-a propus ca, pe lângă sumele virate în contul lui T.O. (de 550.000 lei), să le mai predea suma de 1.400.000.000 lei vechi şi două apartamente în valoare de 8.600.000.000 lei vechi. Aceeaşi propunere a fost făcută de reclamant şi martorei C.M., care a acceptat-o, primind pe lângă suma de 517.000 lei şi două apartamente, plus 1.600.000.000 lei vechi, aşa cum rezultă din declaraţia acesteia dată în instanţă.
Antecesoarea T.O. şi pârâţii nu au acceptat oferta; întrucât reclamantul a fost nesincer, la data de 08 aprilie 2009 a fost revocată procura din 2007, după care pârâţii s-au adresat instanţei de judecată, solicitând să fie obligaţi reclamanţii să le restituie suma încasată, litigiul formând obiectul Dosarului nr. 1859/107/2009 al Tribunalului Alba, în prezent suspendat până la soluţionarea cauzei de faţă.
În atare condiţii, pe baza probelor aflate la dosar, instanţa de apel trebuia să admită apelul pârâţilor şi să respingă în întregime acţiunea reclamanţilor, deoarece antecontractul de vânzare cumpărare din 17 iulie 2002 a fost revocat de părţi în vara anului 2007, cu ocazia întocmirii procurii speciale autentice din 20 august 2007; cu acea ocazie părţile au încheiat o nouă convenţie, prin care reclamantul era împuternicit să vândă suprafaţa de 2.658 mp, iar din preţul încasat să reţină suma de 257.530 euro, cu titlu de comision pentru sprijinul acordat în justiţie în vederea restituirii terenului şi pentru vânzarea unei porţiuni din teren, urmând să predea antecesoarei T.O. suma de 500.000 euro, iar restul de teren nevândut, în suprafaţă de 3.277 mp, să rămână în proprietatea antecesoarei T.O.; după încasarea preţului din vânzarea terenului reclamantul a transferat în contul antecesoarei T.O. suma totală de 550.000 lei cu titlu de plată preţ, iar pentru diferenţa de preţ a oferit două apartamente şi 1.400.000.000 lei vechi, încercând să modifice a doua înţelegere încheiată cu pârâţii; dacă nu ar fi fost revocat antecontractul de vânzare cumpărare atunci reclamanţii ar fi încheiat cu antecesoarea T.O. contract de vânzare cumpărare în formă autentică şi mai apoi ar fi încheiat în nume propriu contractul de vânzare cumpărare în formă autentică cu SC A.I.C.G. SRL, aşa cum a procedat cu martora C.M.; reclamanţii au încheiat cu martora C.M. contract autentic de vânzare cumpărare consemnând preţul de 517.000 lei, deşi în realitate i-a plătit o diferenţă de preţ până la 15.000.000.000 lei vechi, revocând şi cu aceasta înţelegerea făcută la aceeaşi dată cu antecesoarea T.O., respectiv 17 iulie 2002; cele de mai sus sunt dovedite şi cu declaraţia martorului F.l., care greşit a fost înlăturată de instanţa de apel ca fiind probă indirectă;
În consecinţă, respingând apelul, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, în sensul că a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 969 C. civ. referitoare la revocarea convenţiei din anul 2002 şi încheierea convenţiei din anul 2007. De asemenea, a considerat greşit că în cauză nu a operat o asemenea revocare în condiţiile prevăzute de art. 1020 - 1021 C. civ., pentru care nu s-a formulat cerere reconvenţională. În speţă, pârâţi au făcut dovada revocării antecontractului prin procura specială menţionată şi nu era necesară formularea unei cereri pe cale reconvenţională.
2. În cauză, greşit prin decizia recurată instanţa de apel a constatat că este nefondată critica privind admiterea capătului de cerere din acţiunea reclamanţilor referitoare la prestaţia tabulară în legătură cu restul terenului nevândut, înscris în C.F. Alba Iulia, de 3.277 mp.
În plus, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că sunt aplicabile prevederile art. 1073, 1077 C. civ., care permit pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare. Or, în legătură cu acţiunea în prestaţie tabulară, trebuia reţinut că existau, la data promovării acţiunii, dispoziţii speciale cuprinse în art. 27 din Legea nr. 7/1996, care nu au fost invocate de reclamanţi.
3. Totodată, eronat prin decizia recurată instanţa de apel a apreciat contractul de donaţie din 16 iunie 2010 ca fiind încheiat în frauda reclamanţilor. În realitate, părţile semnatare ale convenţiei nu au încheiat contractul de donaţie în frauda terţilor, ci urmare celei de-a doua înţelegeri cu reclamanţii, din anul 2007, potrivit căreia terenul donat rămânea în proprietatea antecesoarei T.O., scutit de orice sarcini.
În considerentele de fapt ale sentinţei instanţa a apreciat că acest contract de donaţie este lovit de nulitate, fără a indica însă norma imperativă legală care ar fi fost încălcată.
În speţă nu sunt incidente dispoziţiile legale referitoare la acţiunea pauliană (art. 975 C. civ.), cum s-ar deduce din motivarea hotărârii, ci prevederile art. 969 raportat la art. 800 şi urm. C. civ., care nu au fost încălcate cu ocazia încheierii contractului de donaţie în formă autentică, pe care în mod greşit instanţa de apel şi prima instanţă nu le-au aplicat în cauză.
4. Greşit prin decizia recurată instanţa de apel nu a admis motivul de apel referitor la obligarea pârâţilor de a plăti reclamanţilor suma de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Dimpotrivă, în cauză, reclamanţii trebuiau să fie obligaţi să plătească pârâţilor suma de 21.020 lei, cheltuieli de judecată, justificate cu actele aflate la dosar, aşadar instanţa a aplicat nelegal dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în favoarea reclamanţilor.
Prin întâmpinare, pârâţii C.E. şi C.I. au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţii O.N. şi O.A., ca nefondat.
Au arătat că nu reprezintă o critică de nelegalitate greşita stabilire a situaţiei de fapt urmare interpretării eronate a unor probe administrate, astfel cum susţin reclamanţii. Totodată, au susţinut că nu poate fi primit nici motivul de recurs ce vizează neaplicarea greşită a dispoziţiilor art. 992 şi 1092 C. civ. Văzând expunerea prezentată prin recursul pârâţilor, se poate concluziona că reclamantul O.N. a plătit lui T.O. suma de 550.000 lei cu bună intenţie şi nu din eroare, cu titlu de preţ teren urmare a încheierii actului intitulat „Procură specială”, care a reprezentat o nouă înţelegere a părţilor şi o revocare a antecontractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2002. Acest fapt rezultă din dovezile administrate în cauză, dar şi din modul în care reclamanții au procedat cu vânzarea terenului alăturat autoarei pârâşilor, proprietatea lui C.M.
Reclamanţii O.N. şi O.A. au solicitat, la rândul lor, respingerea recursului formulat de pârâţii C.E. şi C.I., ca nefondat.
Au susţinut că nu pot fi luate în considerare argumentele pârâţilor conform cărora antecontractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2002 ar fi fost revocat în întregime de către părţi. În realitate, întregul recurs, ca şi apelul, este motivat pe o stare de fapt care nu este reală, pârâţii menţionând că s-a realizat o nouă înțelegere între părţile antecontractului de vânzare-cumpărare în baza unui mandat dat ulterior de promitenta vânzătoare T.O. reclamantului O.N.
Au mai arătat că în mod corect instanţa de apel a apreciat că a fost dovedită reaua-credinţă a pârâţilor C.E. şi C.I. la încheierea contractului de donaţie, aceştia având cunoştinţă de prezentul proces declanşat la 06 iulie 2009.
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, în condiţiile art. 305 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale invocate prin ambele recursuri - art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul exercitat de pârâţii C.E. şi C.I. , Înalta Curte constată că aceştia, făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanța de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi cu defuncta T.O. la data de 17 iulie 2002, atunci când a apreciat că înscrisul în cauză nu a fost revocat/modificat prin procura specială autentificată din 20 august 2007.
Argumentele pârâţilor în susţinerea acestui motiv de recurs se bazează pe expunerea situaţiei de fapt astfel cum rezultă, în opinia acestora, din dovezile administrate, precum şi pe reţinerea unui raţionament juridic greşit ce rezultă din interpretarea corelativă eronată a actelor vizate (antecontractul de vânzare-cumpărare şi procura specială) şi a celorlalte probe din dosar.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Înalta Curte constată că prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ca atare, pentru a fi incident acesta este necesar ca „interpretarea greşită” făcută de instanţă să vizeze un act juridic supus judecăţii, iar nu şi modalitatea de interpretare a probelor administrate.
Pentru a verifica în ce măsură se aplică dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. trebuie stabilit, în cazul fiecărui act juridic dedus judecăţii, modalitatea în care judecătorii fondului au apreciat asupra clauzelor convenţiei în cauză, au făcut distincţie între clauzele clare şi cele obscure inserate în cuprinsul acestuia, fără a trece dincolo de intenţia părţilor, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere.
În cauză, analiza poartă, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra modalităţii de revocare a actului juridic cercetat, ci asupra stabilirii cuprinsului acestuia prin interpretarea corectă a clauzelor sale, dat fiind că interpretarea clauzelor unui contract permite determinarea exactă a conţinutului obligației însăşi, astfel cum aceasta a fost concepută de către părţile contractante.
În speţă, pârâţii susțin, pe de o parte, că actele cauzei supuse interpretării au primit un alt înţeles decât cel ce rezultă din termenii şi textul lor, cu referire expresă la conținutul procurii speciale autentificată din 20 august 2007, care „revocă” implicit antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 iulie 2002, iar, pe de altă parte, că din probele administrate ar rezulta încheierea unui nou act juridic, altul decât cel avut în vedere la pronunţarea soluţiei din apel.
În această situație, Înalta Curte constată că referirea la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greşită, în condiţiile în care nu s-a contestat valabilitatea clauzelor antecontractului de vânzare cumpărare ori modalitatea lor de interpretare (nu s-a contestat că între părţile în litigiu s-a încheiat iniţial un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul deţinut de T.O.), ci s-a susţinut de către pârâţi că acest antecontract nu mai produce efecte ulterior revocării sale printr-o nouă convenţie, confirmată prin procura specială din 2007.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prima ipoteză susţinută de pârâții poate fi cenzurată în această fază procesuală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în timp ce, în cel de-al doilea caz, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii.
În consecinţă, faţă de cele arătate în precedent, Înalta Curte reţine că instanța de apel, în raport de situaţia de fapt constatată, ce a rezultat din probele administrate (ce nu mai pot fi reinterpretate în recurs în condiţiile în care această cale de atac este limitată strict la criticile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.), a considerat în mod corect că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2002 nu a fost înlocuit de o altă convenţie a părţilor în litigiu, de natură a conduce la respingerea acţiunii reclamanţilor.
În cauză, mandatul special a fost dat reclamantului O.N. de către promitenta vânzătoare T.O. în considerarea posibilităţii vânzării unei porţiuni de teren la un preţ foarte bun, în contextul în care aceasta era bolnavă şi greu de transportat. De asemenea, trebuie reţinut şi faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2002, deşi a privit întreaga suprafaţă de teren de 5.935 mp, la momentul formulării acţiunii a purtat asupra unei suprafeţe de 3.277 mp, rest de proprietate rămas în patrimoniul defunctei T.O. după vânzarea suprafeţei de 2.658 mp prin intermediul reclamantului O.N., în baza procurii speciale autentificată din 20 august 2007.
Menţiunea din contractul de vânzare-cumpărare a parcelei de 2.658 mp, autentificat din 04 octombrie 2007, încheiat între T.O. prin mandatar O.N. şi SC A.I.C.G. SRL, în sensul că vânzătorul în nume propriu şi prin mandatar declară pe propria răspundere că imobilul înstrăinat nu este grevat sau revendicat de vreo persoană, nu face obiectul Legii nr. 10/2001 sau vreunei legi speciale de retrocedare sau obiectul vreunui proces, fiind liber de sarcini şi servituţi, nu probează recunoaşterea implicită a revocării convenţiei din 17 iulie 2002. Aşa cum a observat şi instanţa de apel, această menţiune se regăseşte şi în cuprinsul procurii speciale din 2007, mandatarul O.N. fiind mandatat de vânzătoarea T.O. să declare că imobilul în cauză, obiect al convenţiei intervenite ulterior, la 04 octombrie 2007, nu este grevat sau înstrăinat, aspect care dovedeşte îndeplinirea exactă a condiţiilor sub care a fost dat mandatul.
Nefiind probată încheierea unui nou act juridic (negotium iuris) care să revoce înţelegerea intervenită între reclamanţii O.N. şi O.E. şi pârâta iniţială T.O. la data de 17 iulie 2007, în mod corect, în conformitate cu dispoziţiile art. 1073 - 1077 C. civ., instanțele de fond au validat antecontractul de vânzare-cumpărare contestat şi au pronunţat o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Ca atare, Înalta Curte, în raport de dezlegările şi interpretarea dată de instanţa de apel respectivelor acte juridice invocate - antecontractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2002 şi procura specială din 20 august 2007, constată că formularea unor critici de nelegalitate de către pârâţii C.E. şi C.I. întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu se justifică în situaţia de faţă.
În cauză, pârâţii au invocat şi incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanța de apel a pronunţat o hotărâre nelegală cât timp a apreciat că nu se aplică prevederile art. 969 C. civ. referitoare la revocarea convenţie din 2002 şi încheierea convenţiei din 2007. Totodată, au arătat că instanţa de apel a apreciat greşit că în speţă nu a operat o astfel de revocare în condiţiile prevăzute de art. 1020 - 1021 C. civ., pentru care nu s-a formulat cerere reconvențională.
Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu poate reţine incidența în cauză a prevederilor art. 969 C. civ., textul de lege reglementând obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante, aşadar forţa obligatorie a unui act juridic, iar nu înlăturarea/desfiinţarea efectelor sale prin intermediul unei noi convenţii a părților în litigiu.
În virtutea art. 969 C. civ., partea contractantă, care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin contract, este îndreptăţită a pretinde celeilalte părţi - părţii obligate - satisfacerea acelor drepturi.
Cum contractul este rezultatul unui acord de voinţă, acord ce trebuie să se înscrie în limitele prevederilor legale, în temeiul acordului astfel realizat iau naştere obligaţii contractuale, de la care părţile nu pot abdica prin voinţa lor unilaterală. Contractul este rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea lui trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus.
Această simetrie este înscrisă în principiul formulat de art. 969 alin. (2) C. civ., care, referindu-se la convenţii, arată că „ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau prin cauze autorizate de lege”.
În speţă, nu s-a probat revocarea antecontractului din 2002 urmare consimţământului părţilor contractante, astfel cum susţin pârâţii C.E. şi C.I.
Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1020 - 1021 C. civ., instanţa de apel a apreciat că revocarea unui contract sinalagmatic este supusă condiţiilor impuse de aceste norme, referitoare la neexecutarea culpabilă a clauzelor contractuale, ceea ce ar fi putut duce, în situaţia de faţă, în cazul în care s-ar fi formulat şi dovedit o astfel de cerere de către pârâții C.E. şi C.I. , la desfiinţarea antecontractului încheiat în 2002. Numai în acest fel pârâţii ar fi putut susţine un mijloc de apărare de natură a conduce la respingerea acţiunii având drept obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
În acest context, Înalta Curte apreciază că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel este formulat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, sens în care nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Pârâţii au mai arătat prin motivele de recurs că acţiunea de faţă este o acţiune în prestaţie tabulară supusă dispoziţiilor speciale cuprinse în art. 27 din Legea nr. 7/1996, norme ce nu au fost invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată. Au susţinut că în mod greşit instanţa de apel ar fi avut în vedere prevederile art. 1073, 1077 C. civ. şi ar fi respins criticile privind admiterea capătului de cerere din acţiunea reclamanţilor referitor la prestaţia tabulară.
Înalta Curte, verificând considerentele deciziei recurate, constată că instanţa de apel a reţinut, sub aspectul temeiului de drept al acţiunii, de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, că este în acord cu pârâţii C.E. şi C.I., „care susţin corect că nu pot fi aplicabile dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1938 ce justifică acţiunea în prestaţie tabulară şi de predare a înscrisului în vederea intabulării”.
Înalta Curte mai reţine că prin apelul exercitat împotriva sentinţei civile nr. 1666/2013 pronunţată de Tribunalul Alba, pârâţii C.E. şi C.I. au susţinut că în cauză nu sunt întrunite cerințele legale pentru admiterea acţiunii reclamanţilor, avute în vedere de instanța de fond, respectiv art. 22 şi 24 din Degetul-Lege nr. 115/1938 coroborate cu cele ale art. 27 din Legea nr. 7/1996 şi că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 969 C. civ., neaplicate de prima instanță, referitoare la revocarea convenţiei din 2002 şi încheierea convenţiei din 2007 (fila 12 dosar apel).
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că, în lipsa unei critici în apel dezvoltate în sensul prezentat prin cererea de recurs, pârâţii nu se pot prevala de încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., car prevăd că instanța de apel este obligată să se pronunţe doar în limitele în care a fost învestită, devoluţiunea fiind guvernată de două reguli, exprimate în adagiile „tantum devolutum quantum apellatum” şi „tantum devolutum quantum iudicatum”.
Ca atare, nu se poate reţine în această situaţie aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. În ceea ce priveşte anularea contractului de donaţie autentificat din 16 octombrie 2010, pârâţii C.E. şi C.I. au arătat că în mod greşit s-a reţinut că acest act ar fi fost perfectat în frauda reclamanţilor, în condiţiile în care a intervenit o nouă înţelegere între părțile în litigiu în 2007, conform căreia terenul donat rămânea în proprietatea antecesoarei T.O.
În speţă, reţine Înalta Curte, în mod corect instanţele de fond au apreciat că se impune desfiinţarea pe cale judecătorească a contractului de donaţie cât timp s-a dovedit reaua credinţă a părţilor contractante la încheierea acestui act juridic în scopul fraudării drepturilor reclamanţilor, în aplicarea prevederilor art. 975 C. civ., chiar dacă temeiul de drept, într-adevăr, nu a fost indicat.
În cauză, reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată să se constate ca fiind încheiat cu rea credinţă şi în frauda creditorilor contractul de donaţie din 2010, iar nu nulitatea acestui act juridic pentru neîndeplinirea unor condiţii de fond ori de formă, respectiv nu au invocat existenţa unor cauze legale de revocare a donaţiilor pentru a fi incidente dispoziţiile art. 969 raportat la art. 800 şi următoarele C. civ.
Neindicarea temeiului de drept în baza căruia s-a dispus măsura anulării actului juridic în cauză nu a produs vreo vătămare a pârâţilor C.E. şi C.I. , ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate, atât timp cât raţionamentul juridic al instanței de apel este unul corect. Mai mult, se poate observa că prin apărările formulate, atât în apel, cât şi în recurs, pârâţii au făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 975 C. civ., în opinia acestora normele în cauză putând fi deduse din motivarea hotărârii atacate.
În consecinţă, nici în acest caz nu se impune aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
4. Instanţa de apel, în privinţa criticii referitoare la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată la fond, a apreciat că nu poate fi primită faţă de soluţia pronunţată. Pârâţii au fost cei care au căzut în pretenţii şi au fost obligaţi să suporte parţial cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi, respectiv să plătească doar 3.000 lei, onorariu de avocat.
Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a analizat critica în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., sens în care va înlătura acest motiv de recurs, considerându-l nefondat în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În concluzie, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.E. şi C.I. împotriva Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanţii O.N. şi O.A., Înalta Curte reţine că aceştia au criticat soluţia instanţei de apel doar prin prisma respingerii greşite a cererii lor de obligare a pârâţilor la plata sumei de 526.200 lei, reprezentând plată nedatorată.
Pe de o parte, reclamanţii au arătat că prin decizia recurată s-a stabilit o altă stare de fapt decât cea care rezultă din interpretarea probelor administrate, în sensul că greşit s-a reţinut că prin discuţiile purtate de părţi s-a modificat preţul imobilului, iar pe de altă parte, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, considerând că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru plata nedatorată.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că prin cele patru ordine de plată enumerate s-a virat în contul vânzătoarei T.O. suma totală de 550.000 lei, începând cu data de 15 octombrie 2007 şi că aceste plăţi s-au făcut cu bună ştiinţă şi în considerarea negocierilor purtate privitoare la preţul imobilului.
Art. 1092 C. civ., instituie principiul potrivit cu care „orice plată presupune o datorie”. Aşadar, plata ca operaţiune juridică presupune existenţa unei obligaţii care trebuie stinsă. Dacă o asemenea obligaţie nu există, şi eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind lipsită de cauză. În acest caz se poate aprecia că s-a făcut o plată nedatorată care va trebui să fie restituită, întrucât, conform textului de lege de mai sus, „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”.
Înalta Curte constată, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, că pentru a se naşte raportul juridic în temeiul căruia accipiensul (cel care a primit plata nedatorată) va fi obligat la restituirea către solvens (cel care a efectuat plata nedatorată) a ceea ce a primit este necesară întrunirea mai multor condiţii, şi anume: prestaţia pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată; datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens; plata să fi fost făcută din eroare, ceea ce înseamnă ca solvensul să fi avut credinţa că este debitor al accipiensului.
În cauză, Înalta Curte observă că nu a fost analizată întrunirea acestor condiţii, în sensul că instanţa de apel nu a stabilit în concret, în funcţie de raporturile convenţionale încheiate de părţile în litigiu, ce plăţi s-au făcut pentru fiecare convenţie în parte.
Astfel, nu s-a verificat dacă suma de 550.000 lei a fost achitată în contul sau cu titlu de preţ al imobilului ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 2002 ori pentru imobilul înstrăinat de reclamantul O.N., în calitate de mandatar al pârâtei T.O., către SC A.I.C.G. SRL, ci doar s-a indicat că preţul imobilului în litigiu, convenit iniţial între T.O. şi reclamanţii O. ar fi suferit modificări, probate, în opinia instanţei de apel, prin răspunsurile la interogatoriu şi depoziţii de martori, alături de înscrisurile din dosar.
De asemenea, nu s-a precizat dacă suma solicitată de reclamanţi excede sumei de 10.000 dolari SUA, rest de plată din suma de 11.000 dolari SUA (de altfel, nici nu s-a indicat de către reclamanţi la ce moment au achitat preţul integral pentru imobilul ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare), dacă plata efectuată, de 526.200 lei, a fost sau nu făcută în baza unui raport convenţional care să implice intenţia comună de a stinge prin efectuarea şi primirea plăţii raportul de obligaţii ce exista între părţi.
Totodată, nu s-a stabilit în cauză dacă reclamanţii au avut credinţă că sunt debitori ai accipiensului şi în baza cărui raport juridic obligaţional, dacă plata a fost făcută în această calitate de debitori sau ca o liberalitate, dacă incumba accipiensului, în cazul de faţă pârâţilor, obligaţia de restituire, ca efect al plăţii nedatorate, şi în ce condiţii, toate acestea raportat la dispoziţiile art. 1092 C. civ., respectiv art. 992 C. civ., invocate prin cererea de recurs.
În aceste condiţii, întrucât în cauză nu a fost pe deplin lămurită situaţia de fapt şi astfel nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a hotărârii recurate prin prisma modului de aplicare a prevederilor art. 1092 şi 992 C. civ., Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanţii O.N. şi O.A. împotriva Deciziei civile nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, va casa în parte această decizie şi va trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor C.E. şi C.I. la plata sumei de 526.200 lei.
Astfel, cu ocazia rejudecării, instanța de apel va cerceta aspectele sesizate anterior ca fiind nelămurite şi va analiza în ce măsură sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita restituirea unei plăţi nedatorate.
În acest sens, administrarea dovezilor noi va fi făcută în acord cu dispoziţiile art. 1191 C. civ., textul în cauză instituind două interdicţii în legătură cu dovada prin martori a actelor juridice, respectiv interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei şi interdicţia de a dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris.
Referitor la critica privind greşita obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel, în condiţiile în care pretenţiile pârâţilor au fost admise în parte, Înalta Curte apreciază că soluționarea cererii în cauză în acord cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. este condiţionată de măsura ce urmează a fi dispusă de instanţa de apel în rejudecare, caz în care nu se impune o analiză în acest sens în aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. la acest moment.
Deşi reclamanţii au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest temei de drept a fost indicat doar formal, fără a fi dezvoltată o critică care să vizeze greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, a naturii juridice ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, de natură a impune o verificare asupra legalităţii hotărârii pronunţate de instanța de apel.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Prin încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2014, Înalta Curte a apreciat că pârâţii C.E. şi C.I. datorează, pentru faza procesuală a apelului, o taxă judiciară de timbru de 8.115,9 lei, sumă neachitată de aceste părţi până la finalizarea recursului.
În aceste condiţii, potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte va obliga pe pârâţii C.E. şi C.I. la plata sumei de 8.115,9 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în calea de atac a apelului.
Întrucât pârâţii C.E. şi C.I. sunt cei care au căzut în pretenţii în această fază procesuală, Înalta Curte, potrivit art. 274 C. proc. civ., îi va obliga la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.E. şi C.I. împotriva Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de reclamanţii O.N. şi OA., împotriva aceleiaşi decizii.
Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor C.E. şi C.I. la plata sumei de 526.200 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
În temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, republicată, obligă pe pârâţii C.E. şi C.I. la plata sumei de 8.115,9 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în calea de atac a apelului.
Obligă pe pârâţii C.E. şi C.I. la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 442/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 444/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
