ICCJ. Decizia nr. 463/2015. Civil. Anulare act. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 463/2015
Dosar nr. 1343/99/2012*
Şedinţa publică de la 17 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 9 decembrie 2012, SC S.C. SRL, a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, Municipiul Iaşi, prin Primar, Consiliul local al Municipiului Iaşi şi Primăria Iaşi - Direcţia de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat - să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984, cu privire la imobilul în suprafaţă de 1590 mp, situat în Iaşi, str. F.P. nr. 9 iar în subsidiar, să constate caducitatea de plin drept a actului normativ, cu privire la aceeaşi suprafaţă de teren, în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, motivat de faptul că lucrările pentru care s-a dispus măsura exproprierii, nu au fost începute până în prezent pe teren, nefiind declarată o nouă utilitate publică, în condiţiile în care imobilul nu a fost niciodată preluat de expropriator, rămânând în mod neîntrerupt în stăpânirea reclamantei şi a antecesorilor acesteia.
În drept, au fost invocate prevederile art. 6(1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi art. 35 al Legii nr. 33/1994.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 819 din 2 aprilie 2012 a declinat - conform art. 158 alin. (3) C. proc. civ. - în favoarea Judecătoriei Iaşi, competenţa de soluţionare a capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al Statului român, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984.
A disjuns totodată, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducităţii de plin drept a Decretului de Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispoziţiile art. 35 al Legii nr. 33/1994.
Prin Sentinţa nr. 20707 din 5 decembrie 2012, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a declinat la rândul său, în favoarea Tribunalului Iaşi, competenţa de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al statului, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a sesizat Curtea de Apel Iaşi, în vederea stabilirii instanţei competente.
Prin Sentinţa nr. 6 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a stabilit în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de expropriere.
Prin Sentinţa nr. 223 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi în consecinţă a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC S.C. SRL, în contradictoriu cu Statul Român, Municipiul Iaşi, Consiliul local Iaşi şi Primăria Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990, poate avea loc doar în condiţiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001 care, cuprinde atât norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanţei.
Ca atare, se arată, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001, a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-se totodată controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.
Deşi, mai reţine tribunalul, reclamantul susţine că acţiunea formulată este doar una în constatare şi nu o acţiune în realizare, astfel încât nu ar exista o suprapunere cu Legea nr. 10/2001, instanţa a apreciat că Legea nr. 10/2001 a suprimat recurgerea la dreptul comun nu doar pentru acţiunile în realizare (retrocedarea imobilului) ci şi pentru cele în constatarea valabilităţii titlului statului, acestea urmând a fi cercetate pe cale incidentală în procedura Legii nr. 10/2001.
De altfel acţiunea reclamanţilor în constatare devine inadmisibilă şi prin prisma relaţiei dintre acţiunea în realizare şi acţiunea în constatare; căci acţiunea în constatarea nelegalităţii titlului statului nu poate fi primită atât timp cât există "pusă la dispoziţie" o acţiune în realizare (acţiunea în retrocedare întemeiată pe Legea nr. 10/2001), indiferent dacă această acţiune în realizare ar urma a fi respinsă pentru nerespectarea unor exigenţe procedurale.
A accepta, conchide tribunalul, ca titlul statului să poată fi analizat pe calea dreptului comun, pentru ca apoi, odată constatată nelegalitatea lui, hotărârea să poată fi opusă ca mijloc de apărare în acţiunea în revendicare introdusă de stat împotriva sa, ar însemna a accepta eludarea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. Simplul fapt că o persoană se află în posesia unui imobil care cade sub câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu îl scuteşte pe acesta de necesitatea de a demonta valabilitatea titlului statului în procedura specială a Legii nr. 10/2001, pentru a fi pus la adăpost de apărarea statului într-o acţiune în revendicare.
În ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la constatarea caducităţii decretului de expropriere, reţine prima instanţă, soluţia este cu atât mai evidentă, raportat la Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii potrivit căreia dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că: aceste dispoziţii nu se aplică "în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001."
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta SC S.C. SRL, a fost admis de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă care, prin Decizia nr. 114 din 19 mai 2014, a anulat sentinţa şi respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a trimis cauza, spre soluţionare, Tribunalului Iaşi.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă, că prima instanţă a apreciat greşit că imobilul în litigiu se înscrie în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanta este cea care deţine imobilul şi nu se pretinde prin demersul judiciar restituirea acestuia.
Or, intenţia legiuitorului cu privire la delimitarea câmpului de aplicare al Legii nr. 10/2001 rezultă chiar şi din titlul acesteia, respectiv "privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", fiind esenţial ca imobilul în discuţie să fi fost în mod efectiv preluat de către stat şi să se afle, la data intrării în vigoare a legii, în stăpânirea unei entităţi dintre cele obligate prin lege să soluţioneze notificarea, în caz contrar, legea specială nefiind aplicabilă.
Dacă ar fi primită interpretarea tribunalului, s-ar ajunge la o situaţie imposibil de pus în practică pentru apelantă, atâta vreme cât însăşi premisa aplicării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 o constituie dreptul la restituire, după caz, în natură sau prin echivalent, a imobilelor ce au fost preluate în mod abuziv de către stat.
Ceea ce se pune în discuţie în cauza pendinte este dreptul de proprietate al statului, apelanta nerevendicând bunul, nefiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sau a dispoziţiilor deciziilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie câtă vreme recursul în interesul legii consacră o inadmisibilitate doar în privinţa cererii de revendicare sau de retrocedare.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta deţine un "bun" în sensul Convenţiei, câtă vreme a fost şi este proprietara terenului, pe care l-a dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentic, l-a întabulat în cartea funciară şi pe care îl stăpâneşte în fapt.
Din cuprinsul practicalei Sentinţei civile nr. 223 din 27 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Iaşi, rezultă că dezbaterile au vizat doar capătul de cerere principal privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, în legătură cu care Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia inadmisibilităţii, însă Tribunalul s-a pronunţat şi cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar, prin care reclamanta a solicitat constatarea caducităţii de plin drept a Decretului de expropriere nr. 327/1984 cu privire la suprafaţa de teren aflată în litigiu, care a fost disjuns, formând obiectul unui alt dosar (nr. 3386/99/2012), în care judecata a fost suspendată, astfel încât a fost privită ca întemeiată critica vizând pronunţarea şi cu privire la un aspect care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părţilor.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiul Iaşi, a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Iaşi şi a Primăriei Municipiului Iaşi, conchide instanţa de apel, motivat de incidenţa dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 - invocate prin întâmpinarea formulată în apel - urmează să se pronunţe Tribunalul Iaşi atunci când va stabili cadrul procesual în rejudecare.
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs în termen legal, Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii deşi, prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a "suprimat" competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa în legătură cu valabilitatea titlurilor statului asupra imobilelor preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
- acţiunea în constatarea nulităţii titlului de proprietate al Statului, este o acţiune accesorie celei în revendicare care, în situaţia de faţă, face obiectul unui alt dosar, aflat în curs de soluţionare, în recurs, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
- concursul de legi a fost soluţionat corect de tribunal, în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept "specialia generalibus derogant", raportul dintre legea generală şi cea specială fiind analizat şi prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
- cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului, nu este una cu finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul final al restabilirii dreptului de proprietate.
- accesul la justiţie i-a fost recunoscut reclamantei, în procedura şi în termenii reglementaţi de Legea nr. 10/2001.
- chiar dacă reclamanta nu a solicitat în mod direct restituirea în natură a imobilului, argumentând în sensul unei preluări nelegale de către Stat a nemişcătorului, în temeiul unui act administrativ pe care îl apreciază "caduc", cererea acesteia "se suprapune" pe o veritabilă acţiune în revendicare de drept comun, aspect ce aduce în discuţie excepţia inadmisibilităţii.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Nemişcătorul în discuţie a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984, act normativ emis în justificarea realizării obiectivului de investiţii "Ansamblu de locuinţe "Canta IV - Municipiul Iaşi", scop în care s-a dispus exproprierea unor terenuri în suprafaţă totală de 74.005,15 m.p., inclusiv a terenului în litigiu, de la foştii proprietari tabulari T.S. şi M.
Imobilul nu a fost preluat efectiv de Stat, iar obiectivul de investiţii nu a mai fost realizat, la 14 martie 1986, nemişcătorul făcând obiectul unei promisiuni de vânzare-cumpărare între T.M. - proprietara tabulară - şi numitul D.Ş.
Prin Sentinţa civilă nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iaşi, rămasă irevocabilă la 28 decembrie 2008, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul D.Ş. - în contradictoriu cu pârâta T.M. - vizând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, privind terenul în suprafaţă de 1800 m.p. situat în Iaşi, str. F.P. nr. 9 şi s-a constatat că imobilul, în suprafaţă de 1590,174 m.p., a fost "transmis" în proprietatea cumpărătorului D.Ş., în schimbul preţului în cuantum de 8000 RON, încasat la 14 martie 1986, de vânzătoarea T.M.
Urmare, pronunţării acestei hotărâri, reclamantul D.Ş. şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului (a se vedea CF nr. 69484 - Iaşi - fila 21, Dosar nr. 1343/99/2012 al Tribunalului Iaşi, secţia I civilă).
La 29 mai 2008, imobilul a fost înstrăinat de soţii D.Ş. şi L., către SC S.C. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1349/2008, cumpărătoarea devenind proprietar tabular, prin înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară (încheierea nr. 50362/2008).
Ulterior, în anul 2009, Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar, a formulat împotriva SC S.C. SRL o acţiune în revendicare, a suprafeţei de 1200 m.p. - din totalul de 1590, deţinute de aceasta - invocând în favoarea demersului său judiciar, Decretul de expropriere nr. 327/1984 şi faptul că, de la data emiterii actului normativ, terenul ar fi fost trecut în administrarea directă a Municipiului Iaşi şi respectiv, în domeniul său privat.
Cauza a parcurs cele două grade de jurisdicţie, în etapa soluţionării căii extraordinare de atac a recursului, fiind suspendată până la soluţionarea irevocabilă a prezentului litigiu, în acord cu prevederile art. 244 (1) pct. 1, C. proc. civ. de la 1865.
Din examinarea întregului istoric al cauzei, rezultă deci că nemişcătorul în discuţie, care nu a ieşit niciodată din posesia foştilor şi respectiv actualilor proprietari tabulari, nu face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, întrucât deşi, formal, a fost supus unei exproprieri, înainte de anul 1990, această măsură nu a fost - în fapt - niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv de Stat şi rămânând continuu, în stăpânirea proprietarilor săi.
Or, scopul declarat al Legii nr. 10/2001, l-a constituit tocmai restituirea - în natură ori prin echivalent - imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada de referinţă a legii.
Tot astfel, scopul demersului judiciar ce a dus la pornirea litigiului de faţă, nu este obligarea pârâtului de a restitui imobilul (care, aşa cum s-a arătat, a rămas mereu în posesia proprietarilor tabulari) reclamanta aducând în discuţie anumite cauze de ineficacitate juridică, în legătură cu titlul de proprietate pe care Statul încearcă să i-l opună, în cadrul acţiunii în revendicare a terenului în suprafaţă de 1200 m.p., ce face obiectul dosarului nr. 2823/99/2009, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Ca atare, în stabilirea cadrului procesual, tribunalul s-a raportat greşit la prevederile Legii nr. 10/2001, respingând acţiunea ca inadmisibilă, cu ignorarea temeiului indicat în cererea introductivă, respectiv art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că aparţin domeniului public sau privat al statului (ori unităţilor administrativ teritoriale) doar bunurile dobândite cu titlu valabil de Stat în perioada de referinţă a legii, corelativ, alin. (3) al textului statuând asupra competenţei instanţelor de a stabili valabilitatea unui astfel de titlu.
Tot astfel, art. 35 al Legii nr. 33/1994, republicată, stabileşte că dacă în termen de 1 an, bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, text ce se impune a fi interpretat în funcţie de situaţia particulară a speţei, în care preluarea de facto nu a operat nici înainte şi nici după 27 mai 1994, data intrării în vigoare a actului normativ.
În consecinţă, aşa cum judicios s-a reţinut, elementul definitoriu în delimitarea câmpului de aplicare al Legii nr. 10/2001 se raportează la preluarea efectivă a imobilului litigios de către stat, respectiv ca nemişcătorul să se afle, la data intrării în vigoare a legii speciale, în posesia uneia dintre entităţile abilitate de art. 21 alin. (1) şi (2), din lege, să soluţioneze cererea de restituire în natură ori, după caz, prin echivalent.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva Deciziei nr. 114 din 19 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S.C. SRL Iaşi, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 461/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 464/2015. Civil → |
|---|
