ICCJ. Decizia nr. 459/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 459/2015
Dosar nr. 845/83/2009*
Şedinţa publică de la 17 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 18 martie 2009, P.I. şi P.M. au contestat dispoziţiile nr. 70 şi 71 emise la 8 aprilie 2008 de primarul comunei P., judeţul Satu Mare prin care s-au respins notificările formulate de cei în cauză în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în localitatea P. nr. 668 şi a imobilului cu destinaţia de "Bibliotecă comunală" înscris în CF 2290 P.
Contestatorii au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Primăria comunei P. şi Primarul comunei P. - restituirea în natură a imobilelor ce au format obiectul notificărilor, care au aparţinut autorilor K.S. şi K.I., compuse din construcţii şi teren în suprafaţă de 3943 mp.
După un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 196 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, urmare admiterii apelului declarat de reclamanţi, sentinţa dată în primă instanţă a fost desfiinţată, cauza fiind trimisă spre rejudecare tribunalului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că "din ansamblul" precizărilor depuse de reclamanţi rezultă fără echivoc că aceştia au înţeles să conteste cele două dispoziţii solicitând, ca o consecinţă a anulării acestora, restituirea în natură ori prin echivalent a imobilelor ce au aparţinut autorilor lor, aspecte ce nu au fost analizate de instanţa de fond care în mod eronat a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii, fără a analiza fondul cererii deduse judecăţii.
În rejudecare, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 339/D din 25 iunie 2014, a respins "plângerea la Legea nr. 10/2001" formulată de reclamanţii P.I. şi P.M., împotriva dispoziţiei nr. 71/2008 emisă de Primarul comunei P., având ca obiect restituirea în natură a imobilului "bibliotecă comunală", în contradictoriu cu pârâţii Primarul comunei P. şi Primăria comunei P..
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că deşi părţile apăreau ca proprietari în cote ideale de ½ asupra unui singur imobil casă şi teren, s-a realizat o partajare a imobilului astfel încât cotei ideale de ½ a lui W.E. îi corespunde casa şi terenul, iar cotei ideale de ½ a lui K.S. i-a corespuns tot 635 mp. teren.
Înscrierile CF se coroborează cu celelalte parcele care conturează starea de fapt a imobilului şi care nu pot fi ignorate chiar dacă extrasul CF este proba principală.
Conform acestei probe, reţine prima instanţă, a existat o casă aparţinând familiei K., aflată lângă casa lui W. folosită, după preluare, ca bibliotecă comunală.
Expertiza întocmită de ing. L.F. concluzionează în sensul că imobilul casă, înscris pe parcela 4/1 proprietatea Statului Român, a fost proprietatea exclusivă a lui W.E., naţionalizat în baza Decretului nr. 223/1974. A fost folosit ca sediu de Miliţie, apoi bibliotecă şi figurează în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al comunei P., înregistrat sub nr. 67.
Adresa Consiliului Popular al comunei P. nr. 117/1988 transmisă de notariat la CF confirmă faptul că această construcţie reprezintă proprietatea statului în totalitate, iar nu în cotă de ½.
Cât priveşte casa de locuit a familiei K., aceasta a fost o construcţie separată, amplasată pe parcela 4/3 şi demolată. În locul ei este construită casa familiei S.
În susţinerea acestei stări de fapt au fost depuse extrasele din registrul agricol al anilor 1948 - 1951, conform cărora K.S. a locuit în casa având nr. 609, iar W.E. a locuit în casa având nr. 610.
Casa lui K.S. (care a locuit împreună cu membrii familiei, inclusiv reclamanta P.M., născută K.) apare ca fiind edificată în anul 1918 şi situată pe str. Unirii, nr. 609.
Casa lui W.E. figurează pe str. Unirii, nr. 610, fiind construită în anul 1936.
În registrul agricol al anilor 1956 - 1958 casele au fost renumerotate având nr. 565 (K.) şi 566 (W.), respectiv R.
În prezent casa lui W. are nr. 669.
Mai arată tribunalul că, reclamanţii au solicitat prin notificarea nr. 838 respinsă prin Dispoziţia nr. 70 restituirea imobilului de la nr. 668, în timp ce prin notificarea 1684, respinsă prin dispoziţia 71, au solicitat imobilul de la nr. 669, confirmând ei înşişi în acest fel existenţa a 2 case cu 2 numere consecutive.
Conchide prima instanţă că numitul K.L. a înstrăinat lui W.E. teren liber pe care acesta a edificat o casă în anul 1936, identificată pe parcela nr. top 4/1 cu teren aferent de 635 mp.
Familia K. a deţinut o casă construită în anul 1918 notată în CF, care s-a situat pe partea nevândută de teren, tot 635 mp. şi care ulterior a format alte 2 parcele nou 4/1 şi 4/3, de 235 şi 400 mp. Această casă a fost demolată.
La data naţionalizării exista pe întregul teren o singură casă - aceea construită de W., care a fost considerată ca fiind cea notată în CF.
În concluzie, deşi înscrierile CF vizează cota ideală de ½ asupra întregului imobil (casă şi teren) însăşi înscrierea de sub B8 din CF 1236 dovedeşte că reclamanţii au moştenit doar teren, fără casă.
Ca atare, probele administrate atestă neechivoc că reclamanţii nu au avut niciun drept de proprietate asupra imobilului casă situat în P. la nr. 669 preluat de stat de la W.E. şi folosit ca bibliotecă comunală. Ei au avut un drept de proprietate asupra casei situată la nr. 668, care însă nu a fost preluată de stat.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, care, prin Decizia nr. 410 din 7 octombrie 2014, a respins ca nefondat "apelul" declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, deşi se contestă acest fapt, din probele administrate în cauză a reieşit că imobilul în litigiu nu a aparţinut familiei K., aspect confirmat şi de registrul agricol al anilor 1948-1951, potrivit căruia autorul reclamanţilor K.S. a locuit în imobilul de la nr. 609, construit în anul 1918, iar numitul W.E., ce a cumpărat teren de la K.L., în casa învecinată, cu nr. 610, construită în anul 1936, ulterior imobilele fiind renumerotate tot separat.
Astfel cum a reţinut prima instanţă, printr-o notificare tardiv formulată (soluţionată prin dispoziţia nr. 70/8 aprilie 2008) reclamanţii au solicitat restituirea imobilului de la nr. 668, iar printr-o altă notificare (soluţionată prin dispoziţia nr. 71/2008) au solicitat imobilul de la nr. 669, aparţinând cadastral altui proprietar, W.E., care a edificat casa în anul 1936, aceasta fiind singura casă existentă la naţionalizare, preluată de la proprietarul W. împreună cu terenul de 635 m.p., prin Decretul nr. 223/1974, aceasta făcând obiectul cererii de notificare nr. 1684 din 14 noiembrie 2001 - fila 78 dosar fond - Biblioteca comunală P., nr. 669, CF 2290 topo 4.
Cât priveşte criticile reclamanţilor, s-a reţinut că extrasul de CF se coroborează cu Registrul agricol şi contraexpertiza efectuată în cauză de expertul L.F.
Tot astfel, nici expertiza efectuată de M.G. nu evidenţiază alte aspecte arătând doar că imobilul casă (parter + etaj şi anexe) este construit pe parcela cu nr. top 4/3 proprietatea reclamanţilor, restul afirmaţiilor expertului privind situaţia de carte funciară, intrând în "sfera de verificare" a instanţei.
Împotriva hotărârii menţionate, au declarat recurs în termen legal reclamanţii P.I. şi P.M. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă, critică decizia după cum urmează:
- s-au interpretat greşit actele depuse în cauză din care rezultă că imobilul în litigiu a fost intabulat în cartea funciară pe numele lui W.E. şi K.I., în cote indivize de câte ½ parte, nemişcătorul reprezentând o singură casă de locuit, cu terenul aferent şi anexe gospodăreşti.
- nu a existat o sistare a indiviziunii din care să rezulte lotizarea imobilului în două părţi distincte, pentru a se putea delimita exact cota fiecărui proprietar.
- în cartea funciară a existat notată o singură casă de locuit, or aceste notări sunt opozabile erga omnes.
Ca atare, în mod greşit s-a apreciat că partea autodemolată ar fi aparţinut autorului lor, din moment ce nu a existat o delimitare a imobilului.
Se creează în acest fel, conchid recurenţii, o îngrădire a dreptului de proprietate a unuia dintre coproprietari.
La termenul din 17 februarie 2015, Înalta Curte, din oficiu, în acord cu prevederile art. 306 (2) C. proc. civ. de la 1865, a pus în discuţia părţilor motivul de ordine publică, al greşitei calificări, de către curtea de apel, a căii de atac exercitată împotriva Sentinţei nr. 339/D din 25 iunie 2014, dată de către Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, făcându-se trimitere şi la prevederile art. 725 (1) din acelaşi cod, conform cărora, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării în vigoare şi proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche.
Recursul se priveşte ca fondat, din perspectiva analizării motivului de ordine publică vizând calificarea greşită a căii de atac.
Se constată că instanţa de control judiciar a calificat greşit calea de atac ce putea fi exercitată împotriva Sentinţei nr. 339/D din 25 iunie 2014 a Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce priveşte regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât şi sub aspectul normelor tranzitorii.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Conform art. XXVI al Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin această lege (...) se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă fără echivoc că, în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca şi a Legilor nr. 31/1990 şi nr. 221/2009) numai hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel şi recurs), hotărârile pronunţate ulterior apariţiei noii reglementări, fiind sustrase exerciţiului apelului.
În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei "dacă nu s-a pronunţat o hotărârea în cauză", este lipsită de relevanţă împrejurarea că litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în condiţiile în care celelalte hotărâri date de prima instanţă au fost casate, respectiv desfiinţate.
Or, chiar conform prevederilor art. 311 (1) C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căreia a fost iniţiat demersul judiciar, hotărârea casată nu are nicio putere, deci nu există din punct de vedere juridic.
Tot astfel, o hotărâre desfiinţată, cum este sentinţa din primul ciclu procesual, nu poate fi producătoare de efecte sub niciun aspect şi cu atât mai puţin, nu poate influenţa exerciţiul căilor de atac.
În prezenta cauză, aşa cum s-a arătat, Sentinţa nr. 2994/D din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, a fost desfiinţată, în calea de atac a apelului, prin Decizia nr. 196 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare, la prima instanţă.
Ulterior, în cel de-al doilea ciclu procesual, tribunalul a pronunţat o nouă hotărâre (Sentinţa nr. 339/D din 25 iunie 2014) singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 - 25 noiembrie 2010 - care, potrivit atât normei tranzitorii, cât şi dispoziţiei de drept comun incidentă în cauză (art. 725 C. proc. civ. de la 1865) rămâne supusă regimului căilor de atac, în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional.
Or, la această dată, aşa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările procedurale operate prin Legea nr. 202/2010, de imediată aplicare, prin care în materia Legii nr. 10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentinţa pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, nemaiputând fi astfel atacată, decât pe calea recursului.
Ca o consecinţă a greşitei calificări a căii de atac, instanţa nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispoziţiile art. 54 (2) din Legea nr. 304/2004 "privind organizarea judiciară", ceea ce atrage şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, decizia atacată urmează a fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi curţi de apel, în vederea soluţionării recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii P.I. şi P.M. împotriva Deciziei nr. 410/Ap din 07 octombrie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, pe care o casează.
Trimite cauza, spre soluţionare, aceleiaşi instanţe în vederea judecării recursului declarat împotriva Sentinţei nr. 339/D din 25 iunie 2014 a Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, şi a încheierii de şedinţă din 06 februarie 2012.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 456/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 460/2015. Civil → |
|---|
