ICCJ. Decizia nr. 52/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 52/2015
Dosar nr.17957/300/2014
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 14 ianuarie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe rolul Judecătoriei Satu Mare şi înregistrată pe rolul acesteia sub nr. 4931/296/2011, reclamanta SC D.I. SRL - prin administrator judiciar C.L.2.S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta SC I.L.I. SA - prin mandatar SC A.I. SRL a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale abuzive prevăzute la art. 13 din Condiţiile generale a contractelor de leasing încheiate pentru cauza ilicită şi fraudarea legii.
În fapt reclamanta debitoare a arătat că a încheiat cu pârâta creditoare două contracte de leasing financiar iar în aprecierea sa art. 13 din Condiţiile generale din contractul de leasing sunt nule absolut sens în care a promovat prezenta acţiune, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând.
Totodată, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea 193/2000.
În data de 09 octombrie 2013, Judecătoria Satu Mare a suspendat judecarea cauzei şi a sesizat Curtea constituţională în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
La data de 15 aprilie 2014, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.
La data de 23 iulie 2014, Judecătoria Satu Mare a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială şi a dispus declinarea judecării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 2991 din 23 iulie 2014 pronunţată de Judecătoria Satu - Mare.
La data de 11 august 2014 cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 10013 din 29 septembrie 2014 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Satu - Mare.
S-a constatat conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
S-a reţinut că necompetenţă este de ordine privată, ea nu putea fi invocată decât de debitoare, în condiţiile art. 1591 alin. (3) C.proc.civ., adică prin întâmpinare sau cel târziu la prima zi de înfăţişare. Competenţa teritorială în cauza de faţă nu este reglementată de norme de ordine publică, ci de norme de ordine privată, care prezintă particularitatea că excepţia de necompetenţă poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost creată norma de competenţă şi numai în pragul procesului (in limine litis).
Cererea a fost iniţial introdusă la o instanţă competentă, iar prin alegerea făcută iniţial de reclamantă de a introduce acţiunea la Judecătoria Satu Mare, această instanţă a devenit exclusiv competentă să soluţioneze litigiul cu care a fost învestită, moment de la care orice altă instanţă, inclusiv Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a pierdut această prerogativă.
Înalta Curte constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Satu - Mare competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Obiectul litigiului îl constituie o acţiune în constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale abuzive prevăzute la art. 13 din Condiţiile generale a contractelor de leasing încheiate pentru cauză ilicită şi fraudarea legii.
De reamintit că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor - codul de procedură civilă a suferit numeroase modificări - art. 1591 din Codul de procedură civilă a suferit modificări, în sensul că textul nou introdus stabileşte regimul juridic al excepţiei de necompetenţă, respectiv al persoanelor sau organelor care pot invoca necompetenţă şi până la ce moment al procesului.
Astfel, necompetenţă de ordine publică - generală, materială şi teritorială exclusivă - poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de instanţă, din oficiu, până la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetenţă de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Art. 159 alin.(1) pct. 3 C. proc. civ., în forma astfel cum a fost modificată de Legea nr. 202/2010, arată în ce situaţie competenţa teritorială este exclusivă, atunci când părţile nu o pot înlătura, în raport de art. 19 C. proc. civ., când părţile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de o altă instanţă decât acea care, potrivit legii, are competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de la art. 13-16 din acelaşi cod, ceea ce înseamnă că părţile nu pot înlătura competenţa teritorială în litigiile privitoare la bunuri, în cazurile anume prevăzute de lege, în egală măsură este de ordine publică şi competenţa teritorială stabilită prin legi speciale.
Este de ordine privată, în sensul art. 159 alin. (2) C. proc. civ., competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, atunci când părţile au posibilitatea să aleagă instanţa care să le judece.
Articolul 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., arată în ce situaţie competenţa teritorială este exclusivă, atunci când părţile nu o pot înlătura.
Potrivit art.1591 C. proc. civ. „necompetenţă de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel târziu la prima zi de înfăţişare”.
În cauza de faţă necompetenţă teritorială este de ordină privată prin raportare la prevederile art.1591 C. proc. civ., iar pârâta nu a invocat excepţia în condiţiile indicate mai sus.
Revenind la speţa de faţă, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată vizează o acţiune în constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale abuzive prevăzute la art. 13 din Condiţiile generale a contractelor de leasing încheiate pentru cauză ilicită şi fraudarea legii.
Este de reţinut că, în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar odată făcută, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.
Fiind în discuţie competenţa teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive, reclamantei invocând dispoziţii de drept comun, a înţeles să sesizeze instanţa competentă, respectiv Judecătoria Satu - Mare, situaţie în raport cu care nu se poate opta pentru o altă instanţă.
În consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Satu-Mare, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Satu - Mare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 49/2015. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
