ICCJ. Decizia nr. 55/2015. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 55/2015

Dosar nr.101/116/2010*

Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2015

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2010, pe rolul Tribunalului Călăraşi, sub nr. 101/116/2010, reclamanta SC C.R. SRL l-a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Orăşenesc Lehliu Gară, solicitând ca, prin hotărârea judecătorească, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 267.440,57 lei actualizată la data plăţii efective cu rata inflaţiei, reprezentând daune contractuale.

Pârâtul a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi a formulat cerere reconvenţională împotriva reclamantei prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la litera d din capitolul VIII ce priveşte penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere, deoarece nu şi-a exprimat consimţământul valabil în sensul includerii acestei clauze, să se dispună rezilierea contractului de asociere în participaţiune din 14 decembrie 2007, ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor asumate prin contract de către reclamantă, să se dispună obligarea reclamantei la plata de daune interese, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa a pus în vedere pârâtului-reclamant la termenul din 18 februarie 2010 să precizeze cuantumul daunelor solicitate la punctul trei din cererea reconvenţională iar la următorul termen de judecată acesta Ie-a cuantificat la suma de 97.914,045 lei (fila 146 a vol. I) menţionând că ele reprezintă dobânzile legale şi actualizate cu rata inflaţiei la facturile emise de Spital către SC C.R. SRL, depunându-se şi o notă de calcul a acestora.

Prin întâmpinarea depusă reclamanta-pârâtă SC C.R. SRL a solicitat respingerea cererii reconvenţionale ca inadmisibilă şi netemeinică.

La termenul din 22 aprilie 2010 pârâtul şi-a micşorat câtimea valorii daunelor interese solicitate iniţial la suma de 8.138,17 lei, valoare avută în vedere şi la calcularea taxei judiciare de timbru aferentă capătului de cerere privind rezilierea.

Prin sentinţa comercială nr. 2060 din data de 9 iulie 2010 Tribunalul Călăraşi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C.R. SRL Bucureşti împotriva pârâtului Spitalul Orăşenesc Lehliu Gară, a admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâtul Spitalul Orăşenesc Lehliu Gară împotriva reclamantei SC C.R. SRL Bucureşti, a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 267.440,57 lei ce va fi actualizată în raport de rata inflaţiei la data efectuării plăţii, reprezentând daune interese contractuale, a constatat nulitatea absolută a clauzei de penalităţi inserată în cap. VIII lit. d) din contractul de asociere în participațiune din 14 decembrie 2007 încheiat între părţi, a respins capătul de cerere privind rezilierea aceluiaşi contract şi a obligat reclamanta către pârât la plata sumei de 17.602,38 lei cu titlu de daune interese. Totodată au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată ale părţilor şi a fost obligat pârâtul către reclamantă la 1686 iei cu acest titlu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Intre reclamanta SC C.R. SRL şi pârâtul Spitalul Orăşenesc Lehliu Gară a fost încheiat, în baza art. 251-256 C. com. şi art. 19 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 95/2006, un contract de asociere în participaţiune din 14 decembrie 2007 având ca obiect desfăşurarea activităţii de medicină de laborator, durata contractului fiind convenită la 5 ani, începând cu data de 14 decembrie 2007 şi până la 14 decembrie 2012.

S-a reţinut, în privinţa art. 9.2 din contractul menţionat, că deşi la o primă vedere această clauză pare să cuprindă o interdicţie de denunţare unilaterală a contractului, totuşi modul de formulare şi conţinutul concret al articolului respectiv presupune existenţa posibilităţii denunţării unilaterale a contractului de către oricare dintre părţi, acest fapt atrăgând, însă, angajarea răspunderii celui ce denunţă contractul, prin posibilitatea urmăririi acestuia pentru daunele precizate.

În cazul contractului cu executare succesivă denunţarea unilaterală este posibilă dacă este prevăzută de lege sau a fost stipulată de părţi în contract şi reprezintă exercitarea dreptului acestora de a pune capăt contractului, drept ce nu le poate fi îngrădit şi care presupune - eventual - respectarea unor formalităţi prevăzute de lege sau în convenţia părţilor, însă această posibilitate este independentă de ideea de neexecutare (faptă ilicită) şi de ideea de culpă.

În speţă, reclamanta a susţinut, prin acţiunea formulată, că pârâtul a procedat la o astfel de denunţare unilaterală a contractului de asociere în participaţiune, în timp ce pârâtul, prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulată, a susţinut faptul că întreruperea relaţiei contractuale, la iniţiativa sa, cu reclamanta, s-a datorat neexecutării culpabile a unor obligaţii contractuale asumate de reclamantă, solicitând rezilierea acestui contract şi obligarea acesteia la daune.

Prima instanţă a constatat că intenţia reală a pârâtului Spitalul Orăşenesc Lehliu Gară a fost de denunţare unilaterală a contractului şi că această intenţie a fost manifestată explicit, rezultând din conţinutul adresei din 21 august 2009, în care deşi se precizează că se doreşte încetarea de comun acord a raporturilor contractuale, se specifică totodată faptul că acestea se vor întrerupe de la 1 septembrie 2009, reafirmată prin adresa din 14 septembrie 2009 şi consemnată neîndoielnic şi în procesul verbal de predare-primire din 28 septembrie 2009 semnat de ambele părţi. De asemenea, aceeaşi intenţie rezultă şi din faptul că managerul pârâtului a dispus personalului de laborator, anterior emiterii primei adrese din 21 august 2009, prin care-şi manifesta intenţia de reziliere a contractului, începând cu data de 1 septembrie 2009, interdicţia de folosire a aparaturii asociaţiunii dar şi prelungirea detaşării acestora după aceeaşi dată, fapte materiale ce aveau drept scop punerea reclamantei în imposibilitatea de a derula pe viitor contractul de asociere, pentru a o forţa să accepte rezilierea convenţională a acestuia.

În raport de conţinutul înscrisurilor menţionate şi de cele consemnate în procesul verbal întocmit la 11 august 2009 în Adunarea Consiliului director al celor doi asociaţi din care rezultă îndeplinirea obligaţiilor asumate de ambii asociaţi, aspectele legate de plata utilităţilor şi a consumabilelor reglându-se din punct de vedere financiar, prin acest proces verbal, în sensul asumării exprese de către reclamantă a obligaţiei de plată a sumei de 7.000 lei reprezentând contravaloarea utilităţilor şi a 50% din suma achitată pentru reactivii achiziţionaţi de Spital, s-a reţinut că pârâtul nu avea, la data respectivă, nici un motiv să solicite rezilierea contractului încheiat cu reclamanta, din moment ce nu a făcut să se consemneze în procesul verbal menţionat vreo astfel de poziţie, astfel că iniţiativa sa ulterioară, din 21 august 2009, la numai 10 zile după respectiva Adunare, nu poate fi privită decât ca o manifestare a intenţiei de denunţare unilaterală a contractului, acesta cunoscând şi faptul că în caz de dezacord al părţilor, rezilierea nu se putea obţine decât pe cale judiciară, demers pe care nu a înţeles să-l efectueze decât foarte târziu, după introducerea acţiunii reclamantei, prin depunerea cererii reconvenţionale în prezentul dosar, ce are drept scop doar paralizarea pretenţiilor reclamantei decurgând din solicitarea aplicării clauzei penale cuprinse în art. 9.2 din contract.

Prima instanţă a înlăturat, parţial, depoziţiile martorelor audiate cât şi celelalte înscrisuri depuse de pârât, prin care acesta a încercat să probeze neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, deoarece sunt evidente micile sincope în aprovizionarea cu materiale şi reactivi sau întârzierea plăţii facturilor cu salariile personalului medical detaşat, în condiţiile în care Spitalul, la rândul său, datora sume mult mai mari reclamantei, astfel încât acestea nu au reprezentat motive grave care să poată fi apreciate apte a determina rezilierea contractului, din moment ce aceste disfuncționalități nici măcar nu au fost menţionate ca atare în procesul verbal din 11 august 2009.

Pentru aceste motive, prima instanţă a apreciat întemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata daunelor interese prevăzute în art.9.2 din contract, întrucât pârâtul a procedat la o denunţare unilaterală a contractului de asociere în participaţiune, solicitarea sa din cererea reconvenţională privind rezilierea contractului fiind neîntemeiată în raport de situaţia că, la data formulării acţiunii reclamantei, contractul respectiv încetase deja în această modalitate prevăzută, implicit, în contractul părţilor.

Analizând capătul din cererea reconvenţională care priveşte nulitatea clauzei de penalitate cuprinsă în art. VIII lit. d) partea finală, prima instanţă a înlăturat apărarea reclamantei în sensul că aceasta ar fi caducă datorită încetării raporturilor contractuale dintre părţi, deoarece clauza respectivă, chiar şi în aceste condiţii expuse, poate genera consecinţe juridice în sensul că pot fi şi chiar sunt solicitate astfel de penalităţi în baza acesteia chiar în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Călăraşi şi ataşat prezentei cauze, ce poartă nr. 2633/116/2009, dosar suspendat conform art. 155¹ C. proc. civ., datorită faptului că reclamanta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de a face precizări cu privire la obiectul somaţiei de plată şi nu a depus protocolul de conciliere în original.

Procedând la analizarea înscrisurilor depuse de părţi, respectiv exemplarele contractului de asociere depuse atât în prezentul dosar cât şi în cel ataşat, prima instanţă a constatat că susţinerile pârâtului-reclamant sunt dovedite, întrucât s-a făcut dovada existenţei a cel puţin două variante de contract de asociere în participaţiune, unul ştampilat pe toate paginile de către Spital şi altul ştampilat numai pe ultima pagină din acesta. Reclamanta a negat existenţa primei variante, iar clauza de penalitate a fost contestată de pârât în sensul nerecunoaşterii sale, iar aceste inadvertenţe pe care reclamanta nu a putut să le clarifice, coroborate cu cele declarate de martora I.E. demonstrează că pârâtul nu şi-a exprimat consimţământul valabil cu privire la includerea acestei clauze în contract la data încheierii lui, situaţie în care, nefiind îndeplinite, în privinţa sa, una din condiţiile de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv un consimţământ valabil, această clauză este lovită de nulitate absolută.

Instanţa a apreciat ca fiind întemeiat, în parte, şi capătul de cerere privind obligarea reclamantei la daunele interese contractuale solicitate de pârâtul-reclamant, atât cele moratorii dar şi cele compensatorii, reprezentate de actualizarea, ulterior, în funcţie de rata inflaţiei, însă numai în limita sumei de 17.602,38 lei (6753,27 lei +10849,11 lei) ce reprezintă dobânda legală şi actualizarea sumelor cuprinse în facturile emise de pârât reclamantei, pentru salariile personalului, întrucât este evident că această procedură aleasă de pârât a fost agreată de ambele părţi pe parcursul derulării contractului de asociere şi acceptată ca modalitate de lucru de reclamantă, inclusiv prin procesul verbal din 11 august 2009 dar şi prin protocolul de compensare din 23 decembrie 2009. Faptul că reclamanta a achitat cu întârziere facturile respective a produs prejudicii pârâtului, care impun obligarea sa la repararea integrală a acestuia conform dispoziţiilor art. 1073 C. civ.

Au fost respinse pretenţiile pârâtului privind obligarea reclamantei la plata diferenţei de daune datorită menţiunii din procesul verbal din 11 august 2009 în sensul că sumele de 7.000 lei şi 9.326 lei vor fi achitate prin compensare din facturile ce urmează a se emite de reclamantă în următoarele 4 luni prin evidenţierea acestei compensări separate, lucru care s-a şi realizat la 24 decembrie 2009, deci în interiorul termenului de 4 luni menţionat, sumele respective nedevenind exigibile anterior acestei date, la 3 septembrie 2009, cum greşit a apreciat pârâtul, întrucât s-a convenit acordarea unui termen de graţie pentru plata acestora ce a fost respectat de reclamantă.

Conform principiului consacrat de art. 1084 C. civ., care prevede repararea integrală a prejudiciului cauzat creditorului prin îndeplinirea cu întârziere a unei obligaţii de plată a unei sume de bani şi având în vedere şi dispoziţiile art. 371² alin. (3) C. proc. civ. ce prevede posibilitatea actualizării creanţei principale, prima instanţă a dispus ca daunele acordate atât reclamantei cât şi pârâtului să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei până la data plăţii efective a acestora.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a declarat apel pârâtul-reclamant S.O.L.G., solicitând admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii reconvenţionale privitor la desfiinţarea asocierii.

În motivare s-a arătat că există mai multe motive care, fiecare în mod separat, tinde la exonerarea de daunele interese prevăzute de art. 9.2 din Asociere.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin decizia comercială nr. 421 din 5 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinţei primei instanţe.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la critica în sensul că în mod greşit ar fi constatat prima instanţă că Spitalul Lehliu Gară ar fi denunţat unilateral contractul dintre părţi, instanţa de apel a constatat că aceasta nu este fondată. Astfel, intenţia reală a pârâtului, Spitalul Orăşenesc Lehliu Gară, a fost de denunţare unilaterală a contractului, intenţie manifestată, explicit, prin conţinutul adreselor din 21 august 2009 coroborată cu răspunsul intimatei prin adresa din 27 august 2009 (filele 25 şi 27 dosar fond voi. I), adresa din 25 august 2009 (fila 26 dosar fond vol. I) şi din 14 septembrie 2009, coroborată, de asemenea, cu răspunsul intimatei din 15 septembrie 2009 (filele 31 şi 32 dosar fond vol. I) şi consemnată neîndoielnic şi în procesul verbal de predare-primire din 28 septembrie 2009 (filele 17-19 dosar fond voi. I) semnat de ambele părţi.

Susţinerea apelantului că textul art. 9.2 din contract ar fi contradictoriu şi în consecinţă teza a doua a acestuia ar trebui ignorată, nu a fost reţinută. Instanţa de apel a constatat în acest sens că interdicţia de denunţare unilaterală a contractului enunţată în cuprinsul art.9.2 din contractul încheiat între părţi nu reprezintă decât o reluare a principiului formulat de art.969 alin.2 cod civil care, referindu-se la convenţii, arată că „ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Necesitatea consimţământului părţilor pentru încetarea contractului încheiat iniţial apare însă numai ca o prevedere de principiu. De la acest principiu nu sunt excluse unele excepţii, când este posibilă denunţarea unilaterală a contractului, cum este cazul în speţă, art.9.2 teza a doua din contractul părţilor reglementând tocmai această ipoteză.

Instanţa de apel a mai reţinut că în susţinerea faptului că nu ar fi denunţat unilateral contractul, apelanta invocă nerespectarea unor obligaţii contractuale chiar de către ea, ori nimănui nu îi este permis să-şi invoce propria culpă.

În privinţa susţinerilor referitoare la teoria asociatului captiv, instanţa de apel a apreciat că în speţă acestea nu sunt aplicabile, câtă vreme s-a reţinut, deja, că potrivit prevederilor contractuale, denunţarea unilaterală a contractului era posibilă, lucru pe care, de altfel, apelantul I-a şi făcut.

S-a considerat că este lipsită de temei juridic pretenţia apelantului de a fi exonerat de plata penalităţilor prevăzute în mod expres în contractul dintre părţi în cazul denunţării unilaterale a acestuia. De esenţa contractului de asociere în participațiune este împărţirea între asociaţi atât a câştigurilor, cât şi a eventualelor pierderi. împrejurarea că apelantul s-a simţit la un moment dat „captiv” într-o asociere pe care a considerat-o ineficientă, nu este de natură a-l exonera de obligaţia de plată a despăgubirilor stabilite printr-o clauză penală, pentru denunţarea unilaterală a contractului.

În privinţa excepţiei de neexecutare a contractului, instanţa de apel a constatat că nici aceasta nu poate fi invocată de către apelant. Acesta susţine, din nou, faptul că nu a denunţat unilateral contractul ci, în realitate, nu au fost respectate obligaţiile contractuale.

S-a arătat că excepţia de neexecutare a contractului este, de fapt, un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin.

În cauză însă, contractul a fost denunţat unilateral, astfel încât nu se mai pune problema executării obligaţiilor, iar obligaţia de plată a clauzei penale în situaţia denunţării unilaterale subzistă, contractul încetând prin voinţa uneia dintre părţi şi nu din cauza neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor contractuale.

Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi primită nici teza susţinută de apelant în sensul că ar fi fost nevoit să denunţe unilateral contractul datorită numeroaselor neexecutări culpabile a obligaţiilor contractuale de către intimată, având în vedere conţinutul expres al procesului-verbal întocmit la 11 august 2009 în Adunarea Consiliului director a celor doi asociaţi, din care rezultă îndeplinirea obligaţiilor asumate de ambii asociaţi precum şi faptul că apelantul pârât nu avea, la data respectivă, nici un motiv să solicite rezilierea contractului încheiat cu intimata reclamantă, din moment ce nu a făcut să se consemneze în procesul verbal menţionat vreo astfel de poziţie (filele 13-18 dosar fond voi. I). Iniţiativa sa ulterioară, din 21 august 2009, la numai 10 zile după respectiva Adunare, nu poate fi privită decât ca o manifestare a intenţiei de denunţare unilaterală a contractului, acesta cunoscând şi faptul că, în caz de dezacord al părţilor, rezilierea nu se putea obţine decât pe cale judiciară, demers pe care, însă, nu a înţeles să-l efectueze.

În consecinţă, dat fiind faptul că apelantul a denunţat unilateral contractul, instanţa de apel a reţinut că nu mai poate analiza invocatele nerespectări ale obligaţiilor contractuale de către intimata SC C.R. SRL, şi nici vreun eventual abuz de drept al acesteia în executarea contractului, acestea fiind lipsite de relevanţă în contextul dat.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 9.2 din contract în privinţa clauzei penale, cuantumul daunelor fiind stabilit la valorile facturate către clienţi în ultimele şase luni, indiferent dacă aceştia sunt interni sau externi. Susţinerea apelantului în sensul că ar fi trebuit reţinută fie categoria clienţilor interni fie pe cea a clienţilor externi este lipsită de temei juridic, câtă vreme precizarea „interni sau externi” este consemnată în cuprinsul contractului în paranteză (fila 11 dosar fond voi. I), având, astfel, menirea de a explicita noţiunea de „clienţi”, şi nu de a limita valoarea penalităţilor la valoarea facturilor emise numai către una dintre cele două categorii de clienţi.

Nici criticile referitoare la greşita respingere a cererii reconvenţionale nu au fost primite, cu motivarea că prima instanţă a reţinut, în mod corect, faptul denunţării unilaterale a contractului de către apelantă, context în care nu se mai poate dispune rezilierea acestuia din culpa intimatei.

Împotriva deciziei Curţii de apel a declarat recurs pârâtul S.O.L.G., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, respingerea acţiunii reclamantei şi admiterea cererii reconvenţionale în integralitate, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea recursului, în esenţă, a susţinut că ambele instanţe de fond au interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii, au reţinut o situaţie de fapt eronată, contrară probelor administrate în cauză, probe pe care le-au analizat necorespunzător.

A arătat că a invocat excepţia neexecutării contractului din culpa exclusivă a reclamantei, dar şi cauzele de forţă majoră rezultate din adresele depuse la dosar, solicitând daune interese la nivelul sumei de 8.239,34 lei, cerere motivată şi dovedită cu înscrisuri, însă ambele instanţe au înlăturat această probă, nejustificat, ca de altfel şi depoziţiile martorilor pârâtei şi actele care au probat neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă.

A mai invocat faptul că instanţele au apreciat greşit că pârâta a denunţat unilateral contractul de asociere şi că este datoare la plata daunelor interese la nivelul sumei cerute de reclamantă, pentru că din corespondenţa şi adresele emise între părţi rezultă că reclamanta a cerut încetarea/ rezilierea contractului de comun acord, invocând forţa majoră, respectiv lipsa disponibilităţilor băneşti pentru continuarea asocierii; de asemenea, dacă ambele părţi au încheiat un protocol de predare-primire şi şi-au recunoscut datoriile reciproce, nu există denunţare unilaterală din partea pârâtei şi nici temei legal să plătească daune interese; mai mult, conform art. 9.2 din contract, daunele interese pot fi în cuantum minim egal cu valorile facturate către clienţi de către reclamantă în ultimele 6 luni. Daunele interese prevăzute în contractul de asociere au în vedere valorile facturate către clienţi şi nu către părţi, astfel că facturile în valoare de 267.440,57 lei, fiind emise către spital, nu pot face obiectul art. 9.2 din contract, pentru că pârâta nu este client. Reclamanta nu a dovedit cuantumul daunelor solicitate în condiţiile art. 9.2 din contract, instanţele de fond apreciind greşit asupra lor, prin admiterea acestui capăt de cerere.

Recurentul pârât a arătat că, în recurs, cu înscrisuri, respectiv facturile individualizate în anexa 1 la procesul verbal încheiat la 11 august 2009, în valoare de 267.440,57 lei, dovedeşte că acestea au fost achitate, ca şi datoriile evidenţiate în sarcina pârâtei.

În consecinţă, a considerat că se impune reanalizarea, în recurs, a soluţiilor pronunţate de prima instanţă şi instanţa de apel, cu privire la greşita respingere a cererii reconvenţionale, a capătului de cerere privind rezilierea/încetarea contractului de asociere în participaţiune şi de admiterea a acţiunii principale. De asemenea, a susţinut că s-a determinat greşit cuantumul daunelor interese, luându-se în calcul facturi emise către părţi şi nu către clienţi, nu s-a avut în vedere că trebuia să se aleagă între cele două categorii de clienţi „interni sau externi” şi s-au luat în calcul facturi privind cheltuieli, deşi art.9.2 priveşte doar venituri. A depus o expertiză extrajudiciară care confirmă şi argumentează în detaliu eroarea de calcul.

Prin decizia nr. 4820 din 5 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării recursului şi a fost admis recursul declarat de S.O.L.G. împotriva Deciziei comerciale nr. 421 din 5 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut, în primul rând, că nu este întemeiată excepţia tardivităţii recursului formulat de către pârât, reţinând că acesta a fost declarat în termenul legal, cu respectarea dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ.

A constatat însă că sunt întemeiate criticile formulate de pârât referitoare la soluţionarea fondului litigiului dedus judecăţii.

A arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

A constatat că, în speţă, din examinarea actelor dosarului, în raport de criticile exprimate de recurentul pârât, de hotărârile pronunţate şi de dispoziţiile legale aplicabile, nu rezultă că împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite.

A observat, în primul rând, că instanţa de apel nu a stabilit, mai presus de orice tăgadă, dacă ne aflăm în prezenţa unei denunţări a contractului de asociere sau a rezilierii acestuia, de comun acord. Sub acest aspect, sunt invocate dispoziţiile art. 312 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.

S-a mai constatat că instanţa de apel a ignorat susţinerile pârâtului conţinute în cererea reconvenţională, privind neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate prin contract de către reclamantă, aceasta reţinând în această privinţă doar că în contextul în care prima instanţă a apreciat, corect, faptul denunţării unilaterale a contractului de către apelantul-pârât, nu se mai justifică a se analiza şi dispune rezilierea acestuia din culpa reclamantei.

Instanţa de recurs a mai reţinut că trebuie să se aibă în vedere şi că, în recurs, a fost admisă proba cu înscrisuri, în temeiul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., înscrisuri care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel, respectiv anexe la facturi, facturi şi o expertiză extrajudiciară, prin prezentarea cărora recurentul susţine că intimata a depus la dosar o listă cu facturi, fără a depune şi anexa reprezentând serviciile facturate şi, prin urmare, nu există temei legal în sensul celor solicitate de reclamantă, suma datorată fiind achitată şi, de asemenea, că, potrivit expertizei, calculul daunelor acordate reclamantei conţine o serie de erori.

În consecinţă, Înalta Curte a apreciat că se impune aprofundarea probatoriului administrat în cauză şi prin efectuarea unei expertize contabile, probă care nu a fost dispusă de către nici una dintre instanţe, deşi a fost solicitată, pentru a se stabili, cu certitudine, cuantumul despăgubirilor care fac obiectul prezentei cauze, despăgubiri solicitate de către ambele părţi şi, dacă, în ce o priveşte pe reclamantă, în speţă, este vorba despre înregistrarea unui prejudiciu sau o îmbogăţire fără justă cauză.

Prin Decizia civilă nr. 535 din 13 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul pârât-reclamant S.O.L.G. împotriva sentinţei comerciale nr. 2060 din 9 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 101/116/2010, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă SC C.R. SRL.

A fost schimbată, în parte, sentinţa atacată în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC C.R. SRL împotriva Spitalului Orăşenesc Lehliu Gară.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 197.837,93 lei daune interese, sumă ce va fi actualizată în raport de rata inflaţiei la data efectuării plăţii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Încetarea contractului este reglementată de părţi în contractul de asociere dintre părţi din 14 decembrie 2007, la capitolul IX, art. 1 enumerând cauzele posibile de încetare a asocierii părţilor: hotărârea comună a membrilor asociaţi, expirarea duratei pentru care s-a încheiat contractul de asociere, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obiectului de activitate şi a altor clauze ale contractului de asociaţiune constatată de autorităţile competente, lichidarea unei persoane juridice coasociate (faliment, divizare, comasare etc.), care va fi notificată în scris, în termen de 5 zile de la data declarării stării respective de către instanţa judecătorească, hotărârea definitivă şi irevocabilă a unei instanţe judecătoreşti.

Dintre aceste cauze de încetare a contractului de asociere, cea care priveşte hotărârea comună a membrilor asociaţi se referă la „mutuus disensus”, încetarea contractului ca urmare a acordului de voinţe al părţilor în acest sens, ceea ce nu poate fi reţinut în cauză, deoarece intimata-reclamantă s-a opus intenţiei apelantului-pârât de încetare a asocierii, aşa cum reiese din corespondenţa acestora potrivit adreselor: nr. 1335 din 27 august 2009 şi nr. 375 din 15 septembrie 2009.

Deşi apelantul-pârât a invocat încetarea contractului ca urmare a rezilierii acestuia pentru neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor asumate în cadrul asocierii de către SC C.R. SRL, invocând o serie de nereguli în derularea contractului de asociere, se constată că în cadrul clauzelor contractului de asociere dintre părţi nu este inclus vreun pact comisoriu de gradul III sau IV care să dea dreptul Spitalului să constate rezilierea de drept a contractului, fără intervenţia instanţei judecătoreşti.

Cu privire la cererea apelantului-pârât de reziliere a contractului de asociere în participaţiune pe motivul îndeplinirii necorespunzătoare şi culpabile a obligaţiilor de către intimata-reclamantă, se constată că, deşi apelantul a invocat o serie de nereguli în derularea contractului de asociere, nereguli pe care Ie-a considerat că ar fi imputabile intimatei reclamante, acesta nu a probat existenţa unor neîndepliniri a obligaţiilor contractuale din partea SC C.R. SRL, a căror gravitate să fie de natură a afecta continuarea asocierii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât prin procesul-verbal din data de 11 august 2009, încheiat între părţi, s-a analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor părţilor în cadrul asocierii şi s-a reţinut că: activitatea de service şi întreţinere a fost permanent asigurată, informatizarea laboratorului este realizată integral, materialele asigurate au respectat cele mai înalte standarde calitative, reactivii folosiţi sunt de cea mai bună calitate, au fost achiziţionate o serie de aparate denumite analizatoare, activitatea de service este asigurată de două companii de service, procedura de implementare a standardelor I.S.O. este aproape finalizată, costurile de implementare fiind suportate de către Clinică, aprovizionarea cu materiale a decurs conform standardelor asumate, iar materialele au respectat cele mai înalte standarde de calitate, cheltuielile cu aprovizionarea fiind suportate de Clinică, părţile au analizat stadiul achitării datoriilor reciproce, stabilind sumele pe care fiecare parte şi le datorează una celeilalte.

Deşi între părţi mai există o serie de adrese privind unele disfuncţionalităţi ale derulării asocierii, din conţinutul acestui proces-verbal reiese că acestea nu erau atât de grave încât să ducă la întreruperea colaborării în cadrul asocierii, apelantul-pârât nereclamând, în cadrul procesului verbal menţionat, vreo neîndeplinire/îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor contractuale, de către intimata-reclamantă, de natură să conducă la rezilierea contractului, ca sancţiune pentru nerespectarea culpabilă a obligaţiilor asumate.

Ca urmare, se apreciază că, în mod întemeiat, nu s-a reţinut de către prima instanţă intervenirea rezilierii contractului de asociere datorată nerespectării culpabile a obligaţiilor asumate de către intimata-reclamantă, nefiind astfel aplicabile prevederile art. 1020-1021 C. civ.

Prima instanţă a interpretat şi reţinut corect prevederile art. 9.2 din contractul de asociere în participaţiune în sensul încetării contractului prin denunţarea unilaterală a acestuia de către apelantul pârât.

Art. 9.2 din contract dispune că: „prezentul contract de asociaţiune în participaţiune nu se poate denunţa în mod unilateral, în caz contrar, partea care îl denunţă fiind obligată la daune interese în cuantum minim egal cu valorile facturate către clienţi (interni sau externi) în ultimele 6 luni ” .

Aparent aceste prevederi contractuale redau principiul privind forţa obligatorie a contractelor, respectiv potrivit art. 969 C. civ. „contractele legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

În realitate, ele instituie şi o excepţie de la acest principiu, excepţie constând în posibilitatea denunţării unilaterale a contractului de asociere, denunţare care este sancţionată cu plata de daune-interese în cuantum minim egal cu valorile facturate către clienţi (interni sau externi) în ultimele 6 luni”.

Faptul că apelantul-pârât a aplicat excepţia prevăzută de art. 9.2 din contract, denunţând unilateral contractul de asociere reiese, astfel cum s-a arătat de către prima instanţă, dintr-o serie de adrese trimise de către acesta intimatei-reclamante, respectiv adresa nr. 1310/21 august 2009 coroborată cu răspunsul intimatei prin adresa nr. 1335/27 august 2009 (filele 25 şi 27 dosar fond voi. I), adresa nr. 1326 din 25 august 2009 (fila 26 dosar fond vol. I) şi nr. 1465 din 14 septembrie 2009, coroborată de asemenea cu răspunsul intimatei nr. 375 din 15 septembrie 2009 (filele 31 şi 32 dosar fond vol. I). Denunţarea unilaterală a contractului a fost consemnată neîndoielnic în procesul-verbal de predare-primire din 28 septembrie 2009 (filele 17-19 dosar fond vol. I) semnat de ambele părţi, în care se menţionează expres „decizia asociatului prim de a denunţa unilateral contractul de asociere”, decizie asumată de apelanta pârâtă prin semnarea procesului-verbal.

În această fază procesuală a rejudecării apelului, instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile art.315 C. proc. civ., a dispus efectuarea unei expertize contabile cu obiectivele: calculul valorilor facturate de către SC C.R. SRL către clienţii interni şi către clienţii externi pe ultimele 6 luni anterioare datei de 1 septembrie 2009 (1 martie 2009 - 1 septembrie 2009) şi calculul dobânzilor solicitate la facturile emise de S.O.L.G. către SC C.R. SRL, având în vedere facturile menţionate şi, separat, actualizarea acestora cu rata inflaţiei.

În raportul de expertiză contabilă se arată că, în perioada 1 martie 2009 - 1 septembrie 2009, SC R. SRL a emis spre decontare, către Spital, următoarele facturi: nr. 10605 din 4 martie 2009 în valoare de 44849,42 lei, nr. 10706 din 6 aprilie 2009 în valoare de 44913 lei, nr. 10802 din 6 mai 2009 în valoare de 45260,37 lei, nr. 10902 din 3 iunie 2009 în valoare de 44143,68 lei, nr. 11012 din 2 iulie 2009 în valoare de 45886,35 lei, nr.11120/5 august 2009 în valoare de 46200 lei, nr. 11121 din 2 septembrie 2009 în valoare de 41.037,17 lei, în total 312289,99 lei.

Obligaţia apelantei pârâte de decontare este stipulată la art. VIII intitulat „Drepturile şi obligaţiile asociaţilor” care, la lit. d), prevede că asociatul prim, adică Spitalul, „are obligaţia de a achita contravaloarea investigaţilor paraclinice de laborator realizate de asociatul secund în beneficiul pacienţilor săi, la un tarif ce va fi negociat anual de către părţi, fără a putea depăşi tariful prevăzut în Contractul Cadru aprobat de Ministerul Sănătăţii - C.N.A.S. şi Colegiul Medicilor pentru acordarea asistenţei medicale din ambulatoriu pentru servicii paraclinice, conform Anexei la contract, în termen de 10 zile de la data eliberării facturii”.

Expertul arată că facturile expuse au fost întocmite şi decontate eronat, în sensul că „SC R. SRL a solicitat spre încasare la capitolul cheltuieli la fel ca la capitolul venituri procentul de 67% şi nu de 33% cât prevedea contractul de asociere pentru cheltuieli”. „Datorită acestui procedeu, SC C.R. SRL a încasat necuvenit de la Spitalul Lehliu Gară suma de 82.136,40 lei, prin compensare cu debitele reciproce, conform protocolului din 23 decembrie 2009”. „Dar în suma de 267.440,57 lei, în favoarea reclamantului, se regăsesc aceleaşi facturi - cu excepţia facturii din 4 martie 2009, în sumă de 44.849,42 lei”.

S-a mai arătat de către expert că SC R. SRL a mai prestat servicii medicale de natura medicinii muncii, dar că acestea nu reprezintă clienţi externi în sensul avut în vedere de contractul de asociere, deci nu au fost luate în considerare.

S-a expus că, datorită modului greşit de facturare, respectiv aplicarea aceluiaşi procent de 67% atât la venituri cât şi la cheltuieli, din suma de 267.440,57 lei (312.289,99 - 44.849,42 lei) ce se compune din şase facturi întocmite eronat, suma de 69.602,64 lei reprezintă încasări necuvenite.

În cadrul expertizei contabile s-a efectuat şi calculul dobânzilor legale datorate de R. în sumă de 3.762,13 lei, precum şi actualizarea acestora cu rata inflaţiei, rezultând suma de 6.856,92 lei.

Faţă de concluziile raportului de expertiză contabilă şi de cele arătate, se constată că daunele pe care apelantul-pârât le datorează intimatei-reclamante, ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de asociere şi a aplicării clauzei contractuale prevăzute la art. 9.2, este de 197.837,93 lei (267.440,57 - 69.602,64).

A fost găsită, astfel, întemeiată critica apelantului în sensul nerespectării clauzei prevăzute la art. 7.1 din contract referitoare la procentele de repartizare a beneficiilor sau pierderilor obţinute din activităţile desfăşurate în comun, respectiv asociatul SC C.R. SRL - 67% şi asociatul Spitalul Orăşenesc Lehliu Gară - 33%, deoarece s-au facturat greşit cheltuieli în sarcina apelantei prin aplicarea procentului de 67%, în loc de cel de 33%, cum prevede contractul.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, respectiv cele privind admiterea, în parte, a cererii reconvenționale şi, în consecinţă, cele privind constatarea nulităţii absolute a clauzei de penalităţi inserată în cap. VIII lit. d) din contractul de asociere în participaţiune din 14 decembrie 2007 încheiat între părţi, respingerea capătului de cerere privind rezilierea aceluiaşi contract şi obligarea reclamantei către pârât la plata sumei de 17.602,38 lei cu titlu de daune interese, sumă avută în vedere faţă de suma stabilită prin raportul de expertiză contabilă efectuat în apel în raport de aplicarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, potrivit art. 296 teza a II-a C. proc. civ., precum şi cele referitoare la compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă reclamantă S.O.L.G. aducându-i următoarele critici:

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, încălcând regula irevocabilităţii unilaterale a contractelor bilateral sinalagmatice.

Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, natura contractului litigios, considerându-l un contract cu executare succesivă, în realitate acesta fiind un contract cu executare imediată.

Esenţa contractului litigios este aceea că prevede împărţirea profitului în cotele stabilite, însă profitul se evaluează la sfârşitul contractului, pe baza balanţei de venituri şi cheltuieli.

Sub acest aspect, instanţa a interpretat greşit şi a schimbat înţelesul actului dedus judecăţii, neputând fi acceptată ideea ca un contract sinalagmatic să poată fi desfiinţat unilateral.

Simplul fapt al prevederii, într-un astfel de contract, a dispoziţiei de revocare unilaterală, nu constituie, în sine, un certificat de validitate a acelei clauze.

Hotărârea instanţei de apel încalcă principiul „accesoriul urmează principalul”, în ce priveşte interpretarea prevederilor art.9.2 din contractul de asociere.

În opinia recurentului, dispoziţia principală este aceea care prevede că respectiva convenţie nu se poate desfiinţa unilateral, iar dispoziţia accesorie este aceea care prevede că acela care va desfiinţa unilateral convenţia, va plăti o penalitate, situaţie în care trebuia să se dea eficienţă dispoziţiei principale iar nu celei accesorii.

S-a mai susţinut de către recurent că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul că, deşi a reţinut încălcarea gravă a obligaţiilor contractuale de către reclamantă, prin aceea că a facturat o cotă de 67% din profit, în loc de 33%, nu a reţinut excepţia de neexecutare invocată de către recurent.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, cu corecta aplicare a dispoziţiilor legale privind interpretarea clauzelor contractelor.

Teza I din cuprinsul art. 9.2 din contract nu face decât să redea principiul forţei obligatorii a contractelor, cât şi principiul simetriei contractelor sinalagmatice, în sensul că un astfel de contract nu poate fi revocat decât prin acordul comun de voinţă al părţilor.

Cu toate acestea, în teza a ll-a a acestui articol, se prevede o excepţie de la acest principiu, în sensul că o parte îl poate denunţa, însă, în această situaţie, aceasta va fi obligată la plata de daune-interese, în articolul din contract fiind prevăzut şi cuantumul acestor daune-interese.

Ca atare, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au interpretat, în mod corect, dispoziţiile acestui articol din contract, teza a ll-a a acestuia derogând de la teza l-a, aceasta tot în baza art.969 Cod civil -1864, conform căruia convenţiile între părţile contractante au putere de lege.

În realitate acest articol din contract nu cuprinde o dispoziţie principală şi una accesorie, ci o dispoziţie generală şi una specială, dispoziţia specială derogând de la cea generală.

De asemenea, este greşită susţinerea recurentei-pârâte în sensul că acest contract ar fi unul cu executare dintr-o dată, nu unul cu executare succesivă, în realitate contractul fiind unul cu executare succesivă, acest lucru rezultând atât din Capitolul III, art. 3.1 şi 3.2, care reglementează durata asociaţiunii şi posibilitatea de prelungire a acesteia, cât mai ales din capitolul VII, art. 7.1, din care rezultă că repartizarea beneficiilor sau pierderilor se va efectua periodic, respectiv săptămânal, lunar, trimestrial etc., proporţional cu cota de participare a fiecărui asociat.

Pe starea de fapt, ambele instanţe de fond au reţinut că recurenta-pârâtă şi-a manifestat intenţia de denunţare unilaterală a contractului, acest fapt aducând incidenţa dispoziţiilor art. 9.2 teza a II-a din contractul de asociere în participaţiune.

Recurenta-pârâtă face o confuzie între neexecutarea contractului şi greşita aplicare a clauzelor contractuale, atunci când se referă la faptul că reclamanta nu şi-ar fi onorat obligaţiile contractuale, pe motiv că a calculat o cotă de 67% din profit în loc de 33%, acest fapt având relevanţă doar asupra cuantumului daunelor interese ce i se cuvin reclamantei, nu asupra îndeplinirii sau nu a obligaţiilor sale contractuale.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art.312 alin.(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul S.O.L.G. împotriva deciziei nr.535/13 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul S.O.L.G. împotriva Deciziei nr.535/2013 din 13 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 15 ianuarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 44/2015. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 53/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 70/2015. Civil. Alte cereri. Recurs ICCJ. Decizia nr. 698/2015. Civil. Contestaţie la executare. întoarcere executare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 697/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 44/2015. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 53/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 54/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 5/2015. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 52/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond