ICCJ. Decizia nr. 5/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 5/2015
Dosar nr. 4903/97/2012
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2015
Prin sentinţa nr. 3019/CA din 14 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii F.M., F.A.F., F.C., F.E. şi F.M., în contradictoriu cu pârâta SC G.R.A.R. SA Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 4903/97/2012, reclamanţii F.M., F.A.F., F.C., F.E. şi F.M. au chemat în judecată pe pârâta SC G.R.A.R. SA Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 30.000 lei şi daunelor morale în cuantum de 1.000.000 lei către F.M.; obligarea la prestaţii periodice în cuantum de 1.000 lei (de la producerea riscului asigurat şi până la împlinirea vârstei de 26 de ani, cu condiţia continuării studiilor) şi la daune morale în cuantum de 1.000.000 lei către F.A.F.; obligarea la daune morale în cuantum de 500.000 lei către F.C.; obligarea la daune morale în cuantum de 500. 000 lei către F.E.; obligarea la daune morale în cuantum de 500.000 lei către F.M.; actualizarea despăgubirilor la dobânda de referinţă B.N.R. din momentul producerii riscului asigurat şi până la momentul plăţii efective a indemnizaţiei de către asigurătorul pârât.
În fapt, reclamanţii au arătat că sunt rude (soţie, fiică, părinţi, frate) cu defunctul F.F., care a fost victima unui accident rutier provocat de conducătorul auto P.G., în urma soluţionării Dosarului de urmărire penală nr. 1466/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce-l priveşte pe numitul P.G. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă. S-a mai arătat că autocamionul era asigurat la societatea de asigurare pârâtă, conform poliţei de asigurare şi, ca urmare a faptului că nu mai este posibilă continuarea procesului penal, au solicitat obţinerea de despăgubiri direct de la asigurătorul de răspundere civilă auto.
Reclamanţii au susţinut că, în calitate de terţi prejudiciaţi, au o acţiune directă împotriva asigurătorului în temeiul contractului de asigurare.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că pretenţiile reclamanţilor referitoare la obligarea pârâtei la plata de daune materiale şi morale, precum şi la prestaţii periodice nu sunt întemeiate şi, în consecinţă, au fost respinse.
A motivat instanţa că la data de 06 mai 2010 a avut loc pe raza com. Şoimuş, jud. Hunedoara un accident rutier, soldat cu moartea numitului F.F.
Accidentul rutier a fost cercetat în Dosarul nr. 1466/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, care, prin Ordonanţa din 22 iulie 2011 a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul P.G., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă.
S-a mai reţinut că potrivit Ordinului C.S.A. nr. 21/2009, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului însă, în cuprinsul ordonanţei de neîncepere a urmării penale se reţine că vinovat de producerea evenimentului rutier este numitul F.F., care, având o alcoolemie ridicată a acţionat accidental clapeta de deschidere a uşii în timpul mersului şi nu conducătorul autovehiculului.
Ca urmare, instanţa a apreciat că în speţa dedusă judecăţii nu sunt întrunite condiţiile răspunderii asigurătorului, nici în ce priveşte daunele morale, şi nici pentru cele materiale.
S-a mai reţinut că, potrivit Deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se prevede că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit art. 481 alin. (2) din aceeaşi lege, „contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule".
Aceste dispoziţii legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulaţie, impun obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.
În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei".
Ulterior prin Decizia nr. 22/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respins recursul în interesul legii, menţionându-se în considerente că interpretarea dispoziţiilor legale invocate nu diferă în esenţă de aceea avută în vedere la elaborarea şi adoptarea deciziei în interesul legii anterioare menţionată anterior.
În ceea ce priveşte daunele materiale, s-a arătat că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să rezulte indubitabil cuantumul acestora, astfel că pretenţiile reclamanţilor privind acest capăt de cerere au fost respinse.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, care prin Decizia nr. 98 din 20 noiembrie 2013, a respins apelul reclamanţilor F.M., F.A.F., F.C., F.E. şi F.M.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accidentele de vehicule însă, în speţă, nu se poate reţine că asiguratul pârâtei - conducătorul auto P.G. - este cel care este răspunzător de producerea accidentului soldat cu decesul numitului F.F.C.
S-a mai reţinut că în Dosarul penal nr. 1466/P/2010, prin Ordonanţa din 22 iulie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva a dat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de numitul P.G., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, reţinând că nu s-a evidenţiat existenţa vreunui raport de cauzalitate între conduita acestuia şi producerea evenimentului rutier în urma căruia F.F. a decedat şi a fost avută în vedere conduita victimei, care prezenta o alcoolemie ridicată, de 2,25 gr. %0.
Prin urmare, nefiind întrunite condiţiile art. 998 - 999 C. civ., s-a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor este temeinică şi legală.
Împotriva Deciziei nr. 98 din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, au declarat recurs reclamanţii F.A.F., F.C., F.E., F.M. şi F.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat modificarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor legale în materie de asigurări, apreciind că în speţă îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 26 alin. (2) pct. 3 şi 5 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 care de altfel au constituit şi temeiul de drept al acţiunii şi nu cele prevăzute de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Au susţinut recurenţii că prin procesul-verbal încheiat în data de 07 mai 2010 întocmit cu ocazia verificării tehnice a autocamionului implicat în producerea accidentului rutier, s-a constatat faptul că mecanismul de deschidere portiera dreapta era montat necorespunzător (deschidere inversă), ceea ce a provocat căderea victimei şi implicit decesul acesteia.
În sistemul Legii nr. 136/1995 se prevede în mod expres că nu se acordă despăgubiri conducătorului autovehiculul vinovat de producerea accidentului, or în cauza dedusă judecăţii trebuie observat că F.F. era pasager în autocamionul condus de numitul P.G., victima nefiind răspunzătoare de producerea accidentului.
Deşi instanţa de apel a făcut referire la alcoolemia victimei, recurenţii au solicitat să se constate că acesta nu a avut nicio culpă în producerea evenimentului rutier, accidentul fiind produs datorită mecanismului de deschidere montat necorespunzător.
Totodată, au arătat recurenţii că în mod eronat instanţa de apel face trimitere la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a conducătorului auto P.G. deoarece în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile legale speciale referitoare la răspunderea contractuală a asigurătorului, iar prin acoperirea prejudiciului suferit de terţul victimă a accidentului de circulaţie, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare, astfel cum s-a reţinut prin Decizia nr. 29/2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care lămureşte Decizia nr. 1/2005 a aceleiaşi instanţe.
Faţă de cele expuse anterior, au solicitat recurenţii să se constate că autocamionul implicat în accident avea încheiată poliţa de asigurare la societatea pârâtă, iar cum izvorul obligaţiei de despăgubire, aparţinând asigurătorului, îl reprezintă asigurarea de răspundere civilă auto, în speţa de faţă existând această asigurare, există şi obligaţia pârâtei de despăgubire.
În continuare, s-a susţinut că dovada raporturilor juridice obligaţionale dintre recurenţii reclamanţi şi intimata pârâtă se face cu poliţa de asigurare aflată în perioada de valabilitate la data producerii accidentului, emisă de pârâtă, fiind vorba de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.
Contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie antrenează o răspundere civilă obiectivă în baza căreia asigurătorul are obligaţia de a plăti indemnizaţia de asigurare potrivit obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin contractul de asigurare, esenţial fiind stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta lucrului şi prejudiciul pretins de persoanele prejudiciate a fi acoperit.
Au mai arătat recurenţii că potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se plăteşte de către asigurător, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat, iar în speţa de faţă, decesul victimei a survenit ca urmare a teribilului accident din 06 mai 2010, ce s-a produs prin intermediul vehiculului asigurat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Înalta Curte, verificând considerentele deciziei atacate constată că în argumentarea soluţiei pronunţate au fost ignorate dispoziţiile art. 26 alin. (2) pct. 3 şi 5 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 şi art. 50-51 din Legea nr. 136/1995. în egală măsură, este de reţinut că instanţa de control judiciar a ignorat deciziile pronunţate în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi, respectiv Decizia nr. 29/2009 şi Decizia nr. 1/2005.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat, asigurătorul R.C.A. acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare R.C.A. pentru prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul îşi are cauza în însuşirile, acţiunea sau inacţiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanţelor, materialelor sau a obiectelor transportate şi prejudiciile provocate terţilor, consecinţă a deschiderii uşilor vehiculului
În timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staţionează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranţa deplasării celorlalţi participanţi la trafic.
Totodată, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehiculului respectiv.
Aşa fiind, se constată că hotărârea atacată, pronunţată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând fără echivoc că, în speţă, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.
Unicul argument reţinut de către instanţă se bazează pe concluziile cuprinse în ordonanţa dată în dosarul penal, cu referire la dispoziţiile art. 998-999 C. civ., în condiţiile în care temeiul de drept indicat de reclamanţi îl constituie dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, or, ignorarea prevederilor legale menţionate precum şi lipsa analizei probatoriului administrat în cauză, este apreciat de Înalta Curte ca fiind de natură să impună conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea lămurii situaţiei de fapt prin completarea probatoriilor administrate în cauză, cu respectarea limitelor învestirii, dar şi a principiului rolului activ al instanţei, în sensul stabilirii condiţiilor de antrenare a răspunderii contractuale, în raport de cele reţinute prin aceeaşi ordonanţă, referitor la faptul că autovehiculul prezenta mecanismul de deschidere uşă dreapta montat necorespunzător, cu menţiunea „deschidere inversă".
În egală măsură, instanţa urmează a avea în vedere cele statuate prin Deciziile nr. 29/2009 şi nr. 1/2005 ale secţiilor unite, ale Înaltei Curţi, referitoare la faptul că prin acoperirea prejudiciului suferit de terţul victimă a accidentului de circulaţie, asigurătorul îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare, fiind deci o răspundere directă ce decurge din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii şi nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente, în materia obligaţiilor izvorâte din contractul de asigurare, astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanţii F.A.F., F.C., F.E., F.M. şi F.M. împotriva Deciziei nr. 98/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, cu ocazia rejudecarii urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii F.A.F., F.C., F.E., F.M. şi F.M. împotriva Deciziei nr. 98/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 54/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 52/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
