ICCJ. Decizia nr. 548/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 548/2015
Dosar nr. 12/1/2015
Şedinţa publică din 20 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 decembrie 2014, a fost formulată contestaţie în anulare de către contestatorii P.F., P.R.Ş., P.F.A., P.D. şi S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei civile nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În motivarea acesteia, contestatorii au arătat următoarele:
Instanţa de recurs a fost învestită cu soluţionarea unei cereri ce a vizat excepţia lipsei calităţii procesuale active a unor reclamaţi de cetăţenie franceză şi a unui cetăţean român, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (coroborat cu Acordul romano-francez din 1959 menţionat expres în anexa 1 a legii), lege specială în materie.
Potrivit legislaţiei speciale şi derogatorie în materie, recurenţii francezi împreună cu recurentul român aveau obligaţia de a dovedi calitatea de persoana îndreptățită în conformitate cu procedura legii speciale, respectiv art. 3 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Din greşeală, instanţa nu a observat că declaraţiile impuse în sarcina revendicatorilor francezi nu au fost date cu respectarea formei şi conţinutului impuse prin textul normativ, iar unii revendicatori francezi nu au dat deloc astfel de declaraţii, ci doar au vândut altora dreptul lor litigios, ocolind şi sustrăgându-se unor dispoziţii imperative în materie.
În privinţa revendicatorului român F.S.I., instanţa este chemată să observe că aceasta nu a făcut dovada deţinerii legale a proprietăţii revendicate, după autorul acesteia D.G.M., la momentul deposedării, respectiv anul 1950.
Aceste erori materiale, referitoare la nedepunerea declaraţiilor obligatorii în forma şi conţinutul edictat prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi reţinerea greşită a faptului că reclamanta F.S.I. ar fi depus dovezile obligatorii cerute de lege pentru dovedirea deţinerii legale a proprietăţii revendicate raportat la momentul preluării, anul 1950, atrag incidenţa în speţă a art. 318 alin. (1) teza I, cu consecinţa desființării sau anulării Deciziei civile nr. 1927/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În speţă a fost încălcat dreptul de acces la un proces echitabil, în sensul imparţialităţii instanţei şi al „egalităţii armelor” uzate de părţile litigante, garantat prin art. 6 din C.E.D.O., dispoziţie convenţională supraconstituţională cu prioritate în aplicare, așa cum deducem din art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Încălcarea efectivă a dreptului la un proces echitabil s-a produs sub trei aspecte:
Sub un prim aspect, din eroare materială, instanţa de recurs a reţinut greşit că revendicatorii francezi au depus declaraţiile autentificate cu conţinutul cerut de lege şi astfel ar fi răsturnat prezumţia de persoană neîndreptăţită la niciun fel de despăgubire introdusă de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la reclamanta F.S.I., instanţa de recurs, după examinarea înscrisurilor probatorii, a reţinut greşit că acesta ar fi făcut dovada deţinerii bunului revendicat raportat la anul 1950, anul preluării bunului. Aceste aspecte de fapt greşit reţinute de instanţa de recurs în mod vădit aduc o atingere gravă dreptului de acces la o instanţă imparţială şi la un proces echitabil.
Un al doilea aspect este încălcarea dreptului la un proces echitabil sub criteriul „egalităţii armelor” folosite de către părţi în susţinerile acestora. În fapt încălcarea s-a produs prin aceea că instanţa de recurs a înlăturat de la aplicare art. 5.1 teza I şi teza a II-a din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 precum şi afirmaţiile tuturor intimaților-recurenți cum că antecesorii acestora au primit despăgubiri de la statul român prin intermediul tratatului internaţional incident. Aşadar, judecata s-a făcut pe bază de simple afirmaţii, nedovedite.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României în caz de contrarietate între o normă internă şi una convenţională, care priveşte un drept fundamental statuat prin Convenţia Drepturilor Fundamentale ale Omului (în speţă dreptul la un proces echitabil), norma convenţională are prioritate în aplicare, iar norma internă urmează a fi înlăturată de la aplicare.
Instanţa de recurs a răsturnat o prezumţie legală cu una judecătorească, substituindu-se părţii reclamante, care avea sarcina probei, fapt inacceptabil şi care aduce o gravă atingere dreptului la un proces echitabil şi imparţialităţii instanţei de judecată.
Dacă un cetăţean străin nu a făcut obiectul unui tratat internaţional, cu semnificaţia că el şi antecesorii săi nu au intrat sub incidenţa acestuia, atunci şi numai atunci o asemenea declaraţie răstoarnă prezumţia legală de persoana neîndreptățită la despăgubiri introdusă de art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Un al III-lea aspect vizează faptul că instanţa de recurs a aplicat un tratament discriminatoriu între părţile litigante, cu nerespectarea principiului egalităţii cetăţenilor în fata legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie şi art. 21 din C.D.F.U.E., incident în speţă prin art. 148 alin. (2) din Constituţie. Instanţa de recurs a înlăturat de la aplicare o dispoziţie normativă (art. 5.1 teza I din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001) care prevedea ca „tratatul este suficient”, nefiind necesare alte probe în cazul notificatorilor străini pretins îndreptăţiţi.
Potrivit principiului disponibilităţii şi al egalităţii de tratament, instanţa era ţinută să răspundă la fiecare motiv de apărare invocat de părţile pârâte în ansamblul lor, deoarece limitele cadrului procesual sunt stabilite de părţi prin cererea de recurs, întâmpinările intimaților-pârâți şi de procedura devolutivă limitată, doar în drept, a recursului.
Aparent, potrivit art. 318 alin. (1) teza a II-a, contestaţia în anulare poate fi introdusă doar de recurent şi doar pentru nepronunţarea instanţei asupra unui motiv de casare sau de modificare. Însă, această prevedere a fost găsită de practica recentă în materie ca fiind în contradicţie cu prevederile art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, în sensul de tratament egal în faţa legii şi al egalităţii armelor în susţinerea intereselor, cu motivarea că dreptul la un proces echitabil este un drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părţilor sunt analizate efectiv de instanţă adică dacă argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunţată (cauza Burza vs. România - Hotărârea din 12 februarie 2008 şi Decizia nr. 3678 din 30 iunie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care s-a făcut aplicarea directă a art. 6 C.E.D.O. în soluţionarea unei contestaţii în anulare).
În aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, judecătorul naţional are nu doar dreptul dar şi obligaţia asigurării aplicării reglementărilor şi jurisprudenţei europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum şi cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările vizează dreptul comunitar sau drepturile omului. Potrivit Constituţiei, principiul priorităţii este consacrat atât pentru dreptul comunitar cât, şi pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute de C.E.D.O. sunt cuprinse şi în C.D.F.U.E., Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetăţenilor U.E., cât şi drepturi de natură procesuală.
În decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care cuprinde o prevedere potrivit căreia C.D.F.U.E. dobândeşte aceeaşi valoare legală ca şi Tratatul (până în 2009 C.D.F.U.E. nu avea valoarea unui instrument juridic obligatoriu).
Prin urmare, în ce priveşte drepturile de natură procesuală se impune atât recunoaşterea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât şi a C.D.F.U.E. (pe tărâmul dreptului comunitar). Respectarea drepturilor cetăţenilor U.E. este parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de C.E.D.O. cât şi de Curtea de Justiţie, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină şi uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, instanţele naţionale având obligaţia să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă, respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre.
Prin art. 318 teza a II-a C. proc. civ. s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-şi valorifica susţinerile, formulate prin cererea de recurs şi omise de instanţă, legiuitorul deschizând calea contestaţiei în anulare doar uneia din părţi, intimatul din aceeaşi cauză neputându-şi valorifica susţinerile omise a fi cercetate.
Art. 318 teza a II-a C. proc. civ. rupe echilibrul impus de principiul egalităţii armelor câtă vreme intimatul care nu a obţinut „satisfacţie echitabilă” nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările, dispoziţia internă fiind contrară astfel art. 6 C.E.D.O. din perspectiva „egalităţii armelor”.
Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 C.E.D.O. şi care este de natură a duce la concluzia că şi intimatul, căruia i s-a omis a se analiza toate apărările, a suferit o atingere a dreptului la un proces echitabil, îl constituie dreptul la un proces, echitabil din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanţei de a cerceta argumentele părţilor a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.Troija vs. Spania, Perez vs. Franţa, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România, curtea reţinând „art. 6 implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părţilor”, iar „omisiunea de a cerceta argumentele părţilor nu poate fi diferenţiată după calitatea acestora şi trebuie să producă efecte similare pentru toate părţile."
Analizând contestaţia în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul reclamanţilor, modificată decizia recurată în sensul admiterii apelului declarat de apelanţi împotriva sentinţei civile nr. 1046 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, cu motivarea că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât sunt moştenitori ai fostului proprietar, G.B.M., iar art. 5 al Legii nr. 10/2001 nu este incident în cauză deoarece reclamanţii au depus declaraţii pe proprie răspundere în sensul că nu au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, care răstoarnă prezumţia prevăzută de art. 5 al Legii nr. 10/2001.
Pronunţându-se irevocabil asupra calităţii procesuale active în cauză, instanţa de recurs a dat o dezlegare obligatorie, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., pe acest aspect, motiv pentru care este nefondată apărarea intimaţilor privind inadmisibilitatea contestaţiei în anulare întrucât soluţia nu ar fi irevocabilă deoarece prin hotărârea contestată s-a dispus casarea cu trimitere.
Contestaţia în anulare, declarată de P.F., P.R.Ş., P.F.A., P.D. şi S. (fostă P.) N., se întemeiază pe prevederile art. 318 C. proc. civ. şi este motivată de faptul că instanţa de recurs a săvârşit erori materiale şi că nu s-a pronunţat asupra apărărilor pe care aceştia le-au formulat, în calitate de intimaţi, în întâmpinarea depusă în recurs.
Contestaţia în anulare este motivată şi din perspectiva art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Contestatorii solicită aplicarea acestui temei legal cu prioritate faţă de cerinţele art. 318 teza a II-a C. proc. civ., pentru a li se recunoaşte o poziţie procesuală egală cu cea a recurenţilor, cărora legea le dă dreptul de a solicita anularea hotărârii pronunţate în recurs, dacă nu le-a fost analizat unul dintre motivele de recurs, pe când intimaţii nu au acest drept în cazul în care argumentele pe care le-au exprimat în cuprinsul întâmpinării nu au fost antamate în motivare de către instanţa de recurs.
Analizând contestaţia în anulare formulată, mai întâi din perspectiva art. 318 teza I C. proc. civ., se observă că greşelile invocate ca greşeli materiale sunt de fapt greşeli de judecată.
Potrivit art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Contestatorii sunt nemulţumiţi de faptul că reclamanţii nu au depus declaraţiile obligatorii în forma şi conţinutul edictat prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi de reţinerea greşită de către instanţă a împrejurării că reclamanta F.S.I. ar fi depus dovezile obligatorii cerute de lege pentru dovedirea deţinerii legale a proprietăţii revendicate raportat la momentul preluării, anul 1950. Aspecte invocate se referă la încălcarea legii şi la greşita interpretare a probelor sub aspectul dovedirii calităţii procesuale active a reclamantei F.S.I., deci vizează legalitatea hotărârii.
Art. 318 teza I C. proc. civ. se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. În accepţiunea legii, greşeala materială pe care o comite instanţa trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunţarea soluţiei, vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanţei care a pronunţat hotărârea să i se solicite, ca instanţă de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi, aceste aspecte putând fi îndreptate exclusiv pe calea recursului.
Or, astfel cum s-a arătat, contestatorii invocă tocmai greşeli de judecată care exced cauzelor de nulitate care pot fi invocate pe calea contestaţiei în anulare.
Argumentele aduse de contestatori în susţinerea art. 318 teza a II-a C. proc. civ. reiau aceleaşi aspecte de nelegalitate care susţin art. 318 teza I C. proc. civ., la care adaugă faptul că au fost greşit înlăturate prevederile art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001 şi apărările intimaţilor conform cărora reclamanţii au primit deja despăgubiri în temeiul acordurilor internaţionale, faptul că instanţa a avut o atitudine discriminatorie faţă de părţile din proces prin înlăturarea art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001 care prevedea că existenţa tratatului este suficientă pentru a fi incident acest text legal, nefiind necesară administrarea altor probe.
Toate aceste apărări se regăsesc în întâmpinarea depusă în recurs, însă se susţine că nu au fost analizate în decizia din recurs, iar acest fapt i-ar prejudicia pe contestatori întrucât art. 318 C. proc. civ. acordă calitate procesuală activă doar recurentului, pentru neanalizarea unui motiv de recurs, nu şi intimatului, în cazul în care apărările acestuia nu au fost analizate. Prin aceasta ar fi încălcat dreptul contestatorilor la un proces echitabil, fiind rupt echilibrul impus de egalitatea armelor, motiv pentru care, în temeiul art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 148 alin. (2) din Constituţia României, prevederile art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, se solicită aplicarea cu prioritate a jurisprudenţei C.E.D.O. exprimată în cauza Burza împotriva României, S.Troija vs. Spania, Perez vs. Franţa, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România.
Aceste critici urmează a fi analizate mai întâi din perspectiva încălcării art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi, numai în măsura în care se va considera că prevederile art. 318 C. proc. civ. încalcă dreptul la un proces echitabil, va putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei atacate pe calea contestaţiei în anulare.
Conformitatea art. 318 C. proc. civ. cu dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a mai fost analizată, prin decizia nr. 387/2004, de către Curtea Constituţională care a apreciat că dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. sunt constituţionale, iar art. 318 alin. (1) C. proc. civ. constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.
Prin definiţie, contestaţia în anulare specială reprezintă o cale de atac extraordinară, comună, de retractare, care poate fi exercitată când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Textul art. 318 C. proc. civ. nu interzice intimatului să formuleze calea de atac a contestaţiei în anulare, însă acesta trebuie să justifice un interes, iar interesul invocat de contestatori este acela al apărării dreptului lor la un proces echitabil prin acordarea posibilităţii legale de a putea solicita, pe calea contestaţiei în anulare, retractarea hotărârii contestate pe calea contestaţiei în anulare, în cazul în care nu au fost analizate apărările invocate prin întâmpinare în faza procesuală a recursului.
Deşi art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă exclusiv la neanalizarea unui motiv de recurs, nu se poate identifica existenţa unei discriminări procesuale de natură a afecta dreptul la un proces echitabil al intimatului, de vreme ce instanţa de recurs nu se poate pronunţa decât în limitele în care a fost învestită prin motivele de recurs, iar intimatului îi este stabilită prin lege, în art. 320 alin. (2) C. proc. civ., obligaţia de a formula apărări prin întâmpinare faţă de toate criticile cuprinse în cererea de recurs.
Analiza recursului se circumscrie astfel cadrului fixat de recurent, la care se pot adăuga numai motive de ordine publică, iar apărările formulate de intimat prin întâmpinare vor fi analizate în cuprinsul considerentelor deciziei numai în măsura în care sunt considerate ca relevante în conturarea soluţiei pronunţată în recurs.
Instanţa de recurs are obligaţia de a răspunde tuturor motivelor de recurs, sancţiunea neanalizării unuia dintre acestea fiind anularea hotărârii în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
În analiza motivelor de recurs, instanţa se poate rezuma la enumerarea argumentelor determinante, fără a avea obligaţia de a răspunde fiecărui argument adus în susţinerea unui motiv de recurs. Cu atât mai mult, instanţa nu are obligaţia de a analiza fiecare apărare invocată în întâmpinare, în combaterea motivelor de recurs.
În cazul în care instanţa de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun, contestaţia în anulare este inadmisibilă, în acest caz neputându-se reproşa instanţei omisiunea de a cerceta motivul.
Tot astfel, reţinerea unui anume argument ca fiind determinant în soluţia ce se va pronunţa face ca alte argumente menţionate în cererea de recurs sau în întâmpinare, să nu mai fie abordate fiind considerate, implicit, ca nerelevante, în contextul în care atât criticile din recurs, cât şi apărările intimatului vizează acelaşi aspect, dar din perspective opuse.
Verificând considerentele Deciziei civile nr. 1927/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se observă că instanţa a făcut referire la apărările intimaţilor din întâmpinare, dând dezlegare în mod explicit aspectelor reiterate în prezenta contestaţie în anulare.
Ca atare, argumentele întemeiate pe jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la modalitatea de motivarea a unei cauze nu îşi găsesc aplicarea în cauza de faţă, iar invocarea încălcării dreptului contestatorilor la un proces echitabil prin neanalizarea tuturor apărărilor pe care le-au formulat în recurs, apare ca nefondată.
Neputându-se susţine cu temei că art. 318 teza a II-a C. proc. civ. încalcă dreptul contestatorilor la un proces echitabil, nu se impune aplicarea directă a interpretării prevederilor relevante ale Convenţiei europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau ale C.D.F.U.E.
Pentru toate aceste considerente, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru formularea unei contestaţii în anulare, în temeiul în art. 318 C. proc. civ., urmează a respinge prezenta cale de atac ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii P.F., P.R.Ş., P.F.A., P.D. şi S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 543/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 56/2015. Civil → |
|---|
