ICCJ. Decizia nr. 542/2015. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 542/2015
Dosar nr. 6457/3/2013
Şedinţa publică din 20 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 6457/3/2013, la data de 14 februarie 2013, reclamanta SC S.M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC I.M. SRL a solicitat instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să înceteze de îndată afişarea şi promovarea pe site-ul de internet a produselor oferite spre vânzare de către terţi ce folosesc neautorizat marca „K.” (marcă naţională, înregistrată în favoarea din 17 ianuarie 2007), să scoată definitiv din ofertele promovate pe site-ul de internet produsele ce folosesc semne identice sau similare mărcii „K.” şi să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcii; să se dispună obligarea pârâtei să furnizeze informaţii privind originea şi reţelele de distribuire a produselor comercializate prin intermediul site-ul sub denumirea „K.”; să se dispună obligarea pârâtei SC I.M. SRL la plata echivalentului în lei al sumei de 3.000 de euro (reprezentând 13.207,8 lei la cursul din data de 13 februarie 2013, 1 euro = 4.4026 lei), cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului decurgând din afişarea şi promovarea pe site-ul de internet a produselor purtând marca „K.”, rezervându-şi dreptul de a majora câtimea pretenţiilor, dacă din probele administrate va rezulta un prejudiciu mai mare, în conformitate cu art. 132 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.; să se dispună obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala sa, într-un ziar local şi unul de circulaţie naţională dispozitivul hotărârii judecătoreşti ce urmează a fi pronunţată în prezenta cauză şi să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este titulara mărcii K. şi este autorizată în mod exclusiv se utilizeze drepturile de proprietate industrială pe teritoriul României asupra mărcii „K.” Site-ul de internet deţinut de SC S.M. SA, este destinat comercializării produselor cărora le este aplicată această marcă, produse pentru care reclamanta deţine calitatea de unic distribuitor pe teritoriul României.
În cursul lunii februarie a anului 2013, a constatat faptul ca pe site-ul de internet, deţinut de pârâta SC I.M. SRL sunt afişate şi promovate produse ce folosesc neautorizat mărcile „K.”. Reproducerea identică a mărcilor este însoţită şi de reproducerea produselor pentru care au fost înregistrate mărcile respective.
Reclamanta a mai arătat că la data de 17 ianuarie 2007 a înregistrat la O.S.I.M. marca individuală verbală K. pentru Clasa de produse 10 - Aparate şi instrumente chirurgicale, dentare, veterinare, membre, ochi şi dinţi artificiali; material de sudură, conform Clasificării de la Nisa. SC S.M. SRL face parte din grupul „Studio M.”, grup care este prezent pe piaţa a 21 de ţări europene precum: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Kosovo, Letonia, Macedonia, Polonia, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Turcia şi Ucraina.
Produsul „K.”, fabricat de compania Studio M., D.O.O. cu sediul în Slovenia, este înregistrat atât la nivel naţional, cât şi european şi internaţional ca dispozitiv medical, în conformitate cu normativele şi standardele europene şi internaţionale. Cu privire la înregistrarea la nivel naţional a produsului „K.” ca dispozitiv medical pentru terapia durerii, s-a arătat că aceasta s-a realizat de către Ministerul Sănătăţii încă de la data de 01 noiembrie 2005, potrivit Certificatului 9372 din aceeaşi dată. Produsul „K.” consta într-un dispozitiv medical confecţionat dintr-un material special, ce poate fi utilizat de o categorie largă de persoane pentru înlăturarea durerilor din zona lombară şi a coloanei vertebrale. Încă de la lansarea pe piaţă, produsul „K.” s-a bucurat de un real succes internaţional, înregistrând un număr total de 400 milioane de consumatori, dintre care peste 2 milioane de clienţi au confirmat pe site-ul de internet , faptul că sunt satisfăcuţi de produsul K.
Datorită calităţilor deosebite pe care le prezintă produsele din gama K., precum şi datorită promovării intense, atât prin internet, cât şi prin programe de teleshopping la nivelul mai multor state, K. a devenit cel mai de succes produs din gama de produse a grupului Studio M., fiind comercializat în milioane de exemplare în întreaga lume. Reclamanta Studio M. promovează produsul mai sus menţionat prin intermediul emisiunilor de teleshopping în cadrul a 42 (patruzeci şi două) de televiziuni, alocând anual în acest sens un însemnat buget.
Cu toate că reclamanta a solicitat în mai multe rânduri reprezentanţilor pârâtei SC I.M. SRL să retragă de pe site-ul de internet, ofertele de vânzare a produselor comercializate sub marca K., aceasta nu a dat curs solicitărilor sale, susţinând faptul că numai în cazul în care ar primi o astfel de solicitare de la Poliţie privind adrese de email sau I.P.-uri ar da curs acesteia. Pârâta promovează în mod constant pe site. ofertele unor terţi privind vânzarea de produse ce folosesc neautorizat marca K.
Reclamanta a invocat prevederile art. 4 din Legea nr. 84/1998, dispoziţiile art. 64 din aceeaşi lege rap. la art. 4 din Protocolul referitor la Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor şi la prevederile art. 4 din Aranjament, ce a fost ratificat de România prin Legea nr. 5/1998, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, ale art. 30 din aceeaşi lege, precum şi dispoziţiile art. 36 din aceeaşi lege a mărcilor; în plus, au fost invocate şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, ale art. 8 alin. (1), art. 37 şi art. 92 din Legea nr. 84/1998; de asemenea, s-a invocat şi art. 1357 şi urm. C. civ. - dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.
Reclamanta apreciază că în speţa sunt întrunite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei SC I.M. SRL. Astfel, cu privire la fapta ilicită, s-a arătat că prin promovarea ofertelor de vânzare pe site-ul de internet, a produselor contrafăcute purtând denumirea „K.”, chiar şi ulterior notificării de a retrage ofertele, pârâta SC I.M. SRL a adus atingere drepturilor conferite reclamantei Studio M., în calitate de deţinătoare a drepturilor exclusive de folosinţa pe teritoriul României a mărcii „K.”
AVând în vedere faptul că, potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998, titularul unei mărci înregistrate are un drept exclusiv asupra acesteia, utilizarea de către pârâta SC I.M. SRL în activitatea sa comercială, a mărcii „K.”, după publicarea acestei mărci, reprezintă o faptă ilicită, care trebuie să înceteze şi ale cărei efecte negatiVe trebuie înlăturate. Existenţa acestei fapte ilicite a pârâtei SC I.M. SRL este demonstrată de capturile ecran (print screen-uri) realizate după site-ul de internet deţinut de pârâtă.
Cu privire la existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate s-au invocat dispoziţiile art. 1381 şi ale art. 1385 C. civ. Conform doctrinei juridice, prejudiciul ca element al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ, suferit de o anumita persoană, iar acesta trebuie să fie într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită săvârşită de o altă persoană. Totodată, este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia autorul faptei ilicite trebuie să repare nu numai prejudiciul efectiv - damnum emergens, ci şi beneficiul nerealizat de victima - lucrum cessans, întrucât în acest mod se urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare pentru cele care a suferit prejudiciul.
De asemenea, sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industriala, la stabilirea daunelor-interese, instanţa judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi: consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămata, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, alte elemente decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, reclamanta a susţinut că, în speţă, pârâta SC I.M. SRL trebuie să repare în integralitate prejudiciul suferit de reclamanta Studio M. prin promovarea ofertelor de vânzare de către pârâta pe site-ul de internet a unor produse ce folosesc neautorizat semnul „K.”. Astfel, în primul rând, pârâta trebuie să plătească despăgubiri echivalente profitului pe care l-a obţinut urmare a comercializării prin intermediul site-ului de internet a unor produse contrafăcute purtând denumirea „K.”, dar şi despăgubiri echivalente pierderii suferite de reclamată urmare a faptului ca prin intermediul site-ului pârâtei au fost comercializate produse contrafăcute sub denumirea de „K.” şi nu produsele reclamantei. Prin comercializarea unor produse contrafăcute, prin folosirea neautorizată a mărcii „K.”, prin intermediul site-ului de internet, reclamata a susţinut că a suferit pierderi urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâta SC I.M. SRL care i-a încălcat drepturile exclusive asupra mărcii.
În al doilea rând, a mai susţinut reclamanta, pârâta SC I.M. SRL va trebui să acopere nu numai prejudiciul prezent, ci şi prejudiciul viitor, în măsura în care producerea lui este neîndoielnică; pârâta a promovat oferte ale unor produse folosind neautorizat semnul „K.”, care aveau o calitate net inferioară celor comercializate de reclamantă, astfel că reclamanta a susţinut că va fi nevoită să investească sume considerabile pentru ca publicul să înlăture confuzia. Confuzia în rândul consumatorilor este cu atât mai mare cu cât produsele comercializate de pârâtă sunt reproduceri de proastă calitate ale produselor originale, consumatorul putând confunda produsele şi, implicit, sursa din care provin. Confuzia în percepţia consumatorului va determina şi scăderea reputaţiei de care se bucură produsele reclamantei, fapt ce va conduce la scăderea cifrei sale de afaceri.
Reclamanta a susţinut că demersurile pentru înlăturarea confuziei se concretizează în costuri suplimentare pe care va trebui să le suporte, urmare a săvârşirii de către pârâtă a faptelor ilicite ce fac obiectul prezentului litigiu. Aşadar, pârâta SC I.M. SRL va trebui să fie obligată să o despăgubească pe reclamanta Studio M. pentru costurile suplimentare de publicitate pe care va fi nevoită să le suporte.
În consecinţă, având în vedere prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă a drepturilor asupra mărcii „K.”, aceasta va trebui obligată la despăgubiri pe care le-a estimat provizoriu la nivelul sumei de 10.000 euro, rezervându-şi însă dreptul de a majora câtimea pretenţiilor dacă, din probatoriul administrat în cauză, va rezulta un cuantum mai mare al prejudiciului.
Cu privire la existenţa vinovăţiei, reclamanta a arătat că, în speţă, pârâta a acţionat cu vinovăţie, iar capacitatea acesteia de a realiza conţinutul ilicit a faptei sale, precum şi prejudiciile la care aceasta era susceptibilă să dea naştere, este reflectată în reaua-credinţă în săvârşirea actelor ilicite prin care a încălcat drepturile reclamantei asupra mărcii „K.”
Pârâta cunoştea în mod evident existenţa mărcii „K.”, întrucât i s-a solicitat retragerea de îndată de pe site-ul de internet a ofertelor de vânzare a produselor ce folosesc neautorizat semnul „K.”, fiind notificată în acest sens, potrivit email-ului din data de 11 februarie 2013. Din toate aceste elemente, rezultă, fără putinţă de tăgadă, vinovăţia pârâtei SC I.M. SRL în săvârşirea actelor prin care s-a adus atingere drepturilor reclamantei asupra mărcii „K.”
Reclamanta a mai învederat că alte societăţi comerciale ce desfăşoară activitate comercială similară celei realizate de pârâta SC I.M. SRL au procedat de îndată la retragerea de pe site-urile deţinute a ofertelor de vânzare a produselor contrafăcute.
Pârâta SC I.M. SRL a depus întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
Prin aceeaşi întâmpinare însă, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, faţă de dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.; asupra acestei excepţii, tribunalul a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 C. proc. civ. care reglementează competenţa teritorială alternatiVă.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că în mod eronat reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 84/1998, ale O.U.G. nr. 100/2005 şi art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ., norme care nu au nicio legătură cu starea de fapt, astfel cum ea a fost expusă.
S-a mai susţinut că în speţă nu se verifică ipoteza din art. 36 al Legii nr. 84/1998, întrucât activitatea pe care o desfăşoară este reglementată de dispoziţiile Legii privind comerţul electronic nr. 365/2002, respectiv de Directiva nr. 2000/31, art. 11-15. Prin urmare, prin mail-ul de răspuns din 11 februarie 2013, transmis reclamantei şi anexat cererii de chemare în judecată, pârâta şi-a declinat orice răspundere, în baza textelor de lege invocate, solicitând a fi contactate organele abilitate, întrucât nu se consideră răspunzătoare de conţinutul informaţiilor postate pe site, responsabilitatea aparţinând utilizatorilor care le postează.
Prin sentinţa civilă nr. 2052 din 19 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC S.M. SRL; s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze afişarea şi promovarea pe site-ul a produselor oferite spre vânzare de către terţi care folosesc neautorizat marca „K.”; pârâta a fost obligată să furnizeze reclamantei informaţii privind originea şi reţelele de distribuirea a produselor comercializate prin intermediul site-ului, sub denumirea „K.”; au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la despăgubiri şi la publicarea dispozitivului hotărârii în presă; s-a admis în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dispunându-se obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 16,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta are calitatea de titulară a mărcii K., care face obiectul certificatului de înregistrare emis de O.S.I.M. la data de 17 ianuarie 2007.
În cursul anului 2013, pârâta SC I.M. SRL a promovat pe site-ul care, conform menţiunilor de pe site-ul Ro V.L.D., îi aparţine, produse oferite spre vânzare de către terţi care folosesc neautorizat marca K. Potrivit print-screen-urilor de la fila 17 dosar, instanţa a constatat că prin intermediul acestui site sunt comercializate produse purtând denumire identică celei protejate prin marca reclamantei.
Art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 prevede că în ipoteza încălcării drepturilor exclusive conferite de marcă, în acţiunea în contrafacere nu este necesar să fie dovedit riscul de confuzie, acesta fiind prezumat dacă există identitate atât între semnul folosit de către terţ şi cel înregistrat ca marcă de către reclamant, cât şi între produsele sau serviciile terţului şi cele ale titularului mărcii. Sub acest aspect, a fost avută în vedere şi invocarea prezumţiei privind existenţa riscului de confuzie în situaţia anterior descrisă, prezumţie consacrată prin art. 16 din Acordul V.
Prima instanţă a constatat că semnul folosit de către pârâtă în scopul comercializării de produse prin intermediul site-ului deţinut de aceasta este identic cu marca înregistrată ce aparţine reclamantei - K., iar produsele promovate le reproduc pe cele asupra cărora poartă protecţia mărcii. Ca urmare, s-a apreciat că faptele pârâtei reprezintă o încălcare a mărcii înregistrate K., fiind săvârşite în absenţa unei autorizări sau unei alte justificări legitime, întrucât clauzele contractelor încheiate cu utilizatorii (prin care se convine exonerarea de răspundere a SC I.M. SRL cu privire la conţinutul informaţiilor postate), nu sunt opozabile reclamantei, ci produc efecte exclusiv între părţile contractante. În acelaşi timp, s-a constatat că deşi a fost înştiinţată cu privire la faptul că informaţiile postate prejudiciază drepturile reclamantei decurgând din calitatea de titulară a mărcii în cauză, pârâta nu a acţionat rapid în vederea eliminării posibilităţii de acces oferite sau a blocării utilizării acesteia, în sensul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 365/2002, act normativ invocat de către pârâtă.
În aceste circumstanţe, în condiţiile existenţei unui conflict între marca pentru care reclamanta justifică drepturi exclusive şi produsele comercializate prin intermediul site-ului de către pârâtă sub aceeaşi denumire, tribunalul a apreciat că pentru consumatorul mediu avizat există riscul să considere că produsele reclamantei şi cele care se regăsesc în postările de pe site-ul pârâtei aparţin aceluiaşi comerciant sau unor comercianţi diferiţi, dar între care există legături economice, financiare sau juridice, situaţie care atrage în mod evident un risc de confuzie.
Drept urmare, s-a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit celor prevăzute de art. 1357 C. ciV.
Astfel, s-a reţinut că fapta ilicită a pârâtei constă în promovarea pe sit, a produselor oferite spre vânzare de către terţi care folosesc neautorizat marca K., cu încălcarea dreptului exclusiv al reclamantei asupra mărcii K. S-a apreciat a fi evidentă legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciul suferit de reclamantă, reprezentat de pierderea parţială a clientelei proprii, beneficiile nerealizate şi diluarea mărcii. Vinovăţia pârâtei a fost reţinută sub forma relei-credinţe, având în vedere că acesta a promoVat oferte de vânzare a unor produse care nu provin de la reclamantă, sub o denumire identică mărcii reclamantei, întrucât nu a dat curs de îndată solicitării de retragere a postărilor incriminate.
Cererea privind obligarea pârâtei la plata de sumei de 3.000 de euro, despăgubiri, a fost apreciată însă ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a administrat probe care să justifice cuantumul sumei pretinse. În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, tribunalul a dispus obligarea pârâtei să furnizeze reclamantei informaţiile pe care le deţine privind originea şi reţelele de distribuirea a produselor comercializate prin intermediul site-ului sub denumirea „K.”
Cu privire la cererea de publicare a dispozitivului hotărârii în presă, s-a constatat că aceasta nu este fondată şi a fost respinsă ca atare, tribunalul apreciind că amploarea faptelor ilicite reţinute în speţă nu justifică această măsură.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, pârâta a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât în ce priveşte soluţia dată excepţiei de necompetenţă materială, cât şi pe fondul cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 392/A din 15 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondav
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel, analizând criticile formulate de către pârâtă a reţinut şi apreciat următoarele:
În raport de prima critică referitoare la necompetenţa teritorială a primei instanţe, s-a constatat că excepţia a fost respinsă nu în virtutea art. 10 C. proc. civ. privind competenţa alternativă, aşa cum susţine apelanta, ci în temeiul art. 88 alin. (3) raportat la art. 36 din Legea nr. 84/1998, text care prevedea, la data introducerii acţiunii, competenţa exclusivă a Tribunalului Bucureşti în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998; în consecinţă, s-a înlăturat ca nefondată această critică.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 84/1998, a O.U.G. nr. 100/2005 şi a art. 1357, 1381 şi 1385 din N.C.C şi prin care, în schimb, s-a invocat incidenţa Legii nr. 365/2002, curtea de apel a reţinut astfel:
Apelanta a pretins că doar administrează site-ul, site ce permite oricărui utilizator să posteze mesaje, astfel încât utilizatorul este unicul responsabil pentru conţinutul mesajului.
În prealabil, s-a constatat că apelanta nu contestă calitatea intimatei reclamante de titular al mărcii K., drepturile sale exclusiVe asupra mărcii şi nici îndreptăţirea acesteia de a recurge la formularea unei acţiuni în contrafacere.
De asemenea, nu s-a negat nici situaţia de fapt afirmată de către reclamantă şi susţinută prin probele administrate la prima instanţă, în sensul că pe site-ul apelantei a fost promovată oferirea spre vânzare de către terţi neautorizaţi a unor produse sub semnul K., terţi care efectuau aceste operaţiuni de comercializare a unor produse purtând semne identice mărcii reclamantei prin intermediul site-ului menţionat.
În drept, instanţa de apel a reţinut că deşi în raport de petitul concret iar nu de textul de lege indicat, acţiunea promovată de reclamantă nu este o acţiune în contrafacere propriu zisă, ci una în răspundere delictuală decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 365/2002; s-a apreciat însă că, prealabil analizării pretenţiilor concrete îndreptate împotriva pârâtei, se impune a se stabili dacă există o contrafacere, respectiv dacă are loc a utilizare fără drept de către terţi a mărcii reclamantei prin intermediul site-ului pârâtei, întrucât, în lipsa unei contrafaceri nu este posibilă eventuala antrenare a răspunderii pârâtei pentru postarea respectivelor anunţuri.
Prin urmare, s-a apreciat că acţiunea presupune analiza cerinţelor art. 36 din Legea nr. 84/1998 prin verificarea incidentală a existenţei contrafacerii.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a constatat că cele reţinute în fapt de prima instanţă se confirmă, situaţia de fapt nefiind contestată nici de către apelantă prin apelul formulat.
Pe de altă parte, însă, s-a apreciat că obiectul acţiunii reclamantei nu priveşte decât remedierea unei stări prejudiciabile pentru aceasta, cauzată de către pârâtă şi care nu poate fi reparată decât prin obligarea acesteia să înceteze afişarea şi promovarea pe site a produselor oferite de vânzare de către terţi ce folosesc neautorizat marca K., dar şi prin obligarea pârâtei să furnizeze informaţii privind originea şi reţelele de distribuire a respectivelor produse.
Din această perspectivă, curtea de apel a constatat că acţiunea promovată de către reclamantă reprezintă o formă a acţiunii în răspundere civilă delictuală, astfel încât promovarea pe site-ul pârâtei a produselor oferite spre vânzare de către terţi neautorizaţi să utilizeze marca, constituie o faptă ilicită.
Prin urmare, s-a considerat că se impune a se verifica existenţa vinovăţiei pârâtei, în condiţiile în care aceasta doar a pus la dispoziţia terţilor un site de anunţuri, fără a avea posibilitatea de controla deţinerea mărcii de către aceşti terţi utilizatori.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a constatat că potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, furnizorul serviciului care facilitează accesul la informaţia furnizată de alţi furnizori de servicii, nu răspunde pentru informaţia în cauză doar dacă nu are cunoştinţă despre caracterul nelegal al informaţiei sau dacă, având cunoştinţă despre această nelegalitate, acţionează rapid în vederea eliminării posibilităţii de acces oferite la informaţie sau a blocării utilizării acesteia.
Or, în cauză, s-a reţinut că reclamanta a notificat-o pe pârâtă cu privire la încălcarea drepturilor sale decurgând din marca protejată prin anunţurile publicate pe site-ul pârâtei (conform înscrisurilor de la filele 15,16); ca atare, din acel moment, nu poate fi ignorată vinovăţia pârâtei, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a luat (şi nici nu a pretins astfel) măsurile ce se impuneau cu privire la încetarea afişării produselor oferite în mod neautorizat spre vânzare de către terţi.
Prin urmare, curtea de apel a apreciat că apelanta nu se poate prevala de situaţiile care înlătură răspunderea sa civilă conform art. 15 alin. (1) lit. a) sau lit. b) din Legea nr. 365/2002, astfel încât aceasta răspunde de perpetuarea delictului, în timp ce reclamanta este îndreptăţită să solicite încetarea afişării şi promovării produselor în discuţie, în temeiul art. 1357 C. civ. şi să obţină de la pârâtă furnizarea informaţiilor privind originea şi reţelele de distribuire a produselor comercializate prin intermediul site-ului sub denumirea K.; în consecinţă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. ciV.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat soluţia asupra excepţiei de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 36 din Legea nr. 84/1998.
Or, o astfel de soluţie nu poate fi menţinută de vreme ce, instanţa de apel, reconsiderând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a statuat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, ci cele ale Legii nr. 365/2002.
Pe de altă parte, se arată de către recurentă că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că apelanta nu a contestat calitatea intimatei reclamante de titular al mărcii K., întrucât din simpla lecturare a motivelor de apel reiese că a recunoscut calitatea reclamantei de „unic distribuitor al produsului K. pe teritoriul României, fiind îndrituită în acest scop să protejeze/să apere marca de contrafacere.”
Totodată, recurenta învederează că a arătat în faţa ambelor instanţe de fond că are doar calitatea de administrator al site-ului, site public care permite oricărui utilizator să posteze orice mesaje, astfel încât utilizatorul este unicul responsabil pentru conţinutul mesajului; în continuare, recurenta redă integral termenii şi condiţiile de utilizare a site-ului, pentru verificarea susţinerilor sale.
Faţă de conţinutul clauzelor de utilizare a site-ului, recurenta arată că fiind un site de publicitate, similar cu „mica publicitate” pe suport de hârtie (din ziare/reviste) oferta ocazională de vânzare sau cumpărare a unui produs K., nu poate fi calificată drept o contrafacere (în temeiul art. 36 din Legea nr. 84/1998) şi nici drept faptă ilicită de natură a antrena răspunderea sa civilă delictuală decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 365/2002 astfel cum a reţinut curtea de apel.
Recurenta susţine că nu există nicio dispoziţie legală care să interzică unei persoane private să apeleze la mijloacele mass - media pentru a vinde bunuri din patrimoniul său propriu, astfel cum este cazul şi în speţă.
Astfel, o persoană fizică sau juridică ce a cumpărat produsul K. de pe oricare piaţă liberă, inclusiv de la Studio M., nu poate fi îngrădită în dreptul sau de a dispune, după libera apreciere, de bunul pe care îl deţine în proprietate.
Prin urmare, în opinia recurentei, nu subzistă ipoteza reţinută de instanţele anterioare, anume ca utilizatorii care au publicat ofertele lor pe site-ul în discuţie sunt terţi „ce folosesc neautorizat marca K.”, întrucât, un astfel de aspect nu a fost demonstrat în cauză.
Dimpotrivă, prin intermediul site-ului de publicitate administrat de către recurentă, utilizatorii aduc la cunoştinţa vizitatorilor site-ului oferta lor de vânzare a bunurilor din patrimoniul personal sau inVers, utilizatorii aduc la cunoştinţa vizitatorilor site-ului oferta de cumpărare a unor bunuri din patrimoniul personal al altor utilizatori.
Recurenta mai susţine caracterul nelegal al deciziei recurate şi din perspectiva faptului că deşi instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 365/2002, a ignorat prevederile alin. (2) din aceeaşi normă.
Astfel, art. 15 alin. (2) şi alin. (3) din actul normativ în materie prevede astfel: „(2) Furnizorul de servicii răspunde pentru informaţia în cauză atunci când caracterul nelegal al acesteia a fost constatat printr-o decizie unei autorităţi publice. (3) prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia în care acţionează din ordinul sau la comanda furnizorului de servicii.”
În consecinţă, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 furnizorul de servicii răspunde pentru informaţia publicată doar în cazul în care caracterul nelegal al acesteia a fost constatat printr-o decizie a unei autorităţi publice; ca atare, greşit a reţinut instanţa de apel că simpla notificare pe care intimata i-a adresat-o, în absenţa unei decizii a unei autorităţi publice care să constate caracterul nelegal a informaţiei furnizate, conduce la reţinerea vinovăţiei recurentei, cu consecinţa antrenării răspunderii sale civile delictuale.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care, pentru argumentele susţinute în conţinutul acestui act de procedură, a solicitat menţinerea deciziei atacate prin respingerea recursului ca nefondav
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Motivele de recurs invocate de către recurentă sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. - când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii - şi de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În susţinerea primului motiv de recurs, în fapt, recurenta critică dezlegarea dată de instanţa de apel motivelor sale de apel privind soluţia dată de tribunal excepţiei de necompetenţă teritorială, excepţie pe care a invocat-o în termen legal, prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a invocat dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că regula de competenţă teritorială prevăzută de art. 5 C. proc. civ. consacră competenţa teritorială de drept comun, fiind o normă de competenţă relativă, de ordine privată, iar nu cu caracter de ordine publică, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 159 C. proc. civ.; de aceea, regimul juridic privind invocarea sa - prevăzut de art. 1591 alin. (3) C. proc. civ. - în forma modificată prin Legea nr. 202/2010 (cererea de chemare în judecată fiind formulată după intrarea în vigoare a acestui act normativ) - este în sensul că: „Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.”
Potrivit celor arătate, se reţine că recurenta pârâtă a respectat dispoziţiile anterior citate (invocând această excepţie relativă prin întâmpinare), iar prima instanţă, la termenul din 14 mai 2013, a dispus respingerea ei prin raportare la prevederile art. 36 corob. cu art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, republicată, norme din a căror interpretare coroborată rezultă că, în materia contrafacerii (art. 36 din Legea nr. 84/1998, republicată), legea prevede o competenţă teritorială exclusivă în favoarea Tribunalului Bucureşti; în consecinţă, textele evocate înlătură competenţa teritorială de drept comun (art. 5 sau, după caz, art. 7 alin. (1) ori art. 10 pct. 8 C. proc. civ.), competenţa teritorială exclusivă fiind reglementată prin norme de ordine publică, imperative.
Instanţa de apel a confirmat soluţia dată de tribunal excepţiei susţinute de pârâtă, astfel că, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondat acest motiv de recurs, în speţă nefiind întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât dispoziţiile art. 5 (în cazul pârâtului persoană fizică), art. 7 alin. (1) (pentru pârâtul persoană juridică) ori ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ. sunt norme de ordine privată; prin respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată, în mod corect instanţa de apel a confirmat aplicarea unei norme de competenţă teritorială exclusivă, absolută, stabilită prin prevederile legii speciale, întrucât corecta calificare juridică a cererii de chemare în judecată este aceea de acţiune în contrafacere, astfel cum se va arăta în continuare.
Astfel, procedura judiciară a fost iniţiată de către reclamanta SC S.M. SRL pentru apărarea drepturilor sale exclusive asupra mărcii verbale K., al cărei titular este, potrivit certificatului, cu începere de la 17 ianuarie 2007, marcă ce poartă asupra produselor din clasa 10 a Clasificării de la Nisa - aparate şi instrumente chirurgicale, dentare şi veterinare, membre, ochi şi dinţi artificiali; material de sudură (filele 11-12 dosar primă instanţă).
Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, pârâta este administratorul site-ului pe care se regăsesc oferte de vânzare a unor produse medicale (dispozitiv medical pentru terapia durerii) marcate cu semnul K., fără consimţământul titularului acestei mărci (intimata-reclamantă); ca atare, intimata-reclamantă, după notificarea pârâtei în sensul respectării drepturilor sale exclusive asupra mărcii K., a procedat la chemarea în judecată a pârâtei (administrator de site), solicitând, în esenţă, înlăturarea ofertelor de vânzare de pe site pentru produsele K. care nu îi aparţin şi pentru care nu şi-a dat consimţământul comercializării pe site-ul menţionat, să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcii etc., întrucât distribuirea on-line a produselor sale are loc prin intermediul propriului său site.
Dată fiind modalitatea concretă de oferire spre vânzare a produselor K. (postarea de către utilizatori a unor oferte de vânzare a acestor produse pe site-ul pe care îl administrează, produse cu privire la care reclamanta susţine că sunt fabricate şi oferite spre vânzare în mediul on-line fără consimţământul său), recurenta pârâtă s-a apărat invocând dispoziţiile legii speciale în materie, Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic (în special, art. 15 alin. (2)), act normativ care reglementează activităţile de natura celor desfăşurate de către recurentă.
Se impune precizarea că acest act normativ transpune în legislaţia naţională Directiva nr. 2000/31/CE referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societăţii informaţionale, în special comerţul electronic în piaţa internă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 1178/2000, având în vedere că, în cele ce urmează, instanţa de recurs se va raporta şi la cele dezlegate de Curtea de Justiţie a U.E. cu privire la anumite aspecte legate de aplicarea acestei Directive.
Ca atare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, cererea dedusă judecăţii reprezintă o cerere în contrafacere, reclamanta invocând în mod corect dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, republicată; astfel, capetele de cerere au fost formulate în considerarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din acelaşi act normativ, iar reclamanta s-a întemeiat pe exclusivitatea drepturilor sale asupra mărcii K., în sensul celor prevăzute de art. 36 alin. (1).
Cererea în contrafacere poate fi formulată împotriva oricărui terţ care săvârşeşte acte de încălcare a mărcii (dispoziţiile art. 36 alin. (3), fiind o aplicare particulară, în cuprinsul legii speciale, a instituţiei răspunderii civile delictuale), iar în cazul pârâtei sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 365/2002, act normativ ce constituie sediul materiei pentru activităţile de natura celor derulate de către aceasta (servicii ale societăţii informaţionale) şi căruia aceasta trebuie să i se supună.
Astfel, art. 2 din Lege defineşte scopul şi domeniul e aplicare a acestui act normativ: „ Prezenta lege are ca scop stabilirea condiţiilor de furnizare a serviciilor societăţii informaţionale, precum şi prevederea ca infracţiuni a unor fapte săvârşite în legătură cu securitatea domeniilor utilizate în comerţul electronic, emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi cu utilizarea datelor de identificare în vederea efectuării de operaţiuni financiare, pentru asigurarea unui cadru favorabil liberei circulaţii şi dezvoltării în condiţii de securitate a acestor servicii.”
Constatarea anterioară (sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată) nu va conduce însă la modificarea deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a analizat pe cale incidentală cererea în contrafacere, ci doar se vor substitui considerentele cu cele ale deciziei de faţă.
Dispoziţiile legale relevante pentru soluţionarea cauzei de faţă (deci, şi în analiza legalităţii deciziei recurate) sunt: art. 36 alin. (1), 36 alin. (2) lit. a) şi art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998, republicată, cele ale Legii nr. 365/2002 (în special, art. 1 şi 11-15).
Potrivit prevederilor din legea mărcilor, î nregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, iar titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată.
Art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) din acelaşi act normativ: „În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn.”
Ambele instanţe de fond au reţinut a fi întrunite cerinţele art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, constatându-se că în cauză, produsele postate pe site-ul administrat de recurenta pârâtă sunt identice produselor protejate de marca intimatei reclamante K. asupra căreia deţine drepturi exclusive, acestea fiind oferite spre vânzare pe site-ul al cărei titular este recurenta (conform informaţiilor Ro V.L.D., fila 18 dosar tribunal) sub semnul K.; prin urmare, fiind vorba despre produse identice ce poartă un semn identic cu marca reclamantei, riscul de confuzie pentru public este prezumat, în mod corect fiind invocate de prima instanţă dispoziţiile art. 16 din Acordul V.
Intimata-reclamantă a susţinut că produsele poartă semnul K. şi sunt oferite spre vânzare fără acordul său - art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Recurenta-pârâtă s-a apărat inVocând politica de utilizare a site-ului şi faptul că întreaga responsabilitate a informaţiilor postate pe site aparţine utilizatorilor; aceasta doar pune la dispoziţia utilizatorilor spaţiul virtual pentru anunţuri publicitare, informaţii ce pot fi accesate de către public.
În această privinţă, Înalta Curte constată că în mod legal instanţele de fond au stabilit că raporturile contractuale dintre recurentă şi utilizatorii săi nu pot fi opuse intimatei reclamante, în virtuirtutea relatitivităţii efectelor contractului (art. 1280 din N.C.C, în măsura în care acestea au fost încheiate după 1 octombrie 2011).
În plus, Înalta Curte reţine că art. 11 din cap. 4 (Răspunderea furnizorilor) al Legii nr. 365/2002 dispune astfel:
„(1) Furnizorii de servicii sunt supuşi dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală şi contravenţională, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.
(2) Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor.
(3) Furnizorii de servicii nu răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute la art. 12 - 15.”
În consecinţă, faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă că răspunderea civilă delictuală a recurentei poate fi antrenată chiar atunci când informaţia nu este difuzată de ea însăşi, ci doar este furnizată pe seama sa, adică de utilizatorii site-ului de publicitate.
Exonerarea de răspundere a furnizorilor de servicii pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul nu poate avea loc decât în condiţiile art. 12-15 din Legea nr. 365/2002, dispoziţii legale avute în vedere şi de instanţa de apel.
Potrivit distincţiilor ce rezultă din art. 11 alin. (3), rezultă că furnizorii de servicii informaţionale pot să transmită, să stocheze sau să faciliteze accesul la informaţii (dintre care, unele pot prejudicia drepturile unor terţi), fiecare tip de serviciu al societăţii informaţionale dintre cele menţionate, făcând obiectul unei dispoziţii speciale a legii: astfel, art. 12 reglementează intermedierea prin simpla transmitere; art. 13 - stocarea temporară a informaţiei, stocarea-caching; art. 14, stocarea permanentă a informaţiei, stocarea-hosting, în timp ce art. 15 are ca obiect de reglementare situaţia în care serviciul furnizorului constă în punerea la dispoziţia destinatarilor serviciului său a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini web.
Faţă de aceste distincţii şi constatând domeniul de aplicare al fiecărui text, Înalta Curtea constată că serviciile furnizate de recurentă se încadrează în preederile art. 14 din Legea nr. 365/2002, iar nu în cele ale art. 15, astfel cum nelegal invocă recurenta.
În acest context, se impune precizarea că şi aceste considerente ale instanţei de apel vor fi substituite (raportarea la prevederile art. 15) şi, consecutiv, şi susţinerile recurentei privind incidenţa art. 15 alin. (2) din aceeaşi lege.
Astfel, art. 14 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic prevede:
„(1) Dacă un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiţii:
a) furnizorul de servicii nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ;
b) având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea ori informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, furnizorul de servicii acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia în care destinatarul acţionează sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.”
Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi anterior descrisă, confirmată în mod constant şi de către recurentă, conduce la concluzia incidenţei acestei norme, întrucât recurenta a pus la dispoziţia utilizatorilor site-ului său un spaţiu de stocare permanentă a informaţiei - publicitate on-line, iar nu instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini web - obiect de reglementare al art. 15 din lege.
Cum situaţia de excepţie din art. 14 alin. (2) nu este incidentă - recurenta nepretinzând că utilizatorii site-ului acţionează sub autoritatea sa şi nici intimata reclamantă nu a produs probe în acest sens - rezultă că recurenta-pârâtă poate fi exonerată de răspundere pentru conţinutul informaţiei prejudiciabile, doar în condiţiile art. 14 alin. (1) lit. a) ori ale art. 14 lit. b) - variante alternative; diferenţa dintre cele două alineate ale textului, fixează distincţia dintre furnizorul de servicii activ (alin. (2)) şi furnizorul de servicii pasiv (alin. (1)), astfel încât furnizorul de servicii activ nu va putea fi exonerat de răspundere în nici în condiţiile ipotezelor descrise la alin. (1) lit. a) şi b).
Dată fiind notificarea transmisă prin intermediul mijloacelor electronice de comunicare (e-mail, fila 15 dosar primă instanţă) pe care intimata - reclamantă a trimis-o recurentei cu privire la caracterul nelegal al informaţiei postate pe site-ul său - în ce priveşte produsele K. oferite spre vânzare pe acest site fără consimţământul titularului de marcă, rezultă că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) (situaţia furnizorului de servicii care nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală ), ci, cele de la art. 14 alin. (1) lit. b).
Din interpretarea celei din urmă norme, rezultă că furnizorul de servicii (pasiv, deci cel care nu intervine asupra informaţiei, nu organizează, nu gestionează informaţia stocată, optimizând-o etc.) va fi exonerat de răspunderea ce poate fi antrenată din cauza caracterului nelegal al activităţii sau a informaţiei postate ori a faptului că informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ (precum în speţă), numai dacă acesta, după ce a luat cunoştinţă fie de caracterul nelegal al informaţiei (ori al activităţii), fie doar de caracterul potenţial vătămător al acesteia, acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.
În priVinţa noţiunii de cunoaştere de către operatorul unei pieţe on-line, se impune luarea în considerare şi a dezlegărilor cuprinse în Hotărârea C.J.U.E. (Marea Cameră) din 12 iulie 2011 în cauza C - 324/09, L’Oréal SA Împotriva eBay International AG ş.a. (parag. 122) în care se face referire la caracterul suficient de precis şi susţinut al comunicării efectuate de cel ce se pretinde vătămat prin informaţiile pretins ilicite, exigenţe pe care comunicarea transmisă prin e-mail de către intimată pârâtei le îndeplineşte, apreciază această instanţă de recurs (filele 15-16 dosar primă instanţă).
Astfel, C.J.U.E. a arătat că „pentru ca furnizorul unui serViciu al societăţii informaţionale să nu mai beneficieze de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 din Directiva nr. 2000/31, este suficient să aibă cunoştinţă despre faptele sau despre împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea în cauză şi să acţioneze în conformitate cu alineatul (1) lit. (b) al articolului 14 menţionat (parag. 120, Cauza C-324/09).
Cu privire la modalitatea de a lua la cunoştinţă despre împrejurările în discuţie, s-a constatat că „deşi, desigur, o comunicare nu poate înlătura automat beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la art. 14 din Directiva 2000/31, întrucât o comunicare privind activităţi sau informaţii pretins ilicite poate să nu fie suficient de precisă şi de susţinută, în general, aceasta constituie totuşi un element de care instanţa naţională trebuie să ţină seama pentru a aprecia, în raport cu informaţiile transmise astfel operatorului, dacă acesta a avut în realitate cunoştinţă de faptele sau de împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea.” (parag. 122, din aceeaşi Cauză, la care s-a făcut deja referire).
Înalta Curte mai constată că instanţa de apel în mod legal a constatat că pârâta nu numai că nu a acţionat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la ofertele de vânzare ale produselor K. după ce i-a fost adus la cunoştinţă caracterul pretins ilicit al informaţiilor postate pe site (oferirea spre vânzare a unor produse purtând marca reclamantei, fără consimţământul său), ci, în răspunsul adresat intimatei-reclamante a comunicat că „nu este răspunzătoare de conţinutul informaţiei postate pe site, ci utilizatorii care postează”, precum şi refuzul său de a-i oferi datele de identificare a utilizatorilor (mail sau I.P.), informaţii pe care s-a arătat dispusă să le furnizeze doar la solicitarea poliţiei.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia dispusă de prima instanţă, pentru motivele dezvoltate însă şi prin prezenta decizie.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, iar în aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata reclamantă în această etapă procesuală, potrivit dovezilor de la dosar (filele 29-30).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SRL împotriva Deciziei nr. 392/A din 15 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă la 2.217,57 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S.M. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 541/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 543/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
