ICCJ. Decizia nr. 578/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 578/2015
Dosar nr. 15741/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu din 24 februarie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov, la data de 11 august 2011, reclamanta S.R., prin mandatar P.M., a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., să se constate refuzul acesteia de a emite decizia vizând acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esenţă, că a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001 şi că, prin Decizia nr. 571 din 14 noiembrie 2007 a SC R. SRL, i-au fost acordate măsuri reparatorii, această decizie fiind însă modificată de Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 44/S din 22 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 9348/62/2007, în sensul acordării despăgubirilor corespunzător valorii imobilului de la data plăţii lor efective. În final, reclamanta a arătat că nu a obţinut despăgubirile la care are dreptul, întrucât A.N.R.P. refuză soluţionarea dosarului de despăgubire până la prezentarea dovezii privind înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, condiţie ce nu mai poate fi realizată, deşi a dobândit proprietatea imobilului prin construire, întrucât apartamentul a fost vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşilor care îl ocupau şi care şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra locuinţei.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii, reclamanta şi-a fundamentat iniţial pretenţia pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 pct. 7 din Legea nr. 1/2009. Ulterior, la termenul din 09 aprilie 2012, în faţa Judecătoriei Braşov, reclamanta a invocat în susţinerea cererii dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 5536 din 18 aprilie 2012, Judecătoria Braşov a declinat competenţa materială de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Braşov, în baza art. 20 din Legea nr. 247/2005 (competenţa revine, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a curţii de apel în a cărei rază domiciliază reclamantul) - contestaţia formulată împotriva deciziei adoptate de C.C.S.D. echivalează cu contestaţia împotriva refuzului de a emite decizie.
Curtea de Apel Braşov a introdus din oficiu în cauză ca pârâtă C.C.S.D. la termenul din 09 mai 2012, iar prin sentinţa nr. 192/R din 13 septembrie 2012 a respins cererea formulată ca prematură, în contradictoriu cu C.C.S.D., şi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.
Prin Încheierea nr. 907 din 18 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a scos de pe rol, în temeiul art. 23 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 2/2013, recursul declarat împotriva sentinţei nr. 192/R din 13 septembrie 2012 şi a trimis dosarul spre competentă soluţionare Curţii de Apel Braşov.
Prin Decizia nr. 5882/R din 11 decembrie 2013 Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul reclamantei împotriva sentinţei nr. 192/R din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Braşov, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, cu îndrumarea de a clarifica cadrul procesual faţă de precizarea reclamantei că cererea reprezintă o acţiune în revendicare de drept comun.
Prin încheierea din 17 aprilie 2014, tribunalul a disjuns capetele 2 şi 3 ale cererii pe care le-a calificat drept cerere în pretenţii şi a format Dosarul nr. 2238/62/2014, în care a declinat competenţa materială în favoarea Judecătoriei Braşov.
În acord cu dispoziţiile Deciziei nr. 5882/R/l din 1 decembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, la prima zi de înfăţişare în rejudecare, secţia a II-a, a Tribunalului Braşov a procedat la verificarea competenţei sale de a soluţiona pricina, raportat la dispoziţiile art. 1591 alin. (2) coroborate cu art. 316 şi art. 298 C. proc. civ. şi a reţinut cererea în pronunţare asupra excepţiei necompetenței materiale a, secţiei a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov, invocată din oficiu.
În acest sens, instanţa a reţinut că însăşi Curtea de Apel Braşov a pus în discuţie, la termenul din 06 iunie 2013, aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 4 raportat la art. 41 din Legea nr. 165/2013, ca dispoziţii de imediată aplicare.
Prin sentinţa civilă nr. 1257 din 24 aprilie 2014, Tribunalul Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a Tribunalului Braşov, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea, secţiei civile, a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Braşov, în ceea ce priveşte natura juridică a cererii deduse judecăţii, a avut în vedere că aceasta constituie o contestaţie împotriva refuzului C.N.C.I. de a emite decizia de soluţionare a cererii privind acordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă, litigiu calificat drept civil de Legea nr. 165/2013.
Conform art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în termenele enumerate la lit. a) la c), care au început să curgă de la data de 01 ianuarie 2014.
De asemenea, a reţinut Tribunalul Braşov, conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Totodată s-a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în Dosarele nr. 638/3/2013, nr. 76.787/3/2011 şi nr. 29.875/3/2013 ale Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi s-a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
În consecinţă, s-a statuat că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu au fost declarate ca neconstituţionale în ceea ce priveşte aplicarea imediată a tuturor dispoziţiilor procedurale ale acestei legi, dispoziţii care reglementează între altele şi competenţa de soluţionare a litigiilor în materia restituirii proprietăţilor.
Conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a apreciat Tribunalul Braşov, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul entităţii, contestând refuzul de emitere a deciziei, iar în entităţile investite de lege cu soluţionarea cererii de despăgubire sunt cuprinse şi pârâtele din cauză, A.N.R.P. şi C.N.C.I., conform art. 3 din Lege.
Raportat la aceste considerente, Tribunalul Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, fiind în termenul legal de invocare a acesteia şi, raportat la dispoziţiile legale precitate, a declinat competenţa materială în favoarea secţiei civile, stabilind, implicit, şi competenţa teritorială în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 15741/3/2014, la data de 09 mai 2014.
Prin sentinţa nr. 1152 din 08 octombrie 2014 Tribunalul Bucureşti, a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a suspendat, din oficiu, orice procedură. A înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă pentru soluţionarea conflictului negativ pe calea regulatorului de competenţă.
Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul Bucureşti a avut în vedere următoarele considerente:
Din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei, raportat la dispoziţiile art. 35 coroborat cu art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta S.R., prin mandatar P.M., a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., să se constate refuzul acesteia de a emite decizia vizând acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov,secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal,dosar în care reclamanta, a precizat petitul 1 al acţiunii, în sensul că a solicitat obligarea C.C.S.D. să valideze Decizia nr. 571/2007 a SC R. SRL şi să procedeze la soluționarea notificării prin acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege, reclamanta având calitatea de persoană îndreptăţită.
Potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013:” (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.”
Prin entitate învestită de lege se au în vedere structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, astfel cum acestea sunt definite la art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013.
Decizia nr. 571 din 14 noiembrie 2007 emisă de SC R. SRL Braşov a cărei validare se solicită se referă la acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Braşov, jud. Braşov.
Cât timp imobilul ce face obiect al deciziei a cărei validare se solicită este situat în Braşov, iar decizia a a fost emisă de SC R. SRL Braşov, ca unitate deţinătoare, în înţelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, tribunalul a apreciat că revine Tribunalului Braşov competenţa soluţionării cauzei.
Sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casație și Justiție reţine următoarele:
În faţaTribunalului Brașov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la solicitarea instanţei, prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 17 aprilie 2014, reclamanta a precizat petitul 1 al acţiunii, în sensul că a solicitat obligarea C.C.S.D. să valideze Decizia nr. 571/2007 emisă de SC R. SRL şi să procedeze la soluționarea notificării prin acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege.
Reclamanta S.R. a arătat şi faptul că, în opinia sa, dispoziţiile prevederilor art. 4 şi art 35 din Legea nr. 165/2013 nu sunt incidente în cauză, întrucât prin acţiune se contestă refuzul A.N.R.P. de a soluţiona dosarul cu referire la actul administrativ prin care a exprimat acest refuz (act din 29 aprilie 2011), considerând că acţiunea trebuie soluţionată avându-se în vedere Legea nr. 554/2004.
Pentru determinarea competenței materiale și teritoriale a primei instanțe sunt relevante prevederile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora ”procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile.”
În speță, se pune problema incidenței celei de-a doua teze a acestui alineat, prin raportare la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 în timp ce litigiul se afla în faza recursului.
Astfel, trebuie stabilit dacă litigiului îi sunt aplicabile prevederile art. 35 raportat la art. 33, 34 din Legea nr. 165/2013, prin art. 35 alin. (1) și (2) stabilindu-se competența secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii pentru atacarea deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 și a refuzului de a emite decizia în termenele prevăzute de aceste articole.
În cazul de față, nu sunt aplicabile termenele prevăzute de art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013, de vreme ce acţiunea este formulată cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Chiar prin Decizia nr. 269/2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) şi (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) şi art. 50 lit. b) teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, invocată chiar de către Tribunalul Brașov în susținerea necompetenței sale, Curtea Constituțională a statuat la paragraful 50 că „În ce priveşte dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, acestea consacră dreptul persoanei care se consideră îndreptăţită de a se adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 şi 34 , în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele menţionate. Având în vedere că textul de lege criticat vizează o cale de atac ce poate fi introdusă împotriva deciziilor emise potrivit art. 33 şi 34 din lege, aşadar un text de lege care, teoretic, va fi aplicabil abia după scurgerea termenelor prevăzute de cele două articole menţionate, rezultă că art. 35 nu este incident în cauză, neavând legătură cu soluţionarea acesteia, în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.” Mai mult decât atât, a reținut Curtea Constituțională, autorii excepţiei de neconstituţionalitate nici nu se pot afla în ipoteza normei, de vreme ce nu le sunt aplicabile termenele prevăzute de art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013. Ca atare, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
În raport de obiectul litigiului și data sesizării instanței de judecată, sub aspectul competenţei de soluţionare, cauza intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 20 (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin art. 10 din Legea nr. 2/2013, conform cărora „competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către C.C.S.D., sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secţie de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul”.
Conform dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 2/2013,” Procesele în primă instanţă, precum şi căile de atac în materia contenciosului administrativ şi fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, a competenţei instanţelor legal învestite se judecă de instanţele devenite competente potrivit prezentei legi.”
Acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată la data de 11 august 2011, iar în stabilirea instanţei competentă să soluţioneze prezenta cauză trebuie corect interpretate dispoziţiile legale incidente, în funcţie de succesiunea acestora.
Astfel, la data introducerii acţiunii, competenţa de soluţionare a cauzei revenea, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Braşov, potrivit art. 19 şi 20 din Legea nr. 247/2005, care prevedeau:
Art. 19 (1) - Deciziile adoptate de către C.C.S.D. pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D. Plângerea suspendă exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al titularului.
Art. 20 (1) - Competenţa de soluţionare revine, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, la instanţa domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti.
Pe parcursul soluționării cauzei, la data formulării cererii precizatoare (17 aprilie 2014), alin. (1) al dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 247/2005 a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 , începând cu 15 februarie 2013, astfel: ”Competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către C.C.S.D. sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, instanţei domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.”
Întrucât în cauza dedusă judecății nu sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea 165/2013, iar reclamanta are domiciliul în Brașov, competența de soluționare a cererii sale revine tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamanta, conform dispozițiilor legale menționate anterior.
Având în vedere considerentele reţinute, soluţionarea pricinii este de competenţa Tribunalului Braşov, în favoarea căruia urmează a fi stabilită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 571/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 586/2015. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... → |
|---|
