ICCJ. Decizia nr. 540/2015. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 540/2015
Dosar nr. 5737/3/2012
Şedinţa publică din 20 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 27 februarie 2012, sub nr. de Dosar nr. 5737/2012, reclamanta SC T.L.F.T. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC U.D.P. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
i) interzicerea fabricării, promovării, introducerii pe piaţă, oferirii spre vânzare, depozitării, comercializării, în orice formă şi orice mod, importului sau exportului produselor care poartă semnele P., P.V., P.L., P.D. sau orice alt semn similar, întrucât acestea constituie contrafacerea servilă a mărcii înregistrate „P.” ce îi aparţine, astfel încât îi sunt încălcate drepturile exclusive asupra acesteia, marcă ce beneficiază de protecţie în România din 22 februarie 2008;
ii) distrugerea stocurilor de produse care încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcii menţionate la pct. i), precum şi a materialelor promoţionale referitoare la acestea;
iii) obligarea pârâtei la retragerea de pe piaţă a produselor ce încalcă drepturile reclamantei şi publicarea hotărârii instanţei într-un cotidian naţional de mare tiraj.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este o companie de drept român, unul dintre principalii producători şi distribuitori de băuturi şi produse alcoolice din România, deţinând un portofoliu semnificativ de mărci înregistrate, atât la nivel naţional cât şi pe plan comunitar. La 22 februarie 2008 a solicitat înregistrarea mărcii „P.” pentru produse şi servicii din clasele 33 (băuturi alcoolice), 35 şi 39 ale Clasificării de la Nisa, iar O.S.I.M. a emis certificatul de înregistrare la 15 ianuarie 2012; anterior, a fost emis Aviz de Refuz Provizoriu de către O.S.I.M., în temeiul anteriorităţilor reprezentate de mărcile „P.”, aparţinând societăţilor SC P.R. SRL şi SC I.R. SRL, din Timişoara. Pentru înlăturarea motivelor care împiedicau înregistrarea mărcii, reclamanta a solicitat Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, decăderea titularilor din drepturile conferite de marcă, pentru neutilizarea mărcilor pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, cerere care a fost admisă, iar mărcile care au făcut obiectul decăderii au fost radiate din R.N.M.
Cele două societăţi anterior menţionate au încercat însă în continuare eludarea bunelor practici comerciale şi a vigilenţei reclamantei, prin depunerea unor cereri de mărci similare cu marca reclamantei, aceasta opunându-se în fiecare caz la înregistrarea acestora. Astfel, printre altele, s-au înregistrat „P.V.”, marcă internaţională, precum şi „P.L.”, marcă internaţională, titular al acestora fiind P.S., care este legat de grupul de firme timişorean şi pârâta SC U.D.P. SRL, întrucât două din mărcile anulate, aparţinând SC I.R. SRL, erau marca „P.V.” şi „P.L.”, aceleaşi cu cele pe care dl. P.S. a încercat să le înregistreze ca mărci internaţionale, iar conform informaţiilor de la O.N.R.C. dl. P.S. este asociat şi administrator al pârâtei SC U.D.P. SRL.
Referitor la contrafacerea mărcii „P.”, reclamanta a aratat că în 2011 a demarat o costisitoare campanie de lansare şi poziţionare pe piaţă a băuturilor alcoolice sub marca „P.”, investind sume considerabile în publicitate (aprox. 600.000 euro); discuţiile cu distribuitorii au relevat că în România este importat un produs identic cu cel al reclamantei, purtând o marcă identică, „P.L.” şi „P.V.”. Deşi reclamanta a notificat pârâtei încălcarea drepturilor sale de proprietate industrială, solicitându-i să renunţe la comercializarea produselor ce aduc atingere drepturilor sale, pârâta nu a dat curs notificării şi continuă comercializarea.
Reclamanta arată că, în calitate de titular al mărcii naţionale „P.”, este singura îndreptăţită să folosească acest semn şi să autorizeze folosirea acesteia de către terţi pe întreaga durată a valabilităţii înregistrării mărcii, conform dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată.
În ce priveşte gradul de similaritate al semnelor în dispută, reclamanta susţine că este evident caracterul uzual, descriptiv al elementelor „L.” sau „V.” ce indică calitatea sau aroma produsului, lămâia fiind un ingredient, o aromă de bază a băuturilor alcoolice sau ingredient al cocktail-urilor. În baza opoziţiei depuse de reclamantă la înregistrarea mărcii internaţionale „P.L.”, de către dl. P.S., asociat şi administrator al pârâtei, O.S.I.M. a emis A.R.P.
Între elementele verbale ale semnelor singura diferenţă este constituită doar de adăugarea elementelor „L.” sau „V.” produselor contrafăcute, în rest, întreaga structură este identică. Semnele frauduloase utilizate „P.L.” şi „P.V.” diferă faţă de marca reclamantei „P.” prin simpla adăugare a cuvântului „L.”, adică „lămâie” în limba engleză, fruct des utilizat împreună cu unele băuturi alcoolice sau în compoziţia unor băuturi alcoolice, dar cel mai des cu vodcă, băutură alcoolică inclusă în clasa 33, pentru care marca reclamantei este protejată, sau elementul „V.”, care indică produsul. Orice analiză obiectivă va ajunge la aceeaşi concluzie, de virtuală identitate a semnelor, care determină consumatorul să considere că produsele în discuţie au o origine comună, ducând la diluţia mărcii anterioare „P.” aparţinând reclamantei.
Pârâta SC U.D.P. SRL nu deţine în România niciun drept cu privire la marca „P.”, nu a deţinut niciodată vreun drept în acest sens şi nu este autorizată de reclamantă să utilizeze marca. Astfel, utilizarea de către pârâtă a unui semn virtual identic cu cel al reclamantei, destinat a fi folosit pentru aceleaşi produse, reprezintă comerţ ilicit în accepţiunea legii cunoscut în doctrină şi de practica judiciară drept „contrafacere”.
În opinia reclamantei, fapta săvârşită de către pârâtă îmbracă şi forma actelor de concurenţă neloială, în sensul art. 5 din Legea nr. 11/1991, cu modificările şi completările ulterioare, pârâta desfăşurând activităţi similare cu cele ale reclamantei, anume import, comercializare şi marketing pe teritoriul României a produsului „P.” care îi încalcă drepturile exclusive asupra mărcii şi poate conduce la afectarea serioasă a veniturilor reclamantei şi la pierderea clientelei, constituind astfel fapte ilicite de concurenţă neloială.
De asemenea, reclamanta a arătat că pârâta efectuează acte de distribuire a produselor ce încalcă marca „P.” prin intermediul site-ului, pentru băuturi alcoolice „P.V.” şi „P.L.”, ce încalcă drepturile exclusive asupra mărcii „P.”
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 36, art. 90 şi urm. din Legea nr. 84/1998.
Pârâta SC U.D.P. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în primul rând, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în temeiul art. 7 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţa competentă în soluţionarea litigiului este tribunalul Timiş, în circumscripţia căruia se află sediul său, iar pe fondul cauzei a solicitat, pe baza unor ample argumente de fapt şi de drept, să se respingă cererea de chemare în judecată ca netemeinică, nelegală şi nedovedită, menţionând că nu a efectuat decât un singur import de produse purtând semnele pretins frauduloase, anume la 26 septembrie 2011; cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 23 mai 2012, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei teritoriale, pentru considerentele consemnate în cuprinsul încheierii.
Tribunalul a solicitat A.N.V. să comunice date cu privire la importul efectuat de pârâtă în perioada 01 ianuarie 2011-07 iunie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 2013 din 16 noiembrie 2012, prima instanţă a respins cererea ca neîntemeiată şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 11.425 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
S-a constatat că pârâta s-a apărat în sensul că a efectuat un singur import de băuturi alcoolice (vodcă), la data de 26 septembrie 2011, sub denumirea P.V. şi P.L., având autorizarea titularului mărcilor depuse la O.M.P.I. (P.V. şi P.L.), administratorul pârâtei, cetăţeanul maghiar P.S., care este şi asociat al societăţii din Ungaria de la care s-a efectuat importul, iar la data respectivă nu era încă publicată cererea de înregistrare a mărcii naţionale P. depusă de reclamantă, publicare ce a avut loc abia la 30 noiembrie 2011; tribunalul a reţinut că pârâta a dovedit aceste susţineri prin probatoriul administrat în cauză (interogatoriu, înscrisuri privind data efectuării importului, ca şi existenţa consimţământului titularului cererii de marcă internaţională).
Tribunalul a constatat că afirmaţiile reclamantei cu privire la contrafacerea mărcii P. nu sunt întemeiate, fiind înlăturate susţinerile acesteia cu referire la gradul de similaritate al semnelor în dispută, deci şi la caracterul uzual, descriptiv al elementelor „L.” sau „V.”
Instanţa a apreciat că semnele pretins frauduloase „P.L.” şi „P.V.” diferă faţă de marca reclamantei „P.” prin simpla adăugare a cuvântului „L.”(„lămâie” în limba engleză, fruct des utilizat împreună cu unele băuturi alcoolice sau în compoziţia unor băuturi alcoolice, dar cel mai des cu votcă) sau a elementului „V.” (care desemnează chiar produsul), produsele fiind din aceeaşi clasă (băuturi alcoolice - clasa 33), pentru care marca reclamantei este protejată, în rest, întreaga structură este identică.
S-a reţinut că marca reclamantei nu este similară cu semnele folosite de către pârâtă decât într-o mică măsură. Astfel, marca reclamantei este verbală, alcătuită dintr-un singur cuvânt lipsit de distinctivitate, pe când mărcile opuse sunt combinate, alcătuite din elementul „P.” şi alte cuvinte, precum şi un element figurativ. S-a apreciat că nu este relevant în speţă că pârâta nu deţine în România mărci înregistrate, de vreme ce aceasta a avut consimţământul titularului cererilor de marcă depuse la O.M.P.I.; de altfel, nici nu era necesar consimţământul reclamantei, întrucât pârâta a importat produse cu alte denumiri care nu încalcă drepturile exclusive ale reclamantei, semnele opuse nefiind identice, astfel cum a susţinut reclamanta.
Contrafacerea există atunci când pentru consumatorul cu o atenţie medie se verifică riscul de confuzie de a asocia semnul cu marca anterioară; riscul de confuzie se apreciază global, bazându-se pe impresia de ansamblu produsă de marcă şi semn, evaluare ce se efectuează din punct de vedere vizual, auditiv şi conceptual, ţinând cont, în special, de elementele lor distinctive şi dominante.
Urmare a acestei analize, tribunalul a constatat că semnele utilizate de pârâtă nu sunt virtual identice cu marca înregistrată a reclamantei, astfel încât nu se verifică riscul de confuzie; s-a observat că, de altfel, există numeroase mărci care conţin cuvântul P. şi care coexistă pentru produse din clasele 33 şi 35, iar un cuvânt generic nu poate deveni proprietatea exclusivă a unui singur titular.
Astfel, realizând această comparaţie între marcă şi semnele utilizate de pârâtă, s-a reţinut că marca verbală a reclamantei este un cuvânt generic, în timp ce semnele folosite de pârâtă pentru produsele importate sunt mărci combinate, cu element figurativ, având un fond de culoare verde într-un chenar alb; literele care compun cuvântul „P.,, sunt albe iar cele care compun cuvântul „L.” sunt de culoare roşie; în partea de sus, imediat sub chenarul alb, este reprodus un urs polar alb, iar sub cele două cuvinte „P.L.”, este desenat un cerc galben, cu nuanţe maronii, reprezentând stilizat o lămâie.
Şi “P.V.”, reprezintă tot o marcă combinată având un fond colorat în albastru cu chenar alb; literele care compun cuvântul „P.” sunt albe, iar cele care compun cuvântul „V.” sunt de culoare roşie; sub cele două cuvinte “P.V.”, este desenat un urs polar alb.
Tribunalul a apreciat că din toate acestea rezultă că marca reclamantei nu produce un risc de confuzie cu mărcile utilizate pe produsele importate de către pârâtă.
Totodată, s-a constatat că pârâta a susţinut că la organizaţiile internaţionale şi la O.S.I.M. s-a permis înregistrarea multor mărci conţinând cuvântul generic „P.”, iar diferenţierea tuturor acestor mărci are loc, în contextul unei aprecieri globale a similarităţii, datorită distinctivităţii date de elementele figurative, de elementele verbale suplimentare, grafia specială, culori, fiind admis că nu există risc de asociere şi confuzie între mărci.
Prima instanţă a mai constatat că reclamanta nu a făcut dovada utilizării mărcii în România, însă a susţinut că faptele pârâtei constituie şi acte de concurenţă neloială în sensul Legii nr. 11/1991; s-a apreciat că nu sunt întemeiate nici aceste susţineri, întrucât nu s-a probat reaua-credinţă a pârâtei, în calitate de comerciant, şi nici încălcarea uzanţelor cinstite de către aceasta, având în vedere că la data efectuării importului şi comercializării produselor, pârâta a acţionat cu bună credinţă, dat fiind că reclamanta nu avea calitatea de titular al mărcii „P.” S-a apreciat că opoziţiile reclamantei în procedura de înregistrare în România a mărcilor “P.V.” şi „P.L.”, în curs, pot avea efect în obţinerea protecţiei acestor mărci în România pentru titularul-solicitant P.S., dar nu întemeiază exclusivitatea mărcii „P.”, înregistrată de către reclamantă la O.S.I.M., existând în acest sens o diferenţă între acţiunile cetăţeanului maghiar, titular-solicitant, P.S., şi acţiunile persoanei juridice române SC U.D.P. SRL, importator/destinatar autorizat.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei, în sensul că pe site-ul de internet se comercializează băuturi alcoolice “P.V.” şi „P.L.”, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada că site-ul ar aparţine pârâtei, pentru ca aceasta să fie răspunzătoare de informaţiile conţinute de site, aşa încât au fost înlăturate ca neîntemeiate şi aceste susţineri.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în cauză de către pârâtă, dispunându-se obligarea reclamantei la 11.425 lei în favoarea acesteia (onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosar).
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamanta a promovat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 167/A din 22 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantei a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, iar pe fond: s-a admis în parte cererea, s-a dispus în sarcina pârâtei interdicţia fabricării, promovării, introducerii pe piaţă, oferirii spre vânzare, depozitării, comercializării în orice formă şi în orice mod, a importului sau exportului produselor care poartă semnele "P.", "P.V.", "P.L.", "P.D."; s-a dispus obligarea pârâtei la distrugerea stocurilor de produse ce poartă semnele "P.", "P.V.", "P.L.", "P.D.", precum şi a materialelor promoţionale referitoare la acestea, ca şi obligarea la retragerea de pe piaţă a acestor produse; au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate, în ceea ce priveşte respingerea cererii de publicare a hotărârii instanţei într-un cotidian cu tiraj naţional.
Pentru a pronunţa această decizie, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Apelanta-reclamantă este titulara mărcii individuale verbale „P.” pentru produsele din clasa 33 (băuturi alcoolice, cu excepţia berii), 35 şi 39 din Clasificarea de la Nisa; data depozitului cererii, conform art. 16 din Legea nr. 84/1998, este 22 februarie 2008, în timp ce data înregistrării mărcii, conform art. 26 din Legea nr. 84/1998, este 20 octombrie 2011.
Potrivit facturilor fiscale, proceselor-verbale de predare-primire, scrisorii de transport, avizului de însoţire a mărfii depuse la dosar (filele 199-203 dosar primă instanţă), la data de 26 septembrie 2011 intimata-pârâtă a achiziţionat de la SC U.D.P. Kft, 7.560 de sticle cu băuturi alcoolice purtând denumirea „P.V.” şi 4.536 de sticle cu băuturi alcoolice purtând denumirea „P.L.”, pe care le-a vândut în aceeaşi zi unui terţ - SC C.A. SRL.
Intimata a invocat dreptul de a importa şi comercializa în România băuturi alcoolice spirtoase sub mărcile “P.V.” şi „P.L.”, în baza acordului dat de S.P. la data de 17 iunie 2011 (fila 54 dosar tribunal), persoană care a susţinut că este titularul mărcilor înregistrate la O.M.P.I.
Astfel cum a rezultat din certificatele O.M.P.I. (filele 49-53 dosar tribunal), numitul S.P. a înregistrat, în baza Aranjamentului de la Madrid şi a Protocolului referitor la acesta, la datele de 02 iunie 2011, respectiv 09 iunie 2011, cereri de desemnare a României ca ţară în care se solicită extinderea protecţiei care rezultă din înregistrarea internaţională a mărcilor figurative “P.V.” şi „P.L.”, pentru clasele de produse 33 (băuturi alcoolice, cu excepţia berii) şi 35.
Intimata-pârâtă a pretins că la data de 26 septembrie 2011, când a realizat importul şi revânzarea produselor alcoolice cu denumirea “P.V.” şi „P.L.”, a verificat pe site-ul O.S.I.M. şi pe cel al OMPI situaţia înregistrării mărcilor “P.V.” şi „P.L.”, depunând la dosar extrase.
Conform extrasului de pe site-ul O.S.I.M. din data de 26 septembrie 2011 (f. 69), titularii mărcilor “P.V.” şi „P.L.”, înregistrate pentru clasa de produse 33, erau decăzuţi din drepturile conferite de marcă.
Extrasele de pe site-ul O.M.P.I. (fără dată a generării), referitoare la mărcile figurative “P.V.” şi „P.L.” (filele 70-74), cuprind, referitor la desemnarea României ca ţară în care se solicită extinderea protecţiei, menţiunea nedatată în sensul că ”perioada de refuz a expirat şi nicio notificare de refuz provizoriu nu a fost înregistrată” - aplicarea regulii nr. 5 menţinută).
Alte extrase de pe acelaşi site al O.M.P.I., referitoare la aceleaşi două mărci, menţionează că refuzul provizoriu de protecţie a fost primit de Biroul Internaţional la 03 octombrie 2011, fiind notificat la data de 13 octombrie 2011 şi publicat la 03 noiembrie 2011.
Instanţa de apel a constatat că deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta a reprodus dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, din expunerea motivelor de fapt şi de drept ale cererii rezultă cu claritate că aceasta a înţeles să îşi întemeieze pretenţiile pe dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, temei în raport cu care instanţa de apel a analizat cererea, prin prisma criticilor formulate prin motivele de apel; astfel, reclamanta nu a pretins că semnele utilizate de către pârâtă sunt identice cu marca reclamantei, ci a argumentat asemănarea acestora cu marca, vorbind despre o identitate virtuală şi pretinzând că această similaritate va determina pe consumatori să considere că produsele au o origine comună.
Totodată, s-a reţinut că dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 84/1998 (invocate ca temei în cererea introductivă) nu sunt incidente în cauză, având în vedere că faptele care, aducând atingere unui drept la marcă sau asupra unei indicaţii geografice, constituie infracţiuni, litigiul de faţă având o natură pur civilă.
Analizându-se dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a reţinut că aplicarea acestui text presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1) reclamanta să fie titulara unui drept la marcă; 2) pârâta să fie utilizator sau potenţial utilizator în activitatea comercială a unui semn pentru care, datorită faptului ca este identic sau asemănător cu marca reclamantei şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare cu cele pe care pârâta aplică semnul, exista un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
1. S-a constatat că prima condiţie este îndeplinită în cauză, întrucât reclamanta este titulara drepturilor asupra mărcii individuale verbale „P.”, cu începere de la data de 22 februarie 2008, data depozitului naţional reglementar, date fiind şi dispoziţiile art. 3 lit. b) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
Prin urmare, au fost înlăturate apărările pârâtei (impropriu subsumate excepţiei de prematuritate), în sensul că reclamanta nu ar beneficia de protecţia conferită de art. 36 din Legea nr. 84/1998, pentru aceea că la data de 26 septembrie 2011 marca sa nu era înregistrată.
Au fost apreciate ca nefondate şi susţinerile pârâtei prin care a pretins că marca reclamantei „nu este o marcă exclusivă”, în sensul că nu îi conferă acesteia drepturi exclusive asupra cuvântului „P.”, cuvânt de largă utilizare în limba română, atât în vorbirea curentă, cât şi în alte domenii.
Deja s-a reţinut că marca reclamantei a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2011, iar în cauză nu s-a susţinut sau dovedit că aceasta ar fi fost anulată, astfel că în favoarea acesteia operează o prezumţie de validitate.
Chiar dacă s-ar ignora această prezumţie, nu se poate aprecia că marca „P.”, înregistrată de reclamantă, nu are caracter distinctiv pentru clasa de produse 33 (băuturi alcoolice, cu excepţia berii), întrucât nu evocă natura sau caracteristicile comune, proprii, predominante ale produselor respective; totodată, un anumit caracter aluziv asupra unei înalte calităţi a produselor nu poate afecta puterea distinctivă a mărcii.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, reclamanta are un drept exclusiv asupra mărcii verbale „P.”; au fost apreciate ca nerelevante şi susţinerile pârâtei în sensul că există numeroase mărci înregistrate, care ar conţine cuvântul „P.”, având în vedere că reclamanta este singura îndreptăţită să aprecieze asupra modului în care îşi protejează drepturile şi nu poate fi obligată să acţioneze şi împotriva altor persoane; pe de altă parte, s-a observat că lista mărcilor care conţin elementul P., depusă la dosar de către pârâtă nu indică şi clasele de produse pentru care aceste mărci au fost înregistrate, având în vedere că orice apreciere a similarităţii semnelor, în condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, are ca premisă identitatea sau similaritatea produselor/serviciilor.
Nerelevante au fost apreciate şi afirmaţiile în sensul că reclamanta nu a dovedit utilizarea mărcii în România, având în vedere că dispoziţiile art. 36 şi art. 37 din Legea nr. 84/1998 nu impun reclamantei o atare condiţie, lipsa unei folosiri efective a mărcii putând constitui eventual temei pentru o cerere în decăderea drepturilor asupra mărcii, conform art. 46 din Lege.
2. S-a constatat că şi această a doua condiţie este îndeplinită în cauză.
Astfel, pârâta a importat şi revândut la data de 26 septembrie 2011, o cantitate însemnată de băuturi alcoolice îmbuteliate în sticle pe ale căror etichete era inscripţionat cuvântul „P.” Aceste acte de comerţ ale pârâtei au avut ca obiect produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca reclamantei (din clasa 33 a Clasificării de la Nisa), fiind îndeplinită aşadar una dintre cerinţele condiţiei prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
O altă cerinţă constă în folosirea de către pârâtă, în activitatea comercială, a unui semn identic sau asemănător cu marca reclamantei, iar în raport de obiectul cererii reclamantei şi de probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a realizat această analiză în mod distinct pentru semnele “P.V.”, „P.L.” şi „P.”, faţă de semnul „P.D.”
Astfel, s-a constatat în activităţile comerciale desfăşurate la data de 26 septembrie 2011, pârâta a folosit cuvântul „P.”, care a fost aplicat pe etichetele sticlelor cu băuturi spirtoase. Cuvântul a fost folosit în două variante: în prima dintre ele, cuvântul a fost aplicat cu majuscule albe pe fond albastru, având alăturat mai jos cuvântul „V.”, scris cu majuscule roşii de dimensiuni mult mai mici; de asemenea, pe etichetă a fost desenat un urs alb, stilizat, pe un fond alb difuz; în cea de-a doua variantă, cuvântul a fost aplicat cu majuscule albe pe fond verde, având alăturat mai jos cuvântul „V.”, scris cu majuscule roşii de dimensiuni mult mai mici; de asemenea, pe etichetă au fost desenate un cerc galben, cu marginile difuze şi un urs alb, stilizat.
Instanţa de apel a apreciat că din punct de vedere conceptual, elementul dominant al semnelor “P.V.” şi „P.L.” este cuvântul „P.”, însă acesta nu evocă natura sau caracteristicile comune ale produsului; spre deosebire de cuvântul „P.”, particulele “V.” şi „L.” evocă natura, respectiv aroma produsului şi nu conferă semnului caracter distinctiv.
Şi din punct de vedere vizual, cuvântul „P.” s-a apreciat a fi elementul dominant al semnelor folosite de pârâtă, întrucât cuvântul iese în evidenţă prin contrastul puternic dintre culoarea albă a literelor sale şi fondul de culoare închisă, albastru sau verde, precum şi prin dimensiunile foarte mari; în opoziţie cu acesta, cuvintele “V.” şi „L.” sunt mult mai greu de distins, fiind scrise cu litere foarte mici (aproximativ a şasea parte din dimensiunea literelor cuvântului „P.”) şi necontrastante în raport cu fondul (roşii, pe fond albastru sau verde); şi elementele figurative au caracter secundar în raport cu cuvântul „P.”, întrucât pentru orice subiect este mult mai facil să citească un cuvânt scris cu majuscule, decât să descifreze semnificaţia unui desen stilizat.
În raport de apărările intimatei-pârâte, se impune şi analiza similarităţii verbale a semnelor folosite de aceasta, faţă de marca apelantei-reclamante.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că V. este unul dintre produsele aparţinând clasei 33 pentru care a fost înregistrată marca reclamantei. În ipoteza în care consumatorul s-ar adresa vânzătorului pentru a obţine produsul dorit, s-ar ajunge la identitatea virtuală dintre V. „P.” şi “P.V.”; în cazul „P.L.”, similaritatea verbală se datorează accentului care cade pe primul termen al asocierii.
Într-un alt plan al analizei, întrucât existenţa unui drept la marcă al pârâtei ar fi de natură a paraliza acţiunea în contrafacere formulată de reclamantă, curtea de apel a reţinut că este necesar a se preciza că pârâta nu este titulara niciunui drept derivând din marcă, pe care să îl poată opune reclamantei. Această concluzie are la bază împrejurarea că nici S.P. nu este titularul unor astfel de drepturi, iar drepturile invocate de pârâtă au la bază acordul din 17 iunie 2011 al acestuia, descris în cadrul prezentării situaţiei de fapt.
Astfel, la data de 03 octombrie 2011, O.S.I.M. a comunicat către O.M.P.I. refuzul provizoriu de extindere în România a protecţiei pentru mărcile internaţionale, iar la data de 13 octombrie 2011 a fost notificat acest refuz lui S.P. Astfel cum a rezultat din adresa din 23 septembrie 2011 şi avizul din 20 septembrie 2011 (filele 109-112 dosar tribunal), avizele de refuz au fost emise la solicitarea reclamantei, care a invocat marca sa anterioară având dată şi număr de depozit din 22 august 2008, respectiv marca „P.” (fila 57 dosar primă instanţă).
Prin urmare, s-a apreciat că până la epuizarea favorabilă a căilor de atac formulate de S.P. împotriva celor două avize de refuz provizoriu, acesta nu poate opune reclamantei un drept decurgând din cele două cereri de extindere a protecţiei.
Această concluzie se impune întrucât depunerea ulterioară datei depozitului cererii reclamantei, a unei cereri de înregistrare a unei mărci identice sau similare, nu poate constitui o piedică în calea exercitării dreptului prevăzut de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, decât în cazul în care cererea ulterioară ar fi admisă şi marca subsecventă s-ar înregistra. În caz contrar, protecţia conferită de art. 36 ar fi iluzorie, dacă oricine ar putea să împiedice exercitarea ei prin înregistrarea unei cereri ulterioare.
Curtea de apel a mai reţinut că verificarea de către pârâtă a statutului mărcilor naţionale “P.V.” şi „P.L.” la data de 26 septembrie 2011 şi împrejurarea că la aceeaşi dată, pe site-ul O.M.P.I. ar fi fost publicată menţiunea „perioada de refuz a expirat şi nicio notificare de refuz provizoriu nu a fost înregistrată” cu privire la cererile formulate de S.P., nu conduce la concluzia bunei credinţe a pârâtei.
Pârâta este un profesionist care, conform propriilor afirmaţii şi relaţiilor furnizate de O.N.R.C., acţionează în principal pe piaţa produselor alcoolice. Prin urmare, diligenţa pe care trebuia să o manifeste în derularea operaţiunilor comerciale din 26 septembrie 2011 se impune a fi apreciată în abstract, cu maximă rigoare.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că pârâta era datoare să sesizeze caracterul esenţial, principal al elementului „P.” din cuprinsul pretinselor mărci ale produselor pe care le comercializa şi să verifice statutul acestei mărci pe site-ul O.S.I.M.
Pe de altă parte, s-a constatat că nu există prevederi în Legea nr. 84/1998, în Decretul nr. 1176/1968 (de ratificare a Aranjamentului de la Madrid), sau în Legea nr. 5/1998 (de ratificare a Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid) care să stabilească un termen în care O.S.I.M. să comunice către O.M.P.I. avizul de refuz provizoriu, ci doar termenul de două luni prevăzut de art. 19 Legea nr. 84/1998 pentru formularea opoziţiilor de către persoanele interesate. În aceste condiţii, devin aplicabile dispoziţiile regulii nr. 5, privind termenul de 1 an. Or, pârâta nu se poate prevala de necunoaşterea legii, după cum nu poate pretinde că nu a observat caracterul contradictoriu al menţiunilor arătate anterior ca fiind publicate pe site-ul O.M.P.I.
Instanţa de apel a mai reţinut că drepturile lui S.P. asupra unor desene industriale reprezentând sticle ale băuturilor alcoolice “P.V.” şi „P.L.” nu pot fi opuse reclamantei în prezentul litigiu, întrucât Legea nr. 84/1998 nu prevede că astfel de drepturi înlătură protecţia aferentă drepturilor asupra mărcii; pe de altă parte, astfel cum corect a arătat şi pârâta, aceasta este un subiect de drept distinct de asociatul său S.P. şi nu a dovedit că asociatul i-ar fi transmis vreun drept legat de desenele industriale.
S-a mai reţinut că nu prezintă relevanţă în cauză dovezile produse de pârâtă, în sensul că şi alte subiecte de drept comercializează produse sub denumirea “P.V.” şi „P.L.”, întrucât reclamanta este singura care poate aprecia asupra modalităţii în care îşi protejează dreptul la marcă; de asemenea, este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că reclamanta a respectat dispoziţiile legislaţiei fiscale privind comerţul cu băuturi alcoolice.
În ceea ce priveşte legăturile pârâtei cu promotorii site-ului www.shoops.ro, s-a reţine că afirmaţiile reclamantei nu au fost dovedite, deşi acesteia îi revenea sarcina probei, conform dispoziţiilor art. 1169 din vechiul C. civ.
Referitor la semnul „P.D.”, curtea de apel a constatat că reclamanta nu a dovedit utilizarea acestuia de către pârâtă, însă argumentele anterior redate cu privire la similaritatea conceptuală dintre marca „P.” şi semnul “P.V.”, precum şi similaritatea verbală dintre marca „P.” şi semnul „P.L.” sunt pe deplin valabile.
Pe de altă parte, s-a apreciat că poziţia pârâtei, exprimată în răspunsul la notificarea reclamantei (fila 107 dosar primă instanţă), şi întreaga sa conduită procesuală, constând în negarea similarităţii dintre marca reclamantei şi semnele care au în compunere cuvântul „P.” şi chiar negarea caracterului distinctiv al mărcii „P.”, justifică în mod rezonabil temerea reclamantei că, în lipsa valorificării protecţiei conferite de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, pârâta i-ar putea încălca din nou dreptul, chiar şi prin folosirea semnului „P.D.”
În sfârşit, instanţa de apel a apreciat ca fiind întrunită în cauză şi ultima condiţie impusă de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât similaritatea dintre semnele folosite sau posibil a fi folosite de pârâtă, şi marca reclamantei, precum şi identitatea produselor pe care se aplică sunt de natură să îl determine pe consumatorul cu un grad mediu de atenţie să considere că acestea aparţin aceluiaşi producător.
Cu referire la conţinutul măsurilor ce pot fi dispuse împotriva pârâtei, instanţa de apel a constatat că acestea sunt enumerate exemplificativ în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998; acţiunea în contrafacere prevăzută de art. 36 alin. (2) din aceeaşi lege nu are numai un caracter sancţionator, ci şi un caracter preventiv; prin urmare, apreciind în raport de toate argumentele prezentate că temerile reclamantei sunt rezonabil justificate, instanţa de apel a apreciat că urmează a-i interzice pârâtei nu numai activităţile desfăşurate până în prezent, ci şi celelalte activităţi la care se referă petitul acţiunii.
S-a reţinut că renunţarea pârâtei la autorizaţia de destinatar pentru achiziţionarea de băuturi spirtoase, în baza căreia s-a emis Decizia nr. 076 din 08 august 2012 a Comisiei pentru autorizarea operaţiunilor de produse supuse accizelor armonizate (fila 312), nu constituie o garanţie că aceasta nu va mai exercita actele de comerţ ce constituie obiectul său principal de activitate, aceasta având oricând posibilitatea de a solicita o nouă autorizaţie.
Pârâta a dovedit că vândut „cu ridicata” întreaga cantitate de marfă contrafăcută importată la data de 26 septembrie 2011, fără a dovedi situaţia juridică ulterioară a acestor mărfuri.
Reţinând reaua-credinţă a pârâtei, conform celor anterior expuse, curtea de apel a apreciat că aceasta are obligaţia de a retrage de pe piaţă aceste produse şi de a distruge stocurile astfel create, ca şi obligaţia de a distruge materialele promoţionale, şi în cazul în care ar nesocoti interdicţiile impuse conform dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.
În ceea ce priveşte obligaţia de publicare a hotărârii instanţei într-un cotidian cu tiraj naţional, instanţa de apel a constatat că Legea nr. 84/1998 nu prevede o astfel de obligaţie ca efect al admiterii acţiunii în contrafacere, astfel încât aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC U.D.P. SRL a promovat recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată este nelegală, netemeinică şi inaplicabilă.
În primul rând, având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, republicată, recurenta consideră că marca P. a intimatei - reclamante trebuia refuzată la înregistrare, întrucât nu pot fi înregistrate mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv şi mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante.
Or, având în vedere că marca nu a fost refuzată la înregistrare, asociatul unic al recurentei (S.P.) a înţeles să solicite anularea mărcii a intimatei - reclamante în temeiul art. 47 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, republicată, acţiune ce face obiectul Dosarului nr. 41896/3/2014 al Tribunalului Bucureşti aflat în procedura de regularizare; recurenta redă şi motivele de fapt şi de drept susţinute în acţiunea menţionată.
Având în vedere introducerea cererii de anulare a mărcii intimatei-reclamante pe motive absolute de refuz, recurenta solicită instanţei de recurs reanalizarea motivării din decizia recurată cu privire la protecţia mărcii intimatei - reclamante şi în funcţie de soluţia dată de către instanţele competente asupra cererii de anulare a mărcii.
În ceea ce priveşte pretinsa contrafacere de marcă şi buna sa credinţă, recurenta susţine că nu a fabricat şi ambalat niciodată băuturi alcoolice (şi nici alte produse), ci avut doar calitatea de importator - destinatar autorizat al băuturilor alcoolice importate la 26 septembrie 2011, unică operaţiune de import/achiziţie intracomunitară, urmată de vânzarea imediată a întregului stoc de produse importate, purtând etichete inscripţionate cu semnele “P.V.” şi „P.L.”
Pentru această operaţiune a primit acordul scris al domnului S.P. care a deţinut certificatele de înregistrare al acestor mărci internaţionale la O.M.P.I., pentru “P.V.” şi pentru „P.L.”, cu ţară desemnată România, precum şi certificatele comunitare de modele industriale înregistrate la O.H.I.M. din 02 august 2011 pentru “P.V.” şi din 02 august 2011 pentru „P.L.”, acord care le-a fost dat în cadrul relaţiilor comerciale cu U.D.P. Kft din Ungaria, producătorul şi furnizorul acestor produse.
Recurenta mai învederează că, premergător acestei operaţiuni de achiziţie intracomunitară, inclusiv în ziua importului, a verificat dacă aceste inscripţionări nu ar intra într-un eventual conflict cu vreo marcă deja înregistrată şi publicată în România până la 26 septembrie 2011 (inclusiv), rezultatul acestui demers fiind unul negativ, la data menţionată nefiind publicată „P.” a intimatei-reclamante; deşi intimata a depus la O.S.I.M. cererea de înregistrare pentru marca „P.” la data de 22 februarie 2008, marca i-a fost acordată la data de 20 octombrie 2011, fiind publicată în B.O.P.I. la 30 noiembrie 2011, în timp ce certificatul de înregistrare a mărcii i-a fost eliberat la 15 ianuarie 2012.
În opinia recurentei, marca intimatei se bucură de protecţie abia de la data de 30 noiembrie 2011, când este adusă la cunoştinţa publică prin publicarea în B.O.P.I., dată la care importul recurentei era deja efectuat (26 septembrie 2011).
Contrar celor constatate de instanţa de apel, intimata - reclamantă nu se bucură de protecţie deplină de la data publicării cererii de înregistrare marcă, sens în care recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 4 alin. (1), art. 3 lit. h) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Ca atare, în perioada cuprinsă între data de depozit 22 februarie 2008 şi data publicării mărcii (30 noiembrie 2011), intimata - reclamanta a beneficiat numai de o protecţie provizorie, care urma să fie eventual confirmată prin admiterea cererii de înregistrare, publicarea acesteia şi eliberarea certificatului de marcă, operaţiuni ce au avut loc la data de 15 ianuarie 2012. În virtutea acestei protecţii provizorii, intimata beneficia de o protecţie limitată - numai pentru alte eventuale cereri de înregistrare ulterioare având acelaşi obiect, iar nu de protecţia integrală oferită de o marcă publicată.
O cerere de înregistrare a unei mărci (chiar şi publicată) nu poate opri comercializarea unor produse, deoarece este incert dacă acea cerere va fi sau nu admisă, astfel încât, recurenta susţine că intimata, la data importului, nu îi putea opune această marcă, cât timp nu era titularul acesteia; în consecinţă, în mod nefondat instanţa de apel a reţinut că pârâta a fost de rea-credinţă.
Recurenta mai susţine că deşi nu se impunea, din prudenţă, în perspectiva eventualei continuări a livrărilor acestor produse, a procedat şi la verificarea stării legale a mărcilor internaţionale ale d-lui S.P. “P.V.” şi „P.L.”, a căror protecţie în România era în curs de soluţionare, în ziua importului din 26 septembrie 2011, iar la data acestei verificări pe site-ul O.M.P.I. era menţionat - că perioada de opoziţie era depăşită şi nicio notificare de aviz de refuz provizoriu nu a fost primită.
Despre opoziţiile depuse la O.S.I.M. de intimată împotriva acordării protecţiei în România a mărcilor internaţionale “P.V.” şi „P.L.”, recurenta a aflat ulterior operaţiunii sale de import, după publicarea acestor avize de refuz provizoriu în gazeta O.M.P.I. nr. 41/2011, din data de 3 noiembrie 2011; deşi simpla notificare a unui aviz de refuz provizoriu nu înseamnă definitivarea acestei proceduri, după acest moment, recurenta a sistat benevol pregătirea următorului lot de import de băuturi alcoolice de la U.D.P. Kft. din Ungaria şi comercializarea acestor produse în România, până la clarificarea situaţiei.
Pe de altă parte, mai arată recurenta, dl. Schiszler deţine şi certificate de înregistrare a unor desene/modele comunitare - din 02 august 2011 pentru “P.V.” şi din 02 august 2011 pentru „P.L.”, menţionând că acesta a obţinut fără probleme protecţia acestor modele industriale şi în România, precum şi în alte 21 de ţări, fiind valabile şi în prezent.
Recurenta arată că, în acest context, consideră că prima instanţă a constatat în mod corect faptul că opoziţiile intimatei-reclamante în procedura de înregistrare în România a mărcilor internaţionale “P.V.” şi „P.L.” pot avea efect asupra obţinerii protecţiei acestor mărci în România pentru titularul-solicitant S.P., dar nu întemeiază exclusivitatea mărcii „P.”
Instanţa de apel a avut însă o opinie total contrară, considerând în mod neîntemeiat că recurenta a fost de rea-credinţă, în condiţiile în care, chiar instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei recurate toate diligentele depuse de către pentru a verifica dacă la data importului intra sau nu în conflict cu o altă marcă înregistrată, valabilă pe teritoriul României.
Principalul argument în reţinerea relei sale credinţe invocat de instanţa de apel constă în faptul că recurenta ar fi trebuit să verifice statusul mărcii intimatei reclamante pe site-ul O.S.I.M.; or, instanţa de apel omite împrejurarea că la data importului, intimata - reclamantă nu avea o marcă înregistrată ce ar fi putut fi verificată, ci doar o cerere de marcă, beneficiind la acel moment doar de un drept provizoriu dat de data de depozit a cererii.
În ceea ce priveşte similaritatea/diferenţa dintre marcă şi semnele pe care le-a utilizat, recurenta învederează că achiesează în totalitate la cele reţinute de prima instanţă care a apreciat în mod corect faptul că riscul de confuzie/asociere al acestora este exclus din partea consumatorului mediu.
Contrar celor reţinute de tribunal, curtea de apel a concluzionat în sensul existenţei riscului de confuzie, apreciind că elementul verbal dominant al mărcilor P.L. şi P.V. (utilizate în importul efectuat) ar fi cuvântul P.
Or, instanţa de apel s-a limitat exclusiv la elementele verbale, ceea ce din punct de vedere al intimatei este explicabil, întrucât marca sa este una verbală (alcătuită dintr-un singur cuvânt, generic, de largă răspândire în limba română şi în multe alte limbi, devenit uzual în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante, care nu conţine niciun element distinctiv), dar această limitare a analizei instanţei de apel nu se justifică. Analiza elementelor figurative (destul de complexe ale semnelor utilizate de către recurentă) este efectuată de către curtea de apel într-o singură frază, considerându-le în mod nejustificat elemente secundare.
În comparaţie cu marca opusă de intimata-reclamantă, marca internaţională “P.V.” a solicitantului S.P. (utilizată de recurentă pe băuturile importate) este o marcă individuală, combinată, constituită dintr-un spaţiu de formă dreptunghiulară cu partea superioară curbilinie, de culoare albastră, cu un chenar alb lateral şi sus, având în partea superioară o ieşitură cu limita de sus curbată, sub care se află cuvântul „P.” (sub forma unui arc de cerc), cu litere stilizate de culoare albă, iar dedesubt cuvântul „V.” cu litere roşii stilizate; în partea inferioară a mărcii, central, se află un urs alb stilizat într-o aureolă albă (în degrade spre fondul albastru).
Pe de altă parte, marca internaţională „P.L." (de asemenea, utilizată de către recurentă) este o marcă individuală, combinată, color, constituită dintr-un spaţiu de formă dreptunghiulară cu partea superioară curbilinie, de culoare verde, cu un chenar lateral şi sus alb, având în partea superioară o ieşitură cu limita de sus curbată sub care se află o siluetă stilizată de urs alb polar; cuvântul „P." (sub forma unui arc de cerc), cu litere stilizate de culoare albă, iar dedesubt cu litere roşii stilizate, cuvântul „L.”; în partea inferioară a mărcii, central, se află o lămâie stilizată de culoare galbenă.
Or, partea principală a acestor mărci internaţionale este partea lor figurativă colorată, care dă şi distinctivitate mărcii, aceste elemente figurative sunt clasificate potrivit Clasificării de la Viena a elementelor figurative cu codurile 3.1; 25.1 şi 29.1.
Din punct de vedere al impresiei generale, atât conceptual cât şi vizual, în baza criteriului elementului principal, mărcile internaţionale înregistrate la O.M.P.I. de către dl. S.P. sunt total diferite de marca opusă, „P.”, înregistrată de intimata - reclamantă.
În consecinţă, recurenta susţine că nu există risc de asociere şi confuzie la nivelul unui consumator mediu, cu mărcile internaţionale “P.V.” şi „P.L.”, care au ca elemente distinctive elementul figurativ color şi caracterele specifice ale părţii verbale, având în vedere faptul că mărcile se analizează ţinând cont de impresia generală creată de marcă şi nu pe baza simplei comparaţii a elementelor individuale. De asemenea, este posibil ca mărcile să posede elemente comune şi totuşi riscul de confuzie să fie exclus, deoarece în momentul achiziţionării unui produs cumpărătorul neavând posibilitatea să compare cele două mărci, el reţine elementele esenţiale din marcă; or, în cazul semnelor utilizate de recurentă, acesta este elementul figurativ color care diferenţiază mărcile „P.V. şi „P.L.” de cea opusă, „P.”, acestea neputând fi similare.
Recurenta mai arată că instanţa de apel a reţinut şi faptul că nu deţine (ca de altfel, nici dl. S.P.) un drept derivând din acest mărci pe care să îl opună intimatei - reclamante.
Se arată de către recurentă că nu a avut astfel de susţineri (în sensul că ar avea în patrimoniul său un drept de proprietate industrială), ci a invocat şi dovedit acordul d-lui S.P., pentru a importa şi comercializa în România produsele cu etichete “P.V.” şi „P.L.”, persoană care este parte într-o procedură în curs cu privire la extinderea protecţiei acestor mărci şi în România, procedură care, la acest moment, nu este soluţionată definitiv şi irevocabil; în plus, aşa cum s-a arătat, acesta are şi calitatea de titular al unor modele industriale comunitare.
Or, cât timp semnele P.V. şi P.L. (utilizate de către recurentă) nu încalcă dreptul la marcă al intimatei reclamante (neexistând risc de confuzie), este irelevant, sub aspectul analizei eventualei contrafaceri a mărcii, dacă acele două mărci sunt sau nu protejate şi pe teritoriul României, ci trebuie analizat dacă semnele utilizate de către recurentă pe acele băuturi importate sunt sau nu în conflict cu marca înregistrată a intimatei - reclamante.
Totodată, recurenta invocă şi argumente de practică judiciară, arătând că soluţia instanţei de apel este diamteral opusă celei din Hotărârea nr. 142 din 19 martie 2009 din Dosarul nr. 399/2008, pronunţată în soluţionarea conflictului dintre marca combinată „Napolact Delicatesse A.” şi marca verbală anterioară „A.”, conflict identic cu cel din cazul de faţă; în acea Hotărâre, Comisia de Contestaţii Mărci din cadrul O.S.I.M., s-a pronunţat în favoarea mărcii combinate „Napolact Delicatesse A.” considerând că elementele caracteristice ale acestei mărci sunt suficient de diferite pentru a conferi distinctivitate faţă de marca opusă, marca verbală „A.”, constatând că deşi mărcile în conflict au un cuvânt comun identic „A.”, precum şi că produsele din clasa 29 sunt identice, impresia vizuală generală este total diferită - având în vedere diferenţele dintre elementele verbale şi figurative ce compun cele două mărci -, riscul de confuzie în raport cu capacitatea de orientare a publicului cu pregătire medie fiind practic exclus; de asemenea, se invocă şi soluţia reflectată în Decizia nr. 1529 din 18 iunie 2002 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în conflictul dintre marca combinată „G.S.” vs. marca anterioară „S.”
În concluzie, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie - în ceea ce priveşte similitudinea vizuală, auditivă sau conceptuală a mărcilor în cauză - să fie fondată pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ţinând cont, în special, de elementele lor distinctive şi dominante.
Nu în ultimul rând, recurenta solicită Înaltei Curţi ca, la soluţionarea prezentului recurs, să ţină aibă în vedere şi Comunicarea comună a oficiilor naţionale din domeniul proprietăţii intelectuale din U.E. privind practica comună referitoare la întinderea protecţiei mărcilor în alb-negru din 15 aprilie 2014. Subiectul acestei comunicări comune îl reprezintă convergenţa diferitelor abordări ale mărcilor în alb-negru şi/sau în nuanţe de gri sub aspectul priorităţii. Una dintre întrebările la care se răspunde şi se stabileşte o practică comună este cu privire la prioritatea unei mărci în alb/negru. Astfel se răspunde prin această practică comună la următoarea întrebare : O marcă înregistrată în alb-negru şi/sau în nuanţe de gri este poate fi considerată identică cu aceeaşi marcă în culori? Practica comună stabilită cu privire la această situaţie stabileşte că o marcă în alb-negru faţă de care se revendică prioritatea nu este identică cu aceeaşi marcă în culori decât dacă diferenţele de culoare sunt nesemnificative. România şi-a asumat aplicarea acestei practici comune la soluţionarea tuturor cererilor în curs de procesare la data implementării cât şi la soluţionarea tuturor acţiunilor din aria specifică de competenţă, în curs de desfăşurare la data implementării, astfel încât trebuie aplicată această practică şi speţei deduse judecăţii în prezenta cauză.
De asemenea, se solicită a se avea în vedere şi Comunicarea comună privind practica comună a oficiilor naţionale din domeniul proprietăţii intelectuale din U.E. pentru motivele relative de refuz - riscul de confuzie (impactul clementelor nedistinctive/slabe) din 2 octombrie 2014 pe care a adoptat-o şi România, fiind publicată pe site-ul O.S.I.M. Această practică comună stabileşte că atunci când mărcile au în comun un element fără caracter distinctiv (P., în cazul de faţă), evaluarea riscului de confuzie se va axa pe impactul elementelor care nu coincid asupra impresiei de ansamblu produsă de mărci; aceasta va ţine cont de similitudinile/diferenţele şi de caracterul distinctiv al elementelor care nu coincid.
Recurenta conchide în sensul că şi dacă sunt aşezate una lângă cealaltă, marca „P.” a intimatei nu produce un risc de confuzie cu mărcile internaţionale “P.V.” şi „P.L.”, semne utilizate de recurentă pe băuturile importate în unicul import efectuat.
În final, recurenta dezvoltă şi argumente prin care susţine inaplicabilitatea deciziei instanţei de apel.
Astfel cum a susţinut, recurenta a efectuat un unic import în România de băuturi alcoolice (vodcă) la data de 26 septembrie 2011, întreaga cantitate de produse fiind vândută în aceeaşi zi către SC C.A. SRL.
Aşa fiind, din probele cauzei (documentaţia vamală, fiscală şi financiară depusă la dosar şi reţinută în mod corect de prima instanţă), reiese în mod clar faptul că recurenta nu a deţinut niciodată stocuri de băuturi alcoolice, deci nici stocuri cu băuturi inscripţionate “P.V.”, respectiv „P.L.”, având în vedere că nici singurul import vândut în aceeaşi zi către SC C.A. SRL nu a staţionat în stocul său.
Se mai arată că, după livrarea mărfii, societatea cumpărătoare SC C.A. SRL, nu a plătit nicio parte din valoarea acesteia, motiv pentru care recurenta a procedat la demararea executării silite împotriva acesteia; ulterior, societatea menţionată a intrat în insolvenţă, iar la data formulării prezentului recurs s-a şi închis procedura insolvenţei împotriva acesteia, în prezent, fiind radiată.
Lichidatorul judiciar al SC C.A. SRL a informat-o pe recurentă că marfa rămasă pe stoc a fost confiscată şi vândută la licitaţie de către organele fiscale; prin urmare, nici la singurul destinatar al mărfurilor importate de recurentă nu se verifică existenţa unor stocuri de băuturi alcoolice inscripţionate P.V. şi P.L.
În plus, materialele promoţionale au fost retrase din singurul loc unde se găseau (de la distribuitor), la scurt timp de la prima notificare de plată din noiembrie 2011 transmisă distribuitorului, astfel încât, la acest moment, recurenta susţine că nu mai deţine nici materiale promoţionale referitoare la aceleaşi produse.
Totodată, recurenta învederează că nu a avut în stoc produse inscripţionate P.V., ci eventual P.V. (produsele importate); deşi în întreaga motivare a deciziei recurate, instanţa de apel se referă la comercializarea produsului P.V., în dispozitiv interzice comercializarea produselor cu inscripţia P.V., preluând integral solicitările greşite ale intimatei - reclamante.
Pe de altă parte, recurenta arată că nu a avut niciodată marfă inscripţionată P.D., aspect reţinut de către instanţa de apel, astfel încât apare ca fiind lipsită de obiect obligaţia de distrugere a unor stocuri de marfă care nu au existat niciodată şi cu privire la care chiar instanţa de apel a reţinut în acest sens; de altfel, din probele depuse la dosar la termenul din 19 septembrie 2011 în faţa primei instanţe rezultă că nici nu este vorba despre un produs „P.D.”, ci de „Desert P.”, al unui terţ, cu care recurenta nu are nicio legătură, astfel cum a precizat şi în răspunsurile la interogatoriu.
Indiferent de caracterul preventiv al acţiunii în contrafacere reţinut de către instanţa de apel, recurenta consideră că nu este posibil ca printr-o hotărâre judecătorească să se dispună o măsură imposibil de adus la îndeplinire şi în deplină contradicţie cu motivarea deciziei; de asemenea, este absurdă obligarea sa la distrugerea stocurilor de mărfuri în condiţiile în care în motivarea deciziei s-a reţinut că nu mai deţine stocuri de marfa, în condiţiile în care există la dosarul cauzei dovada numărului de produse intrate, a numărului de produse ieşite, dar şi a distrugerii distrugerea marcajelor, respectiv returnarea autorizaţiei de destinatar autorizat.
Recurenta a anexat motivelor de recurs copia cererii de chemare în judecată formulată de S.P. împotriva intimatei reclamante din cauza de faţă SC T.L.F.T. SRL prin care solicită anularea mărcii P. şi copia sentinţei civile nr. 539F din 23 iunie 2014 a Tribunalului Alba, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi de insolvenţă, prin care s-a dispus închiderea procedurii falimentului împotriva SC C.A. SRL; dovada de la registrul comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş privind suspendarea activităţii recurentei SC U.D.P. SRL în perioada 7 mai 2014 - 6 mai 2017.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat; excepţia nulităţii recursului ca şi excepţia lipsei de interes a recurentei în susţinerea recursului, invocate prin aceeaşi întâmpinare, au fost respinse de Înalta Curte la termenul de azi, conform menţiunilor şi pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii.
Cererea de la fila 64 dosar recurs, prin care recurenta pârâtă solicita suspendarea soluţionării cauzei în considerarea acţiunii în anularea mărcii reclamantei, de asemenea, a fost soluţionată în sensul respingerii ei, înainte de intrarea în dezbateri asupra recursului.
În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.
Recursul formulat este fondat în limitele ce se vor arăta.
Recursul de faţă este fundamentat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că doar în mod formal a fost indicată şi ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 8 - instanţa, interpretând actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoilenic al acestuia - întrucât în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta nu a dezvoltat critici de natură a susţine această motiv de modificare a deciziei recurate; în plus, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată - contrafacere marcă, întemeiată pe dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, rezultă că acest motiv de recurs nu poate intra în discuţie, nefiind dedus judecăţii, în ce priveşte pretenţiile formulate, vreun act juridic, fie din perspectiva valabilităţii lui (o cerere de anulare sau în constatarea nulităţii), fie pentru interpretarea acestuia (acţiune în interpretarea clauzelor actului juridic).
Se constată însă a fi fondate unele critici susţinute de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în ce priveşte soluţia adoptată de instanţa de apel şi, în consecinţă, măsurile dispuse cu referire la semnul „P.D.”
În debutul motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că marca P. a intimatei reclamante trebuia refuzată la înregistrare, întrucât, pe de o parte, este lipsită de distinctivitate, iar pe de altă parte, constă într-un semn devenit uzual în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante, ambele motive fiind motive absolute de refuz la înregistrare, sens în care face referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998.
Această critică nu poate fi reţinută, întrucât, într-o cerere în contrafacerea unei mărci introdusă de titularul ei, în măsura în care instanţa nu este învestită şi cu o cerere în anularea mărcii, formulată pe calea unei cereri reconvenţionale, excede limitelor unor simple apărări pe care le invocă pârâtul; în plus, recursul este o cale de atac prin care nu poate fi provocat decât un control de legalitate a hotărârii atacate, aceleaşi susţineri ale recurentei fiind înlăturate şi de instanţa de apel.
În consecinţă, se constată că în mod legal instanţa de apel a constatat că în favoarea mărcii reclamantei funcţionează o prezumţie de validitate ce nu poate fi răsturnată decât prin admiterea unei acţiuni în anularea înregistrării printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, astfel că, odată înregistrată această marcă, se prezumă că îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, republicată, astfel încât titularul ei are un drept exclusiv de exploatare, potrivit art. 36 alin. (1).
Totodată, cu referire la acelaşi aspect, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a formulat şi cerere de suspendare a soluţionării cauzei de faţă până la judecarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea înregistrării mărcii reclamantei formulată de S.P., în calitate de reclamant, cerere respinsă de această instanţă (pentru motivele arătate în practicaua deciziei), întrucât o cerere în contrafacere nu poate fi anihilată prin simpla formulare a cererii de anulare a mărcii, pentru că, în caz contrar, acest mijloc de apărare a exclusivităţii drepturilor titularului de marcă ar fi lipsit de orice eficienţă.
Nici dacă cererea în anularea mărcii ar fi fost formulată pe calea unei cereri reconvenţionale (cerere incidentală în pricina de faţă), prioritatea soluţionării reconvenţionalei nu ar fi putut fi luată în considerare, date fiind cele prevăzute de art. 120 C. proc. civ. ci, cel mult pronunţarea concominetentă asupra cererii principale şi a celei incidentale; astfel, textul invocat prevede: „(1) Cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală. (2) Când însă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa o poate judeca deosebit.”
Faţă de cele arătate, rezultă că situaţia de fapt a cauzei a fost corect reţinută de instanţa de apel, astfel că nu pot fi primite solicitările recurentei privind reevaluarea a acesteia (eventual, de instanţa de rejudecare), în considerarea unei soluţii definitive de anulare a mărcii, având în vedere că, astfel cum s-a susţinut prin motivele de recurs, la data declarării prezentei căi de atac, acţiunea menţionată se afla în procedura de regularizare în faţa primei instanţe, potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ.
Recurenta a mai arătat că în mod nelegal instanţa de apel a dispus admiterea acţiunii împotriva sa, întrucât nu a fabricat şi ambalat niciodată băuturi alcoolice (şi nici alte produse), ci avut doar calitatea de importator - destinatar autorizat al băuturilor alcoolice importate la 26 septembrie 2011, unică operaţiune de import/achiziţie intracomunitară, urmată de vânzarea imediată a întregului stoc de produse importate, purtând etichetete inscripţionate cu semnele “P.V.” şi „P.L.”
Înalta Curte va înlătura ca nefondată această critică întrucât admiterea acţiunii în contrafacerea unei mărci, din acest punct de vedere, este condiţionată doar de acte de folosire a mărcii pentru produsele sau serviciile cărora le este destinată, fără consimţământul titularului, astfel cum prevede art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, republicată.
În plus, art. 36 alin. (3) din acelaşi act normativ prevede: „ (3) În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;
c) punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn;
d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.”
Cum recurenta însăşi menţionează, a efectuat acte de import (chiar dacă o unică operaţiune de această natură) de produse alcoolice (vodcă) purtând semnele litigioase, ceea ce conduce la încadrarea acestui act de contrafacere în dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. c), anterior citate; raţiunea acestei soluţii decurge din exclusivitatea drepturilor titularului de marcă, ceea ce implică, între altele, dreptul exclusiv de a decide modalitatea de comercializare a produselor sale, de a-şi alege distribuitorii propriilor produse ori de a efectua acte de import sau export etc., sub marca pentru care deţine un titlu legal de protecţie.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, acordul pe care recurenta îl invocă pentru a susţine legalitatea actului său de import din data de 26 septembrie 2011, acord ce provine de la un terţ - S.P. - nu are nicio relevanţă în concurs cu drepturile opuse de intimata-reclamantă, titulară a mărcii verbale P. nr. 115440, cu începere a protecţiei din data de 22 februarie 2008 (data depozitului naţional reglementar) pentru clasele de produse 33 (băuturi alcoolice, mai puţin bere) şi clasele de servicii 35 şi 39 din Clasificarea de la Nisa.
Cu referire la efectele acestui acord din 17 iunie 2011 (fila 54 dosar primă instanţă), Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat această apărare a pârâtei şi a dat o dezlegare în fapt şi în drept acestor susţineri; prin motivele de recurs, recurenta nu combate însă raţionamentul dezvoltat prin considerentele deciziei, ci doar reia aceste susţineri din motivele de apel; ca atare, în prezentul recurs nu vor fi făcute reaprecieri cu privire la acest aspect, întrucât controlul judiciar exercitat în această etapă procesuală nu poate viza decât legalitatea hotărârii recurate.
Din acest punct de vedere, se constată că terţul menţionat a depus la O.M.P.I. cererile de înregistrare internaţională a două mărci combinate, cu elemente figurative (extinderea protecţiei în România în baza Protcolului de la Madrid), cereri - P.L. şi - P.V., ambele depuse la 25 martie 2011 (filele 70-74 dosar fond).
Or, având în vedere data la care a fost declanşată această procedură internaţională a înregistrării acestor mărci de către solicitantul menţionat, faptul că aceasta nu este finalizată nici până în prezent şi, în plus, că marca intimatei-reclamante beneficiază de protecţie legală de la data depozitului naţional reglementar (data depunerii cererii la O.S.I.M., conform art. 10 alin. (1) din lege), anume 22 februarie 2008, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a legii, instanţa de apel a înlăturat aceste apărări ale pârâtei.
Dacă terţul ar fi obţinut protecţia mărcilor în România pe baza unor cereri de înregistrare internaţională (sau de extindere a protecţiei) anterioare efectuării importului de către pârâtă, s-ar fi pus problema coexistenţei pe aceeaşi piaţă a mărcii reclamantei şi a celor aparţinând terţului, prin ipoteză, similare (astfel cum se va arăta) şi destinate a fi aplicate aceloraşi produse, astfel încât acordul pe care pârâta l-ar fi obţinut de la acesta din urmă, ar fi condus la reţinerea relevanţei unui astfel de consimţământ, întrucât pârâta ar fi importat produse purtând mărci protejate în favoarea celui care şi-a dat acordul.
Or, în condiţiile în care ipoteza descrisă anterior nu se verifică, recurenta pârâtă se află în situaţia de a fi importat produse purtând semne similare mărcii naţionale a reclamantei, aplicate pe produse identice, întrucât formularea de către un terţ (pe cale naţională, comunitară ori internaţională) a unei cereri ulterioare înregistrării mărcii reclamantei, nu poate constitui un impediment la invocarea exclusivităţii drepturilor asupra mărcii şi, în consecinţă, nici la admiterea acţiunii în contrafacere fie împotriva terţului, fie împotriva oricărei alte persoane căreia acesta i-ar permite utilizarea semnului a cărui înregistrare a solicitat-o (precum recurenta-pârâtă, în speţă).
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat şi susţinerile pârâtei referitoare la demersurile sale privind verificarea existenţei unei mărci înregistrate care să fie identică sau similară semnelor P.L. şi P.V. şi destinată a fi aplicată unor produse identice ori similare, semne sub care intenţiona a efectua un import de produse (în speţă, băuturi alcoolice - vodcă).
În consecinţă, nici aceste argumente invocate prin memoriul de recurs nu pot fi cenzurate de această instanţă, fiind chestiuni ce privesc situaţia de fapt a pricinii.
Din perspectiva legalităţii însă, Înalta Curte precizează că eventualei bune credinţe a pârâtului dintr-o acţiune în contrafacere nu îi este atribuit niciun efect legal (chiar dacă acest aspect a făcut obiectul unei analize distincte a instanţei de apel), astfel cum rezultă din modalitatea de redactare a textului de la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, republicată, dat fiind că lege nu prevede că actele de încălcare a unei mărci sunt sancţionate numai dacă sunt săvârşite cu intenţie.
Dimpotrivă, sub aspectul laturii subiective, o cerere în contrafacere este susceptibilă a fi admisă (dacă sunt întrunite şi celelalte premise ale normei) chiar dacă terţul căruia i se impută contrafacerea acţionează din culpă; raţiunea acestei soluţii adoptate de legiuitor are o deplină justificare, între altele, prin regulile clare, accesibile şi predictibile cu referire la publicitatea prin intermediul Buletinului Oficial de Proprietate Industrială, prevăzute pentru derularea procedurii de înregistrare a unei mărci.
Astfel, nu numai după admiterea înregistrării mărcii este prevăzută obligaţia legală de publicare a mărcii în BOPI, în format electronic (art. 26 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată), ci însăşi cererea de înregistrare se publică în format electronic (art. 17), iar după această publicare a cererii de înregistrare a unei mărci, terţii interesaţi pot formula opoziţii (art. 19); în plus, R.N.M. este public, astfel cum prevede art. 29 alin. (4) din acelaşi act normativ.
Prin urmare, într-o corectă aplicare a legii, instanţa de apel nu a dat vreo semnificaţie juridică în acest plan, rezultatului demersurilor recurentei pârâte (cercetarea documentară de la O.S.I.M. fila 69 dosar fond, din 26 septembrie 2011); pe de altă parte, susţinând această apărare, pârâta se raportează doar la publicarea înregistrării unei mărci, nu şi la publicarea cererilor de înregistrare a mărcilor, prevăzută de art. 17 din lege, aşa cum s-a arătat; în acest context se explică soluţia legiuitorului din art. 37, astfel cum se va detalia.
Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a stabilit că intimata-reclamantă se bucură de exclusivitatea drepturilor sale asupra mărcii P. de la data depunerii cererii de înregistrare - 22 februarie 2008 (data depozitului naţional reglementar), iar nu de la data admiterii înregistrării mărcii 20 octombrie 2011, ori a publicării acesteia în B.O.P.I. - 30 octombrie 2011 şi, cu atât mai puţin, de la data eliberării certificatului de înregistrare - 15 ianuarie 2012, contrar celor susţinute de recurentă prin motivele de recurs.
Din acest punct de vedere, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată dispune fără echivoc : „(1) Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani.”
În plus, corect au fost observate şi dispoziţiile art. 37 alin. (1) - (3) din lege, potrivit cărora:
„(1) Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere ca terţilor să le fie interzisă efectuarea actelor prevăzute la art. 36 alin. (2) numai după publicarea acesteia.
(2) Pentru actele prevăzute la alin. (1), săvârşite ulterior publicării cererii de înregistrare a mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata despăgubirilor este executoriu numai după data înregistrării mărcii.
(3) În cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost respinsă, solicitantul nu are dreptul la despăgubiri.”
Sensul textului citat este acela că acţiunea în contrafacerea mărcii poate fi formulată de solicitantul cererii de înregistrare numai după publicarea cererii (prevăzută de art. 17 din lege), legiuitorul prezumând însăşi calitatea de titular al mărcii în favoarea solicitantului, dar sub condiţie rezolutorie (admiterea înregistrării mărcii).
Astfel, în cazul în care nu se admite înregistrarea mărcii, acest beneficiu este pierdut retroactiv, iar în ipoteza admiterii, acesta dobândeşte retroactiv dreptul exclusiv asupra mărcii, care se consolidează de la data depozitului naţional reglementar, iar nu doar de la cea a publicării cererii de înregistrare; soluţia are o justificare evidentă în imposibilitatea luării la cunoştinţă de către terţi a depunerii cererii de înregistrare a unei mărci la un moment anterior publicării cererii.
Ca atare, în speţă susţinerile recurentei sunt lipsite de finalitate, având în vedere cele prevăzute de 37 şi constatându-se, totodată, că cererea în contrafacere a fost formulată de către intimata-reclamantă la 27 februarie 2012, aşadar, nu numai după publicarea cererii de înregistrare, ci chiar după admiterea înregistrării şi eliberarea certificatului de înregistrare, iar nu la un moment anterior.
În ce priveşte data naşterii în patrimoniul intimatei a drepturilor exclusive asupra mărcii, au fost deja citate dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a înlăturat şi susţinerile aceleiaşi pârâte cu privire la invocarea unor alte drepturi de proprietate industrială ce se regăsesc în patrimoniul aceluiaşi terţ - S.P. (desene/modele industriale din 02 august 2011 pentru “P.V.” şi din 02 august 2011 pentru “P.L.”), ele însele ulterioare mărcii reclamantei.
În mod prioritar însă, instanţa de apel a reţinut corect că funcţiile legale ale celor două categorii de drepturi de proprietate industrială conduc la lipsa de relevanţă a acestui argument; astfel, funcţia esenţială a mărcii este aceea de a desemna originea comercială a unui produs sau serviciu şi de a le distinge de cele identice sau similare ale altor comercianţi, în timp ce un desen sau model industrial protejează „ aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în două sau trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia acestuia”, astfel cum prevede art. 2 lit. d) din Legea nr. 129/2992 privind protecţia desenelor şi modelelor.
Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi susţinerile recurentei pârâte în sensul celor reţinute de curtea de apel cu privire la existenţa riscului de confuzie în privinţa semnelor P.L. şi P.V., în verificarea condiţiilor ce se desprind din dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Susţinându-se că în mod greşit s-a reţinut riscul de confuzie, recurenta pârâtă critică aplicarea greşită a legii de instanţa de apel şi evaluarea nelegală a factorilor ce conturează riscul de confuzie, interesând, din această perspectivă, criteriile se reies din jurisprudenţa C.J.U.E., echivalentul unor veritabile reguli de drept, pentru că jurisprudenţa C.J.U.E. stabileşate înţelesul autonom al unor concepte juridice proprii regulilor comunitare, transpuse şi în legea naţională.
Analiza riscului de confuzie implică o evaluare juridică prin corelarea şi stabilirea interdependenţei factorilor relevanţi ce se constituie, totodată, în premisele analizei riscului de confuzie şi stabilirea concluziei existenţei sau inexistenţei lui.
Înalta Curte constată că, astfel cum reiese din jurisprudenţa constantă a C.J.U.E., riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară, se apreciază global, ţinându-se cont de toţi factorii pertinenţi, în special de gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două mărci, precum şi între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea C.J.U.E. în cauza C-251/95 Sabel şi în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd).
În consecinţă, trebuie mai întâi stabilită identitatea ori similaritatea produselor/serviciilor şi similaritatea semnelor în conflict, condiţii cumulative.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a evaluat toţi factorii menţionaţi, din perspectiva regulilor şi principiilor afirmate în mod constant în jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxembourg, chiar dacă nu au fost făcute trimiteri explicite în acest sens în considerentele deciziei.
În privinţa comparării produselo,r instanţa de apel a reţinut identitatea de produse din clasa 35 - băuturi alcoolice, cu excepţie berii (în speţă, votcă), acest element de analiză a riscului de confuzie nefiind contestat de recurentă.
Atare constatare în ce priveşte identitatea produselor desemnate prin mărcile în litigiu, impune observarea unei alte reguli afirmate în mod constant de C.J.U.E., în sensul că un grad mai scăzut de similaritate între produse/servicii poate fi compensat printr-un grad ridicat între semne şi invers; dacă produsele sunt identice, rezultă că este suficient un prag mai scăzut al similarităţii semnelor pentru reţinerea riscului de confuzie.
Recurenta contestă însă reţinerea similarităţii între semnele aplicate pe produsele pe care le-a importat la 26 septembrie 2011, semne combinate, cu elemente figurative şi marca reclamantei P., marcă verbală, individuală.
Referitor la compararea semnelor în conflict, prin decizia recurată s-a enunţat în mod corect regula potrivit căreia această evaluare comparativă trebuie realizată global pentru a se putea stabili impresia pe care ansamblul elementelor ce compun mărcile o creează consumatorului produselor/serviciilor desemnate de acestea, identificându-se elementele distinctive şi dominante, în vederea verificării eventualei similarităţi între mărcă şi semne şi, dacă este cazul, a gradului de similaritate.
Pe de altă parte, operaţiunea de comparare va lua în considerare şi gradul de distinctivitate al mărcii anterioare fie intrinsecă, fie dobândită prin folosinţă (în aplicarea testului ce rezultă din Hotărârea C.J.U.E. în cazul C-375/97 General Motors - intensitatea, întinderea geografică, durata folosirii mărcii şi mărimea investiţiilor în promovarea mărcii); de asemenea, publicul relevant este unul dintre factorii interdependenţei ce influenţează riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între marcă şi semne.
Se impune a se preciza că evaluarea riscului de confuzie implică aprecierea distinctivităţii fiecărui component al mărcilor în conflict, întrucât doar astfel se poate identifica elementul dominant; chiar dacă un consumator percepe marca în ansamblu, în mod neîndoielnic, percepţia sa este influenţată de elementele intrinsec distinctive ce reprezintă elementul pregnant al semnului, cărora le acordă o atenţie mai mare comparativ cu cele pe care se aşteaptă să le regăsească pe un anumit produs (elementele nedistinctive ori chiar neglijabile).
Astfel, compararea semnelor, în integralitatea lor, se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic şi semantic sau conceptual, comparaţie care se realizează luându-se în considerare forma în care marca a cărei protecţie se urmăreşte prin promovarea cererii în contrafacere a fost înregistrată, criteriu corect observat şi de instanţa de apel.
În realizarea comparării semnelor cu marca, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a regulilor incidente, reţinând ca fiind întrunită cerinţa similarităţii.
Astfel, din punct de vedere fonetic, s-a reţinut un înalt grad de similaritate întrucât, deşi combinate (incluzând şi elemente figurative care însă nu interesează în planul analizei fonetice) în ansamblul semnelor aplicate pe produsele importate de pârâtă P.L. şi P.V., elementul dominant este particula P. - element identic cu marca verbală a reclamantei (P.); pe de altă parte, în mod corect s-a reţinut caracterul descriptiv al particulelor “V.” şi „L.” (chiar dacă cea din urmă, în limba engleză), întrucât ele au menirea de a desemna fie produsul (votcă), fie o componentă a ingredientelor acestuia (cu lămâie); urmare a acestor constatări, în mod corect acestor elemente le-a fost atribuit caracterul de elemente lipsite de distinctivitate, în timp ce pentru marca pârâtei funcţionează cel puţin distinctivitatea intrinsecă, efect al înregistrării.
Pe de altă parte, în măsura în care din punct de vedere auditiv marca intimatei este percepută exclusiv prin prisma unicului său elementului său verbal, în timp ce în ansamblul componentelor semnelor utilizate de recurentă acest element verbal se regăseşte în mod identic, atare constatare nu poate conduce la negarea unei funcţii distinctive independente a acestuia în ansamblul semnelor folosite de pârâtă, ci, contrar susţinerilor acesteia, reprezintă chiar elementul său dominant, iar nu unul neglijabil, prin raportare la percepţia consumatorului mediu, care este una globală (atare dezlegare se desprinde şi din Hotărârea pronunţată de C.J.U.E. la 6 octombrie 2005, cazul C-120/04, Medion AG v. Thomson multimedia Sales Germany & Austria GmbH parag. 30).
În consecinţă, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a criteriilor de evaluare a similarităţii fonetice, instanţa de apel a reţinut un înalt grad de similaritate.
Din punct de vedere vizual percepţia de ansamblu creată unui consumator mediu - rezonabil de atent, de bine informat şi circumspect are, de asemenea, un nivel ridicat de similaritate care nu poate fi ignorat, instanţa de apel stabilind în mod corect caracterul secundar al elementelor figurative (un urs polar) ca şi al elementelor descriptive - “V.” şi „L.” în ansamblul semnelor utilizate de pârâtă faţă de componenta dominantă P. prin diferenţa dintre dimensiunile fonturilor şi amplasarea elementului dominant în culori contrastante (fond şi literele cuvântului); pe de altă parte, în plan vizual, consumatorul percepe în primul rând elementele verbale, cu atât mai mult cu cât ele sunt suficient de distinctive, dar şi amplasate de o manieră care le accentuează (central, fonduri supradimensionate); şi elementele figurative sunt percepute de consumator, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt banale ori sugestive în raport cu produsele sau serviciile cărora le sunt destinate a se aplica; în cauză, elementele figurative constau în reprezentarea grafică, stilizată a unui urs polar (pentru P.V.), dar şi împreună cu un cerc galben (pentru P.L.), elemente care, în ansamblul semnelor pârâtei, pot fi percepute doar cu un rol decorativ, iar nu ca parte componentă a unei mărci, întrucât reprezintă detalii pe care, de obicei, publicul relevant le ignoră.
La nivel conceptual, de asemenea, a fost reţinută similaritatea, având în vedere că marca reclamantei nu evocă natura sau caracteristicile comune ale produsului, în timp ce asocierea aceluiaşi semn P. cu elementele „L.” şi „V.”, în mod evident evocă natura şi aroma produsului, fiind elemente descriptive.
Potrivit celor anterior arătate, rezultă că, în ansamblu, semnele au un înalta grad de similaritate, nivelul de similaritate depăşind pragul necesar în cazul identităţii produselor cărora marca şi semnele le sunt destinate a le fi aplicate, pentru a se reţine existenţa riscului de confuzie.
Riscul de confuzie (incluzând şi riscul de asociere) presupune situaţia în care consumatorul mediu care, de regulă, nu este confruntat cu marca şi semnele litigioase concomitent, să păstreze în memorie anumite elemente (cele distinctive şi dominante) ale mărcii anterioare care îl pot face să atribuie aceleiaşi surse comerciale originea produsului, date fiind caracteristicile comune ale semnelor cu care acestea sunt protejate ori, în cazul în care distinge produsele, doar să considere că cele două produse provin de la două întreprinderi diferite, între care există anumite legături economice, juridice ori financiare.
Publicul relevant îl reprezintă consumatorul mediu (concept autonom în jurisprudenţa instanţelor Uniunii, în aplicarea Regulamentului mărcii comunitare, legea naţională conţinând dispoziţii identice, datorită transpunerii Directivelor în materie), iar termenul de consumator se referă întotdeauna la consumatorii reali şi la cei potenţiali, prin urmare, atât cei care cumpără în prezent produsul sau care vor face acest lucru în viitor; or, consumatorul mediu al categoriei de produse vizate este prezumat a fi bine informat în mod normal, suficient de atent şi de avizat, chiar dacă nivelul de atenţie poate varia în funcţie de categoria de produse sau de servicii în cauză (hotărârea C.J.U.E. din 22 iunie 1999, în cauza C-342/97, Lloyd Schuhfabrik Meyer, par. 26).
Înalta Curte constată însă că în cauză se verifică susţinerile recurentei-pârâte cu referire la anumite considerente contradictorii ale instanţei de apel, ceea ce va conduce la reţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, dar şi pct. 9 C. proc. civ., cum s-a precizat deja.
Astfel, deşi întreaga analiză a instanţei de apel a fost fundamentată pe compararea mărcii reclamantei P. cu semnele aplicate pe produsele importate de pârâtă în scop de revânzare, iar pe de altă parte, având în vedere că nu s-a reţinut că în cadrul importului din 26 septembrie 2011 recurenta ar fi importat produse (băuturi alcoolice) care să poarte şi alte semne (cum este P.D.) decât cele deja arătate, rezultă că soluţia adoptată cu privire cel din urmă semn, nu se justifică din perspectiva art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, republicată; în ce priveşte la semnul P., pentru care sunt valabile aceleaşi constatări, recurenta nu a formulat însă critici prin prezentul recurs.
Vor fi însă înlăturate ca nefondate criticile concepute de recurentă din perspectiva inaplicabilităţii deciziei recurate cu privire la fiecare dintre operaţiunile comerciale menţionate în dispozitiv, întrucât aceste dispoziţii în mod corect au fost argumentate de instanţa de apel pe temeiul (şi a) funcţiei preventive a unei cereri în contrafacere - obligaţia de a nu face, menite a-şi produce efectele în viitor, fără o legătură necesară cu operaţiunile analizate în concret în cauză (import); în caz contrar, s-ar stabili o sarcină excesivă a titularului mărcii de a formula câte o acţiune în justiţie (prin ipoteză, împotriva aceluiaşi pârât) pentru fiecare tip de operaţiune comercială dintre variantele normative enumerate exemplificativ de art. 36 alin. (3) din Lege, după ce a obţinut deja o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă împotriva acestuia pentru contrafacere (sub forma importului neautorizat, de exemplu).
Ca atare, nu vor fi analizate nici criticile prin care recurenta tinde a demonstra că nu deţine stocuri de băuturi alcoolice (vodcă) şi că stocul ce a făcut obiectul singurei operaţiuni de import de la partenerul său din Ungaria nu a staţionat pe stocul său, fiind revândut de îndată către SC C.A. SRL, întrucât acestea vizează situaţia de fapt, dar şi având în vedere cele anterior arătate.
De asemenea, nu interesează în această cauză raporturile sale contractuale cu societatea menţionată şi nici statutul juridic actual al acesteia.
Pe de altă parte, nu vor fi primite nici solicitările recurentei formulate prin motivele de recurs, în sensul ca această instanţă să se raporteaze şi la Comunicarea comună a oficiilor naţionale din domeniul proprietăţii intelectuale din U.E. privind practica comună referitoare la întinderea protecţiei mărcilor în alb-negru din 15 aprilie 2014, precum şi la Comunicarea comună privind practica comună a oficiilor naţionale din domeniul proprietăţii intelectuale din U.E. pentru motivele relative de refuz - riscul de confuzie (impactul elementelor nedistinctive/slabe) din 2 octombrie 2014, publicată şi pe site-ul O.S.I.M.
Astfel, aceste comunicări (ulterioare pronunţării deciziei recurate) sunt adresate autorităţii administrative naţionale cu atribuţii de înregistrare a mărcilor (O.S.I.M.), nu constituie motive de ordine publică să poată fi analizate direct în recurs; în plus, obligaţia pentru instanţele naţionale de aplicare armonizată a dispoziţiilor din Directivele europene priveşte jurisprudenţa instanţelor Uniunii - Tribunalul de Primă Instanţă al Uniunii şi C.J.U.E., care cenzurează practica organului administrativ comunitar (O.H.I.M.) şi, eventual o validează prin deciziile adoptate; or, jurisprudenţă relevantă sub aspectele menţionate a fost avută în vedere în prezentele considerente.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei şi va modifica în parte decizia recurată în limitele arătate, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC U.D.P. SRL împotriva Deciziei nr. 167/A din 22 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că înlătură din dispozitivul acesteia, dispoziţiile referitoare la semnul „P.D.”
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 539/2015. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 541/2015. Civil → |
|---|
