ICCJ. Decizia nr. 56/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE 0E CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 56/2015
Dosar nr. 4912/118/2013
Şedinţa camerei de consiliu din 14 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 09 mai 2013, reclamanta F.C. Constanţa a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi al art. 107 alin. (2) din Legea nr. 1/2005, în contradictoriu cu pârâţii com. Agigea, prin primar, primarul com. Agigea, prefectul judeţului Constanţa şi Statul Român, prin M.F.P. în principal să se dispună obligarea pârâţilor să procedeze la compensarea valorii imobilului construcţie p+1 situat în satul Lazu, com. Agigea, jud. Constanţa, cu valoarea terenului de circa 15.010 mp (complex căsuţe) situat în com. Agigea sau, în subsidiar, obligarea Statului Român şi a com. Agigea ca plăţile, respectiv, despăgubirea conform Deciziei nr. 118 din 17 aprilie 2013 şi plata de către reclamantă a terenului să se facă concomitent.
Prin sentinţa nr. 4200 din 12 noiembrie 2013 Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei, reţinând în esenţă că, indiferent la ce text legal se raportează noţiunea de „compensare" în contextul prezentei acţiuni; (compensare cu alte bunuri şi servicii în condiţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013-măsură reparatorie prin echivalent sau. art. 1616 C. civ. reanţe reciproce între aceleaşi persoane), solicitarea reclamantei nu întruneşte niciuna din condiţiile actelor normative menţionate, fiind neîntemeiată.
Referitor la sensul vizat de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că pârâtul primarul comunei Agigea a fost obligat prin hotărâre judecătorească să emită o dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent inclusiv pentru construcţia demolată, constând în compensare cu alte bunuri şi servicii, iar în cazul în care unitatea administraţiv-teritorială nu dispune de astfel de bunuri sau servicii, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale - Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prima instanţă a reţinut câ, prin Dispoziţia nr. 118 din 17 aprilie 2013, primarul com. Agigea a propus acordarea de despăgubiri pentru construcţia menţionată mai sus către reclamantă şi a înaintat dispoziţia şi documentaţia aferentă notificării către Instituţia prefectului Judeţului Constanţa; această dispoziţie are semnificaţia acordării de despăgubiri băneşti potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, atunci în vigoare, ceea ce exclude posibilitatea acordării celeilalte măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, a atribuirii în compensaţie a altor bunuri şi servicii, întrucât cele două măsuri sunt prevăzute de lege şi de sentinţa nr. 3012 din 18 mai 2011 în mod alternativ, iar nu cumulativ, deci se exclud reciproc.
Tribunalul a mai constatat că împotriva Dispoziţiei nr. 118 din 17 aprilie 2013 reclamanta nu a formulat contestaţie potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta intrând în circuitul civil şi generând în patrimoniul reclamantei dreptul de a primi despăgubirile care vor fi stabilite potrivit legii speciale de autorităţile publice cu atribuţii în acest sens; în aceste condiţii, compensarea cu alte bunuri şi servicii, în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este cu atât mai mult exclusă, întrucât ar duce la o dublă despăgubire, ceea ce legea nu permite.
Referitor la sensul vizat din art. 1616 C. civ., compensaţia poate privi numai creanţe reciproce, adică între aceleaşi persoane, iar creanţa reclamantei are ca obiect puncte, iar eventuala creanţa de preţ ar avea ca obiect o sumă de bani; în plus, punctele nu pot fi folosite decât în condiţiile licitaţiei organizate potrivit art. 27 din Legea nr. 165/2013, deci nu pot fi compensate cu vreo sumă de bani, indiferent când aceasta din urmă ar fi exigibilă.
Referitor la sensul vizat de Legea nr. 165/2013, tribunalul a constatat ca măsuri compensatorii pentru construcţia P+l care face obiectul acţiunii au fost deja stabilite prin Dispoziţia nr. 118 din 17 aprilie 2013, împotriva căreia nu s-a formulat contestaţie şi care a intrat în circuitul civil şi nu se pune problema ca instanţa să mai hotărască o dată asupra dreptului la măsuri reparatorii, întrucât s-ar ajunge la o dublă despăgubire, ceea ce legea nu permite.
Prin Decizia nr. 49/C din 28 mai 2014 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei mai sus-menţionate, reţinând că reclamanta nu contestă legalitatea şi temeinicia Dispoziţiei nr. 118 din 17 aprilie 2013 a Primăriei com. Agigea ci, dimpotrivă, se bazează pe măsurile adoptate prin aceasta, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi art. 107 alin. (2) din Legea nr. 1/2005 solicitând „compensarea valorii" construcţiei cu cea a unui teren de 1.500 mp pe care reclamanta intenţionează să-l cumpere.
Faţă de această constatare, instanţa de; apel a reţinut că solicitarea de „compensare valorică" este neîntemeiată, din perspectiva Legii nr. 10/2001, întrucât această lege nu conţine nicio prevedere care să justifice (măcar aparent) cererea reclamantei.
Instanţa de apel a mai reţinut că solicitarea ca, în schimbul construcţiei demolate F.C. să primească terenul pe care are amplasate un complex turistic şi un grup de căsuţe de vacanţă, a mai făcut obiectul unei judecăţi; Dosar nr. 4626/118/2010, unde instanţele au statuat expres că „acordarea în compensare de alte bunuri este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notifica torului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordare în compensare şi care sa fie acceptate de persoana îndreptăţită.
Dată fund această hotărâre judecătorească în care s-a stabilii cu putere de lucru judecat că nu poate fi obţinut, în compensarea construcţiilor demolate, îerenui pe care reclamanta are amplasate anumite active, aceasta a învederat că înţelege să exercite dreptui de preemţiune prevăzut de art. 107 din Legea nr, 1/2005 şi, ca „mod de plată", a solicitat compensarea valorii bunurilor prevăzută în Dispoziţia nr. 118/2013 cu cea a terenului pe care intenţionase să îl cumpere.
În acest context este evident nu numai aceea că reclamanta nu înţelege să conteste Dispoziţia nr. 118/2013, dar că îşi bazează prezenta acţiune pe existenţa acestei dispoziţii, ce constituie premisa cererii sale originare de compensare.
În aceste condiţii, referitor la solicitarea din apel privind acordarea unui bun în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt incidente prevederile art. 478 alin. (3) Noul C. proc. civ. conform cu care, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.
Obiectul cererii îl constituie pretenţia concretă a reclamantului restituirea unei sume, executarea unei obligaţii, etc. Lucrul reclamat nu poate fi, însă, conceput independent de calificarea; juridică în virtutea căreia s-a făcut cererea şi în virtutea căreia ar putea fi primită de judecător; de aceea, pretenţia nu este doar un lucru (sume, bunul, etc), ci un drept subiectiv asupra lucrului reclamat, prin care pretenţia devine juridică.
De aceea, solicitările referitoare la solicitarea de respectare a Legea nr. 10/2001 privind acordarea ca bun disponibil în compensare a unui teren, deoarece nu a fost formulată în fața primei instanţe, astfel încât să învestească în"mod legal tribunalul şi, prin intermediul căii de atac, şi instanţa de control judiciar, reprezintă o cerere nouă, atât din punct de vedere al solicitării concrete cât şi al temeiurilor ei juridice, cerere nouă care nu putea fi cercetată de Curtea de Apel Constanţa.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta F.C. Constanţa, formulând următoarele critici:
1. Hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 1143-1153 din vechiul C. civ. şi dispoziţiile art. 1616-1623 din noul C. civ., în sensul că nu s-a efectuat o expertiză tehnică imobiliară actualizată pentru stabilirea corectă a celor două sume care trebuie compensate.
2. Hotărârea atacată încalcă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că în mod greşit nu au fost atribuite în proprietatea recurenteî-rcclamante terenurile aflate sub construcţiile proprietatea acesteia.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară",: iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care prmtr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după caz, legea speciala foloseşte o altă expresie similară".
Din textele legale anterior citate rezultă că singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în litigiile în care sunt contestate deciziile/dispoziţiile motivate de soluţionare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 (în măsura în care în speţă s-ar reţine un asemenea obiect al cererii de chemare în judecată) este apelul, sens în care prezenta cale de atac nu este prevăzută de lege, fiind, deci, inadmisibilă.
Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. art. 634 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ. sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, tară drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului şi nici recursului şi ca atare, are caracter inadmisibil caiea de atac exercitată de reclamantă împotriva deciziei din apel.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că, deşi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin cererea de chemare în judecată nu se contestă "legalitatea şi temeinicia dispoziţiei din 17 aprilie 2013 a Primăriei com. Agigea ci, dimpotrivă, se bazează pe măsurile adoptate. prin aceasta."
În atare situaţie, nici dinjperspectiva dreptului comun caiea de atac nu este admisibilă, întrucât pretenţiile reclamantei sunt în cuantum de 654.360 lei, iar potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 „în procesele pornite începând cu âata intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute ia ari. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată,.precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare depănă la 1.000.000 lei inclusiv."
Principiul legalităţii căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, în afara cărora nu se poî folosi alte mijioace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României statuând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt-cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.
Prin urmare, în raport de conţinutul dispoziţiilor legale mai sus evocate şi de vaioarea obiectului litigiului, de sub 1,000.000 lei, (suma indicată de reclamantă, obiect al compensării, prin memoriul de recurs fund de 654.360 lei), Înalta Curte constată că recursul declarat este inadmisibil, hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Constanţa fiind una definitivă în sensul dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată cu această cale de atac.
Prin aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta F.C. Constanţa, reprezentată prin preşedinte F.A., cu sediul în Constanţa, împotriva Deciziei nr. 49/C din 28 mai 2014 a Curţii de Apel Constanţa. secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii com. Agigea, prin primar, cu sediul în Agigea, judeţul Constanţa, prefectul judeţului Constanţa, cu sediul în Constanţa, judeţul Constanţa şi Statul Român, prin M.F.P. Bucureşti, cu sediul procesual ales în Constanţa, judeţul Constanţa.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 548/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 571/2015. Civil → |
|---|
