ICCJ. Decizia nr. 541/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 541/2015
Dosar nr. 39648/3/2012
Şedinţa publică din 20 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 11 octombrie 2012, sub nr. de Dosar 39648/3/2012, reclamanta SC L.D. SRL a chemat în judecată pârâţii SC X.X.L.C. SRL şi O.S.I.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună decăderea în totalitate a SC X.X.L.C. SRL din drepturile conferite de marca naţională individuală combinată „X.X.L.”, nr. de depozit din 25 martie 1997, înregistrată pentru servicii din clasa 35 - import-export, comerţ, întrucât, pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani, aceasta nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru serviciile pentru care a fost înregistrată; obligarea O.S.I.M. la radierea din Registrul Mărcilor a mărcii naţionale individuale combinate X.X.L., nr. de depozit din 25 martie 1997, înregistrată în numele în favoarea pârâtei SC X.X.L.C. SRL pentru servicii în clasa 35; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă, fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.”
Prin reglementarea acestui caz de decădere, legiuitorul a conferit „oricărei persoane interesate” dreptul să solicite instanţei aplicarea acestei sancţiuni, în cazul în care titularul mărcii nu a folosit-o „efectiv” pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani; interesul procesual (condiţie de exerciţiu a acţiunii civile) reprezintă „folosul practic şi imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare”; acest interes se materializează diferit în funcţie de cazul concret şi de materia supusă analizei.
Reclamanta şi-a justificat interesul în promovarea acţiunii de faţă, invocând următoarele aspecte:
La 20 august 2012 şi 23 august 2012 a primit notificări trimise de pârâta SC X.X.L.C. SRL, prin care aceasta îi interzicea în mod expres să folosească în activitatea sa denumirea „X.X.L." sub pretextul că prin aceasta ar aduce atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcii naţionale „X.X.L."
Pe data de 27 august 2012, pârâta a introdus împotriva L. cererea de cererea de chemare în judecată pentru încălcare de marcă ce face obiectul Dosarului nr. 6267/105/2012 aflat pe rolul Tribunalului Prahova; prin această cerere de chemare în judecată, SC X.X.L.C. SRL pretinde că L. îi încalcă drepturile asupra mărcii „X.X.L." şi a solicitat instanţei obligarea LIDL la încetarea utilizării denumirii „X.X.L.” şi la plata de despăgubiri.
Reclamanta susţine că pârâta încearcă să angajeze răspunderea sa civilă delictuală printr-o acţiune în care invocă pretinsa încălcare a drepturilor asupra unei mărci pe care aceasta nu o utilizează efectiv în România pentru serviciile pentru care a fost înregistrată.
În ce priveşte fondul cauzei, reclamanta a arătat că, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, decăderea pentru neuz poate fi cerută „de către pârâtul acţionat în judecată de către titularul mărcii într-o acţiune în contrafacere.”
Pe de altă parte, în mod constant s-a apreciat în doctrină că, pentru a putea fi opus în cadrul unei acţiuni în decădere, actul de folosire a mărcii trebuie să îndeplinească, printre altele, următoarele caracteristici: să fie real; să fie neechivoc; public şi serios; în plus, marca trebuie folosită în forma în care a fost înregistrată, adică pentru serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată (în cazul de faţă, comerţ - export-import), iar folosirea mărcii trebuie să aibă loc pe teritoriul României.
Din cele menţionate, în opinia reclamantei, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca sintagma „folosire efectivă” a mărcii să fie interpretată într-o manieră restrictivă pentru a nu goli de conţinut sancţiunea decăderii.
Reclamanta mai învederează că pârâta nu a făcut, în România, acte de folosire a mărcii pentru serviciile pentru care aceasta este înregistrată (import-export şi comerţ), care să poată fi calificate drept „folosire efectivă” în sensul Legii nr. 84/1998, cel puţin într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani anterioară datei introducerii prezentei acţiuni.
Mai mult, pârâta, deşi înfiinţată încă din anul 1996, nu pare să fi desfăşurat o activitate comercială reală în ultimii opt ani; astfel, potrivit extrasului de la O.N.R.C., pârâta are un capital social de doar 210 lei, iar conform informaţiilor de pe site-ul M.F.P., în perioada 2004 - 2011, aceasta nu a avut niciun angajat şi nu a înregistrat profit, astfel încât este exclusă şi utilizarea efectivă a mărcii înregistrate în favoarea sa.
Potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia. Aşadar, în cazul în care pârâta pretinde că a folosit marca în modalitatea prevăzută de lege, este ţinută să facă dovada unei astfel de utilizări, întrucât, în caz contrar, se impune decăderea sa în totalitate din drepturile conferite de marcă.
În drept, reclamanta a invocat art. 46 alin. (1) lit. a), art. 46 alin. (4) - (6) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, precum şi principiile generale de drept.
Pârâta SC X.X.L.C. SRL a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii formulate de reclamantă, iar pe calea cererii reconvenţionale, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin formularea cu rea-credinţă a prezentei acţiuni; de asemenea, a solicitat amendarea cu sancţiunea maximă atât a reclamantei SC L.D. SRL, cât şi a S.C. de Avocaţi - N., N., D., K., P., pentru introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice, în conformitate cu art. 1081 pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., sens în care arată că din probele pe care le va administra în cauză, va rezulta că acţiunea a fost introdusă de către reclamant, prin avocat, cu rea-credinţă, dorindu-se în acest mod tergiversarea acţiunii civile pe care a formulat-o în Dosarul nr. 6267/105/2012 aflat pe rolul Tribunalului Prahova, în prezent, suspendată la cererea reclamantei L.
În motivare, pârâta a arătat că somat-o pe reclamantă să nu mai utilizeze marca înregistrată X.X.L.; reclamanta însă a ignorat somaţiile sale şi nici nu a dorit să obţină licenţă legală de la pârâtă, astfel încât a fost acţionată în justiţie pentru contrafacerea mărcii X.X.L.
Deşi ar fi putut să obţină o licenţă de utilizare a mărcii X.X.L. în mod gratuit, doar cu specificarea numelui titularului mărcii, reclamanta a înţeles să facă uz de puterea sa economică şi solicită, prin prezenta acţiune, decăderea pârâtei din drepturile conferite de marcă, fără însă a lua în considerare dispoziţiile art. 46 alin (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998.
Condiţia minimă necesară pentru admiterea acţiunii, respectiv pentru decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, potrivit art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 republicată, este aceea ca, fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca să nu fi făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani.
Drept urmare, textul invocat instituie condiţia termenului imperativ de 5 ani neîntrerupţi, pentru ca titularul mărcii să fie decăzut din drepturile asupra mărcii.
Se mai învederează de către pârâtă, că deşi reclamanta a solicitat şi obţinut informaţii de la registrul comerţului cu privire la activitatea sa, ascunde în mod intenţionat faptul că societatea pârâtă a avut suspendată activitatea, o perioadă de 2 ani, o lună şi 3 zile, în perioada 27 mai 2009-1 iunie 2011; în consecinţă, prima condiţie pentru decădere (perioada de nefolosire) nu este întrunită în speţă.
Mai mult, chiar dacă s-ar admite că este lipsită de relevanţă împrejurarea suspendării activităţii titularului mărcii, art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, republicată prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii de folosirea mărcii de către un terţ.
Referindu-se la perioada în care activitatea SC X.X.L.C. SRL a fost suspendată, pârâta a solicitat instanţei să constate că marca X.X.L. a fost utilizată în mod continuu, chiar şi în perioada menţionată, întrucât: în anul 2006 a înfiinţat societatea comercială SC C.T.X.X.L. SRL, societate care, ulterior, şi-a schimbat numele în SC O.X.X.L. SRL; or, aceste denumiri au fost utilizate în baza unui contract de licenţă având ca obiect transmiterea drepturilor asupra mărcii; prin urmare, marca a fost activă prin utilizarea sa de către licenţiata pârâtei - SC O.X.X.L. SRL.
În ceea ce priveşte aprecierea reclamantei precum că pârâta nu are o activitate reală în ultimii opt ani, pârâta învederează că şi-a reluat activitatea în iunie 2011, iar cifra sa de afaceri este în prezent de 28.000 euro, având şi creanţe de încasat de 35.000 euro.
Pârâtul O.S.I.M. a formulat întâmpinare la cererea de decădere a titularului SC X.X.L.C. SRL; în cuprinsul întâmpinării a prezentat istoricul şi situaţia juridică a mărcii X.X.L. al cărei titular este SC X.X.L.C. SRL.
Pe de altă parte, a învederat că dovada folosirii mărcii, în conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, incumbă titularului mărcii şi poate fi făcută de mijloc de probă; prin urmare, instanţa urmează să aprecieze, pe baza probelor furnizate de părţi, dacă în speţă, titularul a desfăşurat acte de folosire a mărcii X.X.L., care să intre sub incidenţa art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de SC X.X.L.C. SRL, O.S.I.M. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât, prin cererile formulate de către pârâta-reclamantă, nu se solicită şi nici nu se contestă îndeplinirea de către O.S.I.M. a unei obligaţii prevăzute în sarcina sa.
Prin sentinţa civilă nr. 749/03 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională şi a admis acţiunea principală, dispunând decăderea pârâtei SC X.X.L.C. SRL din drepturile conferite pe teritoriul României de marca naţională individuală, combinată X.X.L. pentru clasa de produse 35; s-a dispus obligarea pârâtei-reclamante la 12.381,85 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei-pârâte.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta face parte din grupul multinaţional de societăţi L., care activează, în principal, în domeniul comerţului alimentar.
Pârâta este titulara mărcii X.X.L., înregistrată la O.S.I.M. din data de 25 martie 1997 şi reînnoită la 25 martie 2007. marca X.X.L. a fost înregistrată pentru clasa 35, conform Clasificării de la Nisa, clasa ce corespunde grupei de servicii - publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administraţie comercială - lucrări de birou, import-export, comerţ.
Acţiunea principală are ca obiect decăderea pârâtei din drepturile conferite pe teritoriul României de marca X.X.L. nr. înregistrată pentru servicii din clasa 35, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice.
În ceea ce priveşte interesul reclamantei în promovarea cererii, prima instanţă a constatat ca acesta este legitim, personal şi direct, având în vedere că s-a dovedit că printr-o cerere separată pârâta încearcă să antreneze răspunderea civilă delictuală a reclamantei printr-o acţiune in contrafacerea mărcii, iar reclamanta afirmă nefolosirea acestei mărci de către pârâtă.
Pentru a fi dispusă decăderea, trebuie să se constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- marca nu a fost folosită efectiv o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată;
- nefolosirea să nu fie determinată de motive justificate.
Formulând cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat lipsa de folosinţă a mărcii cel puţin în ultimii cinci ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte cerinţele referitoare la folosirea efectivă, tribunalul a reţinut că acestea impun ca exploatarea semnului să fie reală, neechivocă, cu titlu de marcă şi nu cu titlu de nume comercial sau de emblemă.
Pe de altă parte, marca trebuie să fie folosită pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, iar exploatarea mărcii trebuie să fie publică, întrucât o utilizare despre care consumatorii şi comercianţii nu au cunoştinţă, echivalează cu nefolosirea mărcii.
De asemenea, exploatarea mărcii trebuie să fie serioasă, întrucât actele de comerţ sporadice, izolate, fără importanţă, nu pot demonstra o folosire efectivă.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 84/1998, pârâtei îi revine sarcina dovedirii actelor de folosire efectivă a mărcii, sens în care pârâta s-a apărat în cauză.
Pentru dovedirea folosirii efective a mărcii, pârâta a depus la dosar facturi fiscale privind contravaloarea unor lucrări pe care aceasta le-a efectuat, facturi având menţionată sigla X.X.L., materiale promoţionale şi publicate în reviste şi pe internet.
Analizând probele administrate de pârâtă, prima instanţă a apreciat că pârâta nu a fost în măsură să probeze acte de folosinţă efectivă a mărcii, în sensul prevederilor art. 46 din lege.
În acest context, tribunalul a reţinut că pârâta nu a dovedit o exploatare neechivocă a mărcii, în sensul în care folosinţa să fi vizat acte de folosire pentru întreaga categorie de produse şi servicii pentru care a fost protejată, iar nu numele său comercial, care include, de asemenea, sigla X.X.L.
Nicio probă administrată de pârâtă nu dovedeşte folosinţa efectivă a mărcii pe teritoriul României pentru această categorie de produse, şi anume, în scopul de indicare a originii comerciale a serviciilor de import export şi comerţ prestate de aceasta sub semnul respectiv, având în vedere că marca trebuie să permită consumatorilor să distingă serviciile pârâtei de cele ale altor comercianţi.
Or, utilizarea de către pârâtă a semnului X.X.L. ca nume comercial nu echivalează cu folosirea mărcii.
De asemenea, tribunalul a apreciat că probele administrate de pârâtă nu dovedesc exploatarea mărcii pentru niciunul dintre produsele pentru care marca a fost înregistrată.
Într-adevăr, aşa cum în mod întemeiat a susţinut şi reclamanta, probele administrate nu sunt apte a demonstra că marca a fost exploatată pe teritoriul României prin acte de folosinţă efectivă, reală, prin modalităţi care să îndeplinească funcţia de distinctivitate a serviciilor sau produselor protejate.
Marca este definită ca un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la diferenţierea de către public a produselor şi serviciilor unei comerciant de produsele şi serviciile similare ale altor comercianţi, având în vedere că marca indică originea comercială a produsului sau serviciului.
C.J.C.E. a subliniat, la rândul său, prin hotărârile pronunţate, că funcţia esenţială a mărcii este aceea de a garanta consumatorilor sau utilizatorului date privind identitatea de origine a produsului sau serviciului, permiţându-i să distingă fără confuzie acest produs sau serviciu de cele ce au o altă provenienţă.
O altă funcţie a mărcii o reprezintă şi funcţia de concurenţă, ce garantează că toate produsele şi serviciile ce o poartă provin de sub controlul unei singure întreprinderi.
Cele două funcţii esenţiale ale mărcii determină scopul legal al folosirii mărcii, ce constă în utilizarea sa exclusivă pentru indicarea originii comerciale a produselor.
Pârâta a afirmat că exploatarea mărcii a avut loc în condiţiile care rezultă din înscrisurile depuse - facturi şi materiale promoţionale, însă instanţa a apreciat că inserarea semnului X.X.L. pe aceste înscrisuri nu constituie decât folosirea numelui comercial al pârâtei, nefiind administrate dovezi cu privire la exploatarea mărcii pentru serviciile pentru care a fost înregistrată.
Folosirea efectivă a mărcii presupune desfăşurarea serviciilor pârâtei, respectiv comercializarea produselor sub marca X.X.L. în forma grafică protejată, iar această folosire nu a fost dovedită prin probele administrate.
Reţinând că pârâta nu a reuşit să dovedească în condiţiile art. 47 din Legea nr. 84/1998, folosinţa mărcilor pentru serviciile din clasa 35 pentru care aceasta a fost înregistrată, tribunalul a admis cererea, dispunând, în condiţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, decăderea pârâtei-reclamante SC X.X.L.C. SRL din drepturile conferite pe teritoriul României, de marca naţională individuală, combinată X.X.L. pentru clasa de produse 35.
Analizând cererea reconvenţională promovată de pârâta-reclamantă, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că a fost admisă, pentru considerentele expuse, decăderea acesteia din drepturile conferite de marca X.X.L. pentru serviciile din clasa 35; susţinerile reclamantei privind nefolosirea mărcii de către parata fiind găsite întemeiate, rezultă că demersul reclamantei constând în promovarea cererii de chemare în judecată este unul legitim şi nu cu rea credinţă - astfel cum a susţinut pârâta-reclamantă.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în cauză de către reclamanta-pârâtă.Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta-reclamantă care a formulat critici de nelegalitate şi netemeinicie; intimata a depus întâmpinare la motivele de apel, iar apelanta a răspuns în scris acestei întâmpinări.
Prin Decizia civilă nr. 82/A din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul pârâtei-reclamante a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, analizând criticile susţinute prin motivele de apel, a reţinut şi apreciat următoarele:
Apelanta a susţinut că tribunalul a examinat şi înscrisurile pe care ea însăşi le-a depus la dosar după încheierea dezbaterilor, însă această critică a fost înlăturată ca nefondată, apreciindu-se că scopul depunerii unor înscrisuri la dosar nu poate fi altul decât utilizarea lor ca mijloc de probă, astfel încât partea nu poate invoca drept motiv de apel propria sa culpă procesuală, constând în nerespectarea dispoziţiilor referitoare la propunerea şi administrarea probelor. Or, examinarea de către tribunal a înscrisurilor astfel depuse a constituit o măsură favorabilă apelantei-pârâte, care nu ar putea fi criticată în apel decât de către intimata-reclamantă, în favoarea căreia erau edictate dispoziţiile procedurale de ordine privată, referitoare la termenele în care probele trebuie propuse şi administrate.
Modalitatea în care prima instanţă a interpretat aceste probe este o chestiune distinctă, care poate fi criticată în apel, a apreciat instanţa de control judiciar. Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, însă, concluzia primei instanţe în sensul că aceasta nu a dovedit folosirea efectivă a mărcii pe teritoriul României în cei 5 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, astfel cum impune art. 46 alin. 4 din L 84/1998, s-a apreciat a fi în concordanţă cu probele dosarului.
Referitor la de utilizarea mărcii, aşa cum rezultă din art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, este esenţial a se avea în vedere că dispoziţia invocată are în vedere utilizarea mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.
În acest context, s-a apreciat că în mod corect s-a reţinut că înscrisurile depuse la dosar în ambele faze procesuale nu dovedesc utilizare efectivă a mărcii pentru serviciile pentru care a fost înregistrată, anume, servicii din clasa 35: import-export; comerţ.
A fost înlăturată ca nefondată şi susţinerea apelantei în sensul că utilizarea numelui său comercial (în care este inclusă marca protejată), ar echivala cu o utilizare efectivă a mărcii, în sensul art. 46 din Legea nr. 84/1998; raportându-se în mod corect la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 84/1998, prima instanţă a arătat că scopul înregistrării mărcii este acela de a permite consumatorului să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, astfel încât noţiunea de utilizare a mărcii trebuie înţeleasă în aceste coordonate.
De asemenea, s-a reţinut că pârâta nu poate invoca în sens contrar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în cauza Celine, întrucât această cauză are în vedere chiar situaţia în care un terţ, care nu a fost autorizat în acest scop, utilizează un nume comercial sau o emblemă identică cu o marcă anterioară în situaţiile în care utilizarea are loc în scopul de a distinge produsele sau serviciile respective.
Or, pârâta nu a putut demonstra, prin probele pe care le-a administrat, o asemenea utilizare a numelui său comercial.
În ceea ce priveşte facturile prezentate, aplicarea numelui comercial al societăţii emitente pe facturi nu stabileşte o legătură suficientă cu produsele/serviciile al căror preţ este menţionat în factură şi, în nici un caz, nu îndeplineşte funcţia de distinctivitate specifică mărcii, întrucât prin ipoteză serviciile au fost deja alese de consumator dintre cele existente pe piaţă.
În ceea ce priveşte pliantele şi spoturile publicitare invocate de pârâtă referitoare la un centru comercial, instanţa de apel a apreciat că, pe de o parte, nu rezultă şi nici nu a fost indicată de pârâtă data folosirii acestora (pentru a se putea stabili dacă a avut loc în perioada de 5 ani anterioară introducerii cererii), iar pe de altă parte, şi în acest caz, este vorba despre o utilizare a numelui comercial al societăţii pârâte, fără o legătură suficientă cu serviciile oferite care să realizeze scopul mărcii de asigurare a distinctivităţii acestora.
În ceea ce priveşte spoturile publicitare referitoare la activitatea de taximetrie, din articolul de presă depus în copie la fila 9 a dosarului de apel de către apelantă, rezultă că această activitate a fost desfăşurată de pârâtă anterior datei de 08 aprilie 2008, iar la data publicării materialului compania de taxiuri era deja înstrăinată unui „investitor grec”. Totodată, serviciile de transport nu sunt incluse în clasa 35, pentru care marca a fost înregistrată şi în legătură cu care pârâta avea sarcina de a proba utilizarea efectivă a mărcii.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la o miră T.V. a unui post de televiziune prin cablu în a cărui denumire este inclusă marca X.X.L., precum şi menţionarea pe pliantele publicitare deja analizate, instanţa de apel a constatat că nici difuzarea de programe de televiziune nu este inclusă în clasa 35 pentru care marca pârâtei este protejată.
Referitor la contractele de licenţă pentru utilizarea mărcii, s-a apreciat că nici acestea nu au relevanţă de sine stătătoare în speţă, câtă vreme nu se dovedeşte şi faptul că terţul dobânditor al licenţei a utilizat efectiv marca ce a format obiectul acestor contracte pentru serviciile în privinţa cărora marca este protejată; o astfel de dovadă nu a fost administrată nici în faţa primei instanţe şi nici în apel.
De asemenea, produsul denumit „card de siguranţă” prezentat împreună cu factura (fila 12 dosar apel), curtea de apel a apreciat că acesta dovedeşte doar utilizarea numelui comercial al pârâtei, iar nu prestarea de servicii din cele pentru care marca a fost protejată. În acest sens, trebuie avut în vedere că, prin el însuşi, „cardul” este un produs, iar nu un serviciu dintre cele pentru care marca pârâtei este protejată, conform clasificării de la Nisa, produsele fiind categorii de protecţie distincte.
Cu privire la print-screen-ul site-ului de internet (fila 121 dosar fond), acesta este datat 29 ianuarie 2013, aşadar, ulterior depunerii acţiunii în faţa primei instanţe. Or, faţă de conţinutul art. 46 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, potrivit cu care „titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă, în perioada de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1) lit. a) şi până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuşi, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiţie a cererii de decădere, folosirea mărcii nu este luată în considerare dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a luat la cunoştinţă de faptul că ar putea fi introdusă o cerere de decădere”, s-a constatat că o utilizare ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect decăderea din drepturile conferite de marcă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) lit. a).
Pe de altă parte, din înscrisul prezentat nu a rezultat nici dacă serviciile astfel oferite (găzduire conturi de e-mail, e-fax) se încadrează în clasa 35, pentru care marca a fost protejată, deşi pârâtei i-ar fi revenit sarcina de a proba acest aspect.
Curtea de apel a înlăturat ca nerelevante susţinerile apelantei referitoare şi la reluarea activităţii sale după perioada de suspendare menţionate în registrul comerţului, câtă vreme reluarea activităţii şi folosirea numelui comercial nu echivalează automat cu utilizarea efectivă a mărcii pentru servicii din clasa 35, utilizare ce trebuie dovedită.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta-reclamantă a formulat recurs, întemeindu-se pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Într-o primă critică, recurenta invocă împrejurarea că deşi la curtea de apel completul a fost alcătuit din 3 magistraţi, dezbaterea apelului său a avut loc în faţa a 2 judecători, care au şi semnat decizia.
În ce priveşte modalitatea de administrare a probelor la prima instanţă (depunerea unor înscrisuri după închiderea dezbaterilor), recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat că examinarea de către tribunal a înscrisurilor astfel depuse a constituit o măsură favorabilă apelantei pârâte, ce nu putea fi criticată de aceasta în apel, ci doar de către reclamanta-pârâtă.
Or, nu acesta a fost sensul celor susţinute prin motivele de apel, întrucât recurenta pretinde că prin acea critică a subliniat că deşi a depus probele în afara cadrului procesual, prima instanţă le-a analizat în mod selectiv şi nu a ţinut cont de toate înscrisurile anexate, astfel încât, interpretându-le greşit a dispus decăderea sa din drepturile conferite de marcă.
Recurenta critică şi concluzia instanţei de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 84/1998, în sensul nedovedirii utilizării efective a mărcii sale pentru serviciile pentru care a fost înregistrată.
Se arată că toate înscrisurile depuse la dosar arată fără echivoc faptul că marca X.X.L. distinge comerţul societăţii SC X.X.L.C. SRL de comerţul altor întreprinderi. Astfel, terţii iau cunoştinţă de faptul că produsele sau serviciile furnizate sub marca X.X.L. provin de la societatea recurentă, ceea ce corespunde funcţiei esenţiale a mărcii, astfel cum a definit-o şi instanţa de apel.
În speţă, se pune problema utilizării mărcii, iar nu a numelui comercial, instanţele de fond fiind în confuzie cu privire la acest aspect, având în vedere asocierea făcută între numele SC C.X.X.L.C. SRL şi marca înregistrată a reclamantei „X.X.L.”, consumatorii înşişi raportându-se la marca înregistrată şi mai puţin la numele comercial.
Recurenta mai arată că facturile prezentate au avut ca scop tocmai delimitarea utilizării mărcii de utilizarea numelui comercial.
Marca şi numele comercial sunt utilizate în mod distinct, fiecare având rolul său în identificarea comerţului recurentei, astfel cum au şi fost înscrise pe facturi: marca este înscrisă în mod distinct cu caractere mai mari decât textul din factură, în timp ce numele comercial este înscris cu caractere uzuale, în contextul identificării datelor de identitate ale comerciantului.
Or, în acest context, prima instanţă a statuat că utilizarea mărcii se poate demonstra prin utilizarea acesteia pe facturi, în timp ce instanţa de apel a considerat că acest aspect este insuficient.
Recurenta arată că în decizia recurată se regăsesc considerente contradictorii.
Astfel, pe de o parte se reţine că „Referitor la contractele de licenţă pentru utilizarea mărcii, acestea nu au relevanţă de sine stătătoare în speţă, câtă vreme nu se dovedeşte şi faptul că terţul dobânditor al licenţei a utilizat efectiv marca ce a format obiectul acestor contracte pentru serviciile în privinţa cărora marca este protejată", pe de altă parte se reţine că „în ceea ce priveşte pliantele şi spoturile publicitare invocate de către pârâtă cu privire la un centru comercial, nu rezultă şi nu a fost indicată data acestei utilizări pentru a se stabili dacă a avut loc în perioada de 5 ani anterioară introducerii cererii”; în acelaşi context, s-a reţinut că „şi în acest caz este vorba despre o utilizare a numelui comercial al societăţii pârâte, fără o legătură suficientă cu serviciile oferite care să realizeze scopul mărcii de asigurare a distinctivităţii acestor servicii.”
Or, se mai arată de către recurentă că a dovedit faptul că şi în perioada în care activitatea sa a fost suspendată, licenţa oferită către SC O.X.X.L. SRL (care a utilizat marca X.X.L.) reprezintă acte de folosire efectivă a mărcii în intervalul de timp de 5 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.
Astfel, C.C.X.X.L. a fost gestionat de societatea SC O.X.X.L. SRL ce face parte din grupul de firme al recurentei; pliantele şi materialele promoţionale au fost folosite cu titlu de marcă, iar nu de nume comercial de către societatea licenţiată SC O.X.X.L. SRL.
Mai mult, C.C.X.X.L. a găzduit mai mulţi comercianţi, toţi identificându-se sub marca X.X.L.; drept urmare, consumatorul mediu şi-a format percepţia că şi-a procurat produsele de la X.X.L. - centru comercial şi nu de la comercianţii identificaţi prin propriile lor nume comerciale; consumatorul va avea în vedere că obţine un produs sau un serviciu printr-un act de comerţ de la X.X.L., iar nu de la X.X.L.C., O.X.X.L. sau alte societăţi.
Drept urmare, în acest fel, marca îşi îndeplineşte funcţia sa distinctivă.
Cu privire la activitatea comercială a reţelei de televiziune prin cablu, mira utilizată cu marca X.X.L. reprezintă, de asemenea, o activitate comercială pentru care marca a fost utilizată, întrucât comerţul cu servicii (programe T.V. cuprinse în diverse pachete comerciale) este şi el inclus în clasa 35, contrar celor reţinute de instanţa de apel.
De asemenea, curtea de apel a analizat cu superficialitate şi produsul prezentat ca probă, respectiv „cardul de siguranţă” care este comercializat sub licenţa X.X.L., menţiune înscrisă pe produs, concluzionând în mod greşit că acest produs dovedeşte doar utilizarea numelui comercial al pârâtei, iar nu a mărcii sale, reţinând, totodată, că acesta reprezintă un produs, iar nu un serviciu dintre cele pentru care marca este protejată.
Recurenta afirmă că instanţa de apel a confundat marfa cu ambalajul; într-adevăr, pe ambalajul produsului „card de siguranţă” este menţionat numele comerciantului - SC X.X.L.C. SRL (menţiunea fiind o obligaţie legală), însă pe produs este menţionată marca X.X.L., tocmai pentru a se distinge exclusivitatea comercială a produsului. În partea inferioară a produsului (nu a ambalajului) este trecută menţiunea „Produs sub licenţa X.X.L.” tocmai pentru ca orice consumator să identifice faptul că acest produs, protejat în România sub denumirea de „card de siguranţă” şi este comercializat de către titularul mărcii X.X.L. Prin urmare, acest produs poate fi comercializat, cumpărat şi se identifică cu marca X.X.L.
Totodată, recurenta învederează că despre faptul că acest produs este comercializat prin import, instanţa de apel nu a făcut referire; or, asemenea amănunt are relevanţă, în condiţiile în care marca X.X.L. a fost înregistrată pentru servicii din clasa 35 - comerţ, import-export.
Ca urmare a intrării României în U.E., cei mai mulţi dintre importatori şi-au pierdut acest statut, comerţul şi importul de produse intracomunitare nemaifiind supuse normelor de import-export, fapt pe care a mizat şi reclamanta în susţinerea decăderii.
Or, proba ataşată la dosar arată fără niciun dubiu că produsul „card de siguranţă” a fost fabricat în China, poartă marca X.X.L., are documente de import (declaraţii vamale şi documente de transport extern) şi întruneşte întru totul elementele cerute de art. 46 alin. (3) Legea nr. 84/1998 republicată.
Pe de altă parte, data certă din documentele ce însoţesc acest produs importat, arată fără niciun dubiu că marca X.X.L. era utilizată cu mult înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, cererea de decădere este nu poate fi admisă.
O altă confuzie pe care recurenta o impută instanţei de apel este aceea cu privire la designul şi copy-right-ul website-ului avocat.ro, unde recurenta pârâtă comercializează pachete de servicii sub marca X.X.L., înregistrată în favoarea sa; or, data de 29 ianuarie 2013 este data imprimării print-screenului, când au fost pregătite probele pentru instanţă, calculatorul tipărind automat data procesării imaginii foto sau a imprimării imaginii print-screen.
Conform Registrului Ro T.L.D. (registrul domeniilor de internet), domeniul „avocat.ro” a fost rezervat încă din 1996, sens în care recurenta depune un print-screen al interogării (whois-ului) Ro T.L.D. care poartă data de 20 aprilie 2014 (data printării); cu privire la data de copy right, recurenta arată că orice dezvoltator web va data versiunea designului, a utilităţilor website-ului de fiecare dată când vor exista modificări; ultimele modificări ale website-urilor sale avocat.ro, cardsiguranta.ro, X.X.L..ro, X.X.L..ro/sms, au fost realizate în anul 2013 (de aceea copy right-ul este datat 2013).
În consecinţă, în aprecierea recurentei, instanţa de apel a introdus în cuprinsul deciziei motive străine de cauză.
În acelaşi sens, recurenta arată că, printr-o logică străină de normele de drept şi de cele ce guvernează clasificarea mărcilor, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că „din înscrisul prezentat nu rezultă nici dacă serviciile astfel oferite (găzduire conturi de e-mail, e-fax) se încadrează în clasa 35 pentru care marca a fost protejată, deşi pârâtei i-ar fi revenit sarcina de a proba acest aspect.”
Recurenta învederează Înaltei Curţi că serviciile de comunicaţie se încadrează în clasa 35 conform clasificării Nisa, iar instanţa de apel trebuia să cunoască domeniile de reglementare ale clasei 35, aşa cum sunt ele precizate în Clasificarea Nisa, Ediţia a 9-a, partea a II-a, disponibilă şi pe website-ul O.S.I.M.
Astfel, din simpla lectură a listei serviciilor clasei 35 se observă că această clasă corespunde şi pentru „abonamente la servicii de telecomunicaţii; or, serviciile recurentei - fie cele de găzduire a unor conturi de poştă electronică, fie cele de televiziune prin cablu - se încadrează în clasa 35 şi, de asemenea, comercializarea serviciilor de televiziune prin cablu, a publicităţii prin canalul propriu de televiziune prin cablu, transmiterea de publicitate sau alerte prin S.M.S., ori serviciile de e-mail, e-fax, se încadrează la clasa 35.
Recurenta mai susţine că deşi a făcut dovada utilizării mărcii în ultimii 5 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată (atât în perioada în care activitatea sa, ca titulară a mărcii X.X.L. era suspendată, cât şi ulterior, după reluarea activităţii), curtea de apel a concluzionat cu privire la numele SC C.X.X.L.C. SRL, iar nu asupra mărcii X.X.L., motivând decizia pe baza unor elemente străine de natura cauzei; tribunalul a confundat marca X.X.L. cu o emblemă oarecare, în timp ce curtea de apel a făcut confuzie între marcă şi nume comercial.
Deşi au fost depuse la dosar mai multe print-screenuri şi imagini foto cu articole de presă din care rezultă că marca a fost utilizată şi adusă la cunoştinţa publicului în ultimii 5 ani, datorită faptului că reclamanta a susţinut excepţia datei certe a acestor articole, recurenta arată că a depus la dosar şi o publicaţie pe suport de hârtie care demonstrează în mod cert penetrarea mărcii în spaţiul public, însă instanţa nu a făcut nicio referire în la acest aspect.
Recurenta susţine critici şi cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată în favoarea reclamantei, întrucât instanţa nu le-a cenzurat cuantumul în raport cu complexitatea cauzei şi eforturile apărătorilor reclamantei, astfel încât, solicită instanţei de recurs reaprecierea asupra cheltuielilor de judecată, astfel încât să dispună reducerea corespunzătoare a acestora.
Condiţia minimă necesară pentru decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, aşa cum rezultă din art. 46 alin (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 republicată, este aceea ca „fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani”.
Prin urmare, textul indică două situaţii distincte în care poate opera decăderea din drepturile conferite de marcă:
Prima, cea în care o marcă este înregistrată şi nu a făcut obiectul folosirii pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotiţi de la data înscrierii în Registrul mărcilor (nu a fost invocată şi nu îi este opozabilă, susţine recurenta) şi a doua situaţie, în care o marcă activă este suspendată sau neutilizată pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani, variantă susţinută de către reclamantă.
De asemenea, textul invocat instituie condiţia suspendării utilizării mărcii în termenul imperativ de 5 ani neîntrerupţi, pentru ca titularul mărcii să fie decăzut din dreptul conferit de lege; or, recurenta susţine că a făcut dovada că marca X.X.L. a fost utilizată înăuntrul termenului imperativ.
Chiar şi în situaţia în care recurenta, în calitate de titular al mărcii, nu ar fi utilizat marca efectiv o perioadă neîntreruptă de 5 ani până la data reluării activităţii, trebuia a fi luate în considerare dispoziţiile art. 46 alin (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, republicată, potrivit cărora: „Este asimilată folosirii efective a mărcii: d) folosirea mărcii de către un terţ având consimţământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marca colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuşi titularul acesteia.”
Deşi au fost administrate probe concludente din acest punct de vedere, instanţa de apel nu a reţinut că marca X.X.L. a fost utilizată în mod continuu pe baza contractelor de licenţă încheiate, atât de C.C.X.X.L., cât şi de reţeaua de televiziune prin cablu, deşi aceste înscrisuri dovedesc fără dubiu utilizarea mărcii de către recurentă în interiorul termenului de 5 ani.
De asemenea, au fost depuse la dosar şi articole de presă, publicate în ziare naţionale (de ex.: Evenimentul Zilei) şi locale, precum şi pe internet, care arată utilizarea de către recurentă a mărcii X.X.L. în activităţi comerciale, înăuntrul termenului de 5 ani, calculat retroactiv de la data depunerii cererii de decădere, după cum se poate observa din data apariţiei articolelor, a proiectului de francizare a magazinelor alimentare de cartier, proiect desfăşurat în colaborare cu toate Camerele de Comerţ şi Industrie din România în perioada februarie-mai 2008, marca X.X.L., fiind prezentată cu aceste prilejuri atât publicului larg, cât şi comercianţilor - potenţiali parteneri.
În concluzie, instanţa de apel trebuia să identifice şi să constate, aşa cum orice consumator o face, că produsele comerciale X.X.L., provenite de la pârâtă (sau de la grupul său de firme), indiferent că sunt serviciile de taximetrie, televiziune prin cablu, centru comercial, pachete de servicii ale website-ului avocat.ro, lucrări, franciză, produse, servicii de publicitate sau alerte prin S.M.S., etc., poartă marca X.X.L., tocmai pentru a fi identificate că provin de la grupul economic din care recurenta face parte.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, invocând, în principal, nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar dacă se va trece peste această excepţie, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul întâmpinării, în esenţă, pentru aceea că recurenta nu a dovedit folosirea efectivă a mărcii în perioada prevăzută de lege pentru serviciile pentru care a fost înregistrată.
Recurenta-pârâtă a depus la dosar şi răspuns la întâmpinare - fila 82-88.
La termenul de judecată din 17 octombrie 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 305 C. proc. civ., a încuviinţat recurentei proba cu noi înscrisuri pe aspectul dovedirii efective a mărcii X.X.L.; în acest sens, pentru termenul menţionat, recurenta a depus la dosar următoarele înscrisuri: contract de închiriere pentru standurile nr. 11 şi 12 din C.C.X.X.L. dintre SC O.X.X.L. SRL şi SC S.S. SRL din 1 martie 2007 (fila 59); contract de închiriere a unui alt spaţiu comercial din C.C.X.X.L., încheiat între SC O.X.X.L. SRL şi SC S.C. SRL din 27 mai 2009 (fila 60); la acelaşi termen, în temeiul dispoziţiilor art. 175 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviinţat recurentei emiterea unei adrese către SC B.T. SA - Sucursala Rădăuţi şi SC E. SRL Rădăuţi în vederea comunicării contractelor de închiriere încheiate între aceste societăţi şi SC O. SRL în perioada 2009-2011 în legătură cu utilizarea spaţiilor comerciale din; de asemenea, la filele 89-91 dosar recurs s-a depus la dosar şi copia contractului de închiriere a standului 17 bis din acelaşi C.C.X.X.L. încheiat între SC X.X.L.C. SRL (recurenta) şi F.V.D. din 10 iunie 2011 (care conţine şi o clauză în sensul acordării în favoarea chiriaşului a dreptului de folosire a siglei centrului comercial).
La fila 67 dosar recurs se regăseşte răspunsul înaintat instanţei de către SC B.T. SA şi comunicarea unei copii conforme cu originalul a contractului de închiriere din 24 august 2009 încheiat între SC B.T. SA şi SC O.X.X.L. SRL având ca obiect închirierea unei suprafeţe de 2 mp pentru amplasarea unui automat bancar aparţinând SC B.T. SA, contract care, la data comunicării adresei către instanţă (4 noiembrie 2014) este încă în vigoare (filele 67-72). Totodată, la termenul de judecată din 28 noiembrie 2014, instanţa de recurs a încuviinţat emiterea unei noi adrese către SC B.T. SA în sensul comunicării unor lămuriri cu privire la obiectul contractului de închiriere (respectiv dacă acesta a fost încheiat pentru o sucursală a băncii în incinta centrului comercial X.X.L.).
La fila 96 dosar recurs, SC B.T. SA a răspuns acestei adrese, astfel: că a mai existat un contract de închiriere încheiat anterior cu SC O.X.X.L. SRL, contract din 20 iunie 2007 având ca obiect închirierea unei suprafeţe de 70 mp cu destinaţia de spaţiu pentru activităţi bancare, contract care însă a fost reziliat în luna aprilie 2009 (filele 97-102); de asemenea, s-a reluat susţinerea cu privire la existenţa contractului de închiriere din 24 august 2009, care a fost deja comunicat instanţei.
În ce priveşte SC E. SRL a rezultat că aceasta se află în procedura insolvenţei, prin lichidator judiciar M.G.A. I. Sprl, lichidator care a comunicat instanţei că nu a intrat încă în posesia documentelor debitorului insolvent; la termenul din 28 noiembrie 2014, s-a dispus emiterea unei adrese către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Suceava, pentru a se răspunde solicitării instanţei deja încuviinţate la un termen anterior; acestei noi adrese, O.R.C. de pe lângă Tribunalul Suceava a răspuns prin adresa din 17 decembrie 2014, comunicând instanţei copie ale contractului solicitat: contract de închiriere a spaţiului comercial 1 din C.C.X.X.L. din 30 august 2008 (filele 105-106 dosar recurs).
Excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimată este nefondată, iar recursul formulat de pârâtă urmează a fi admis, conform celor ce urmează.
În susţinerea excepţiei nulităţii căii de atac, intimata a invocat neîncadrarea criticilor dezvoltate de recurentă în motivele de nelegalitate pe care aceasta le-a indicat - art. 304 pct. 2, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., după cum s-a mai susţinut că acestea nu ar putea fi încadrate nici în alte ipoteze de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza criticilor dezvoltate de recurentă, acestea sunt susceptibile de încadrare cel puţin în dispoziţiile art. 304 pct. 1 (cum corect a recalificat primul motiv şi intimata, motivul invocat de recurentă fiind cel prevăzut de art. 304 pct. 2), ale art. 304 pct. 7, dar şi ale art. 304. pct. 9 C. proc. civ.; se impune precizarea că deşi criticile susţinute în baza art. 304 pct. 9 aparent privesc chestiuni ce ţin de aprecierea materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte, conform unei jurisprudenţe constante, analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curţii de la Luxemburg în evaluarea cerinţei folosirii efective a mărcii cu privire la care se solicită decăderea, astfel încât acestea sunt privite drept critici de nelegalitate; aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie e U.E., pe lângă obligativitatea acesteia decurgând din Tratatul de aderare a României la U.E., înseamnă identificarea şi aplicarea conţinutului conceptual conturat în jurisprudenţa aceste instanţelor Uniunii (Tribunalul de Primă Instanţă al U.E. şi C.J.U.E.) cu referire la noţiunea autornomă de folosire efectivă a mărcii în legătură cu sancţiunea decăderii din drepturile conferite de marcă, în contextul probării acestei utilizări de către titularul mărcii, căruia îi revine sarcina probei.
Conceptul de folosire efectivă a mărcii este pe deplin incident în speţă, având în vedere că dispoziţiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, ca şi cele din art. 46 alin. (2) din aceeaşi lege (forma legii de după modificarea prin Legea nr. 66/2010, urmată de republicare, dată fiind promovarea cererii de chemare în judecată la 11 octombrie 2012), reprezintă transpunerea în legislaţia naţională a dispoziţiilor art. 12 din Directiva nr. 2008/95/CE care a înlocuit Directiva nr. 89/104/EEC, actuala formă codificată a Primei Directive a Consiliului Comunităţilor Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre, dispoziţii identice cu cele ale art. 51 din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 al Consiliului privind marca comunitară care, la rândul său, a succedat Regulamentul (C.E.) nr. 40/1994; prin urmare, aceste criterii jurisprudenţiale create de C.J.U.E. în interpretarea Regulamentului mărcilor comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa mărcilor naţionale, în vederea aplicării unitare a reglementărilor europene pe întreg teritoriul Uniunii şi, implicit, pentru atingerea finalităţii actelor europene de armonizare a normelor referitoare la mărci.
În ce priveşte recursul pe fondul său, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Cu referire la primul motiv de recurs - art. 304 pct. 2 - hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, faţă de dezvoltarea criticilor în susţinerea acestui motiv de recurs - dezbaterea cauzei în faţa unui complet de 3 judecători, în timp ce pronunţarea deciziei recurate s-a realizat de 2 judecători care au şi semnat decizia, Înalta Curte apreciază, astfel cum şi intimata a susţinut, că acest motiv de recurs este susceptibil de analiză pe temeiul art. 304 pct. 1 - instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (cu referire la numărul de judecători ce intră în compunerea legală a completului în faţa căruia a fost dezbătut apelul pârâtei).
Motivul de recurs astfel recalificat este nefondat, întrucât instanţa anterioară a fost învestită cu soluţionarea apelului formulat de către pârâtă împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă - sentinţa civilă nr. 749 din 3 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Astfel, potrivit legii, sentinţa pronunţată de tribunal este supusă apelului, conform celor prevăzute de art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 care dispun: „s entinţele Tribunalului Bucureşti pronunţate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 şi 85 pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare.”
Totodată, în privinţa legalei compuneri a completului de apel sunt relevante prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară “Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.”
Ca atare, constatându-se că potrivit menţiunilor din cuprinsul deciziei recurate, apelul cu care a fost învestită Curtea de Apel Bucureşti a fost soluţionat de un complet legal compus din 2 judecători, aceiaşi în faţa cărora au fost purtate şi dezbaterile asupra apelului pârâtei, Înalta Curte va înlătura ca nefondat acest motiv de recurs.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în vedere criticile dezvoltate de recurrent în susţinerea lui, acesta va analizat împreună cu motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9, aceste critici fiind interdependente.
Motivul de recurs de la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia, nu este invocat de către recurentă decât în mod formal, întrucât în cuprinsul memoriului de recurs nu se dezvoltă critici concrete susceptibile de analiză prin prisma acestui motiv de nelegalitate; în plus, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată - decăderea pârâtei din drepturile conferite de marcă, în mod evident instanţa nu a afost învestită cu analiza valabilităţii ori cu o cerere în interpretarea unui act juridic, astfel încât, efectuându-se operaţiunea juridică de interpretare a acestuia, să se fi schimbat natura ori înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Dimpotrivă, o cerere în decăderea titularului unei mărci se fundamentează pe o situaţie de fapt (în esenţă, nefolosirea efectivă, fără motive justificate, a mărcii de către titular său o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor) susceptibilă a conduce, în urma unei evaluări juridice, la aplicarea unei sancţiuni de drept material - decăderea totală sau parţială a titularului din drepturile conferite de marcă.
Potrivit celor ce se vor arăta, Înalta Curte constată a fi fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., având în vedere justeţea unora dintre criticile recurentei.
În ce priveşte critica referitoare la analiza selectivă efectuată de prima instanţă a înscrisurilor depuse de către pârâtă după închiderea dezbaterilor în faţa tribunalului (sensul motivului de apel formulat, astfel cum pretinde recurenta), Înalta Curte o va înlătura ca nefondată întrucât, pe de o parte, aceasta priveşte o apreciere a probelor cauzei, iar pe de altă parte, înscrisurile administrate în ambele faze procesuale au fost analizate de instanţa de apel, astfel încât, această eventuală vătămare cauzată de prima instanţă a fost acoperită prin analizarea efectivă a acestor înscrisuri de către instanţa de apel.
Înainte de cercetarea criticilor privind fondul cererii, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat la normele legale incidente în cauză: art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, constatând că sarcina probei folosirii efective a mărcii revine titularului, în sensul celor prevăzute de art. 46 alin. 4 din acelaşi act normativ, după cum au fost evaluate şi apărările pârâtei în temeiul art. 46 alin. (2) lit. d) din Lege (folosirea mărcii de către un terţ cu consimţământul titularului).
Potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză, recurenta-pârâta este titulară a mărcii naţionale combinate X.X.L. din data de 25 martie 1997 (reînnoită la 25 martie 2007) pentru servicii din clasa 35: import-export; comerţ (fiele 25-27 dosar fond).
Într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a avut în vedere că titularul mărcii, pentru a evita sancţiunea decăderii, este ţinut a face dovada folosirii efective a mărcii pentru serviciile pentru care marca a fost înregistrată, astfel cum au fost anterior menţionate, servicii ce se încadrează în clasa 35 a Clasificării de la Nisa, în ediţia corespunzătoare momentului înregistrării mărcii (25 martie 1997); în consecinţă, pentru a nu interveni sancţiunea decăderii este necesar ca actele de folosire să vizeze servicii (sau, după caz, produse) identice, iar nu doar similare.
În acest context, se impune precizarea că referirile recurentei-pârâte din memoriu de recurs relative la ediţii ulterioare ale Clasificării de la Nisa (ediţia a 9-a) nu interesează în cauză, întrucât încadrarea produselor şi serviciilor pentru care se cere înregistrarea unei mărci este o operaţiune administrativă ce se efectuează la momentul analizării cererii de înregistrare de către autoritatea competentă potrivit legii să dispună înregistrarea, astfel încât modificarea sau reorganizarea, renumerotarea claselor de produse şi servicii ulterioare obţinerii protecţiei mărcii nu are niciun efect cu privire la mărcile deja înregistrate.
Ca atare, în speţă este lipsit de relevanţă dacă recurenta pârâtă tinde a demonstra eventuala folosire efectivă a mărcii în legătură cu alte servicii din aceeaşi clasă 35 a Clasificării de la Nisa, servicii incluse în ediţiile ulterioare ale acesteia, întrucât principiul specialităţii mărcii reclamă faptul că protecţia poartă asupra produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, indicate în certificatul de înregistrare, iar nu asupra clasei în ansamblul său ori asupra serviciilor corespunzătoare din ediţii subsecvente ale acestei Clasificări, cu o funcţie pur administrativă.
Pe de altă parte, reorganizarea listei produselor şi serviciilor din ediiţiile ulterioare ale Clasificării, în absenţa unor dispoziţii exprese ale legii în acest sens, nu poate avea efectul modificării (extinderii) protecţiei mărcii cu privire la care nu s-a solicitat şi parcurs procedura de înregistrare; modificarea ulterioară înregistrării mărcii în ce priveşte lista de produse şi servicii nu este prevăzută de lege, astfel încât, extinderea protecţiei aceluiaşi semn înregistrat deja ca marcă cu privire la alte produse şi/sau servicii, nu este posibilă decât prin solicitarea unei noi înregistrări şi parcurgerea în întregime a procedurii administrative.
Legea prevede în mod expres categoria de modificări permise după înregistrarea mărcii, modificări care exclud lista de produse şi servicii; astfel, art. 35 din Legea nr. 84/1998, republicată prevede: „ În tot cursul perioadei de protecţie a mărcii, titularul acesteia poate solicita O.S.I.M., cu plata taxei prevăzute de lege, înscrierea modificărilor intervenite cu privire la numele, denumirea, adresa sau sediul titularului în Registrul mărcilor. Modificările înscrise în Registrul mărcilor se publică în B.O.P.I.”
Mai mult decât atât, art. 27 alin. (2) şi (3) din lege prevăd: „(2) Cererea de înregistrare a mărcii poate fi modificată, la cererea solicitantului, numai pentru rectificarea numelui sau a adresei solicitantului ori pentru alte rectificări ce nu afectează esenţial marca sau nu extind lista de produse ori de servicii. (3) Orice modificare cerută de solicitant până la înregistrare, care afectează substanţial marca ori lista de produse sau de servicii, trebuie să facă obiectul unei noi cereri de înregistrare a mărcii.”
Aşa fiind, în prezenta cauză este utilă doar dovedirea folosirii efective a mărcii în legătură cu serviciile de import-export; comerţ, independent de clasa în care acestea se regăsesc la acest moment sau ulterior momentului înregistrării mărcii, servicii care, la data înregistrării, erau incluse în clasa 35 şi indiferent de configuraţia clase 35 de servicii de la momentul înregistrării mărcii, întrucât recurenta nu poate opune calitatea sa de titular de marcă decât pentru serviciile menţionate.
Ca atare, vor fi înlăturate ca nefondate criticile recurentei cu privire la dezlegările date de instanţa de apel în legătură cu intenţia sa de a dovedi utilizarea mărcii în legătură alte servicii decât cele pentru care marca sa este înregistrată (în special, cele pentru care se raportează la ediţia a 9-a a Calsificării de la Nisa şi în legătură cu care consideră că a administrat probe utile din perspectiva unei exploatări efective - servicii de telecomunicaţii, publicitate online într-o reţea computerizată în legătură cu sie-ul, publicitate televizată, servicii de televiziune prin cablu etc.)
Date fiind limitele cenzurii de legalitate permise instanţei de recurs, Înalta Curte nu va proceda la reaprecierea probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, astfel cum recurenta pretinde (în parte) prin motivele de recurs, ci se va realiza doar verificarea aplicării criteriilor folosirii efective, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs, avându-se în vedere standardele jurisprudenţiale dezvoltate de instanţele Uniunii.
Astfel, noţiunea de folosire efectivă a mărcii presupune că exploatarea trebuie să privească semnul aşa cum a fost înregistrat, să fie reală, neechivocă, publică şi serioasă, principii statuate de C.J.U.E. în Cauza C-40/01 Ansul BV v. Ajax Bradbeveiliging BV, corect observate şi de instanţa de apel.
Folosirea reală a mărcii poate îmbrăca forme variate de exploatare în funcţie de produsul sau serviciul pe care se aplică, în speţă, în legătură cu servicii de import-export; comerţ.
Caracterul neechivoc al exploatării mărcii presupune ca aceasta să fie utilizată cu titlu de marcă, iar nu de nume comercial ori emblemă, prin urmare, în condiţii care nu lasă nicio îndoială asupra funcţiei mărcii de a distinge produsele şi serviciile cărora le este destinată.
De asemenea, caracterul public priveşte accesibilitatea sau disponibilitatea perceperii mărcii de către consumatori ori ceilalţi comercianţi, ori, în alte cuvinte, exploatarea acesteia să se realizeze prin intermediul unor circuite publice normale.
În Cauza Ansul, anterior menţionată, s-a reţinut că utilizarea serioasă a mărcii presupune că ea este folosită în acord cu funcţia sa esenţială (garantarea identităţii de origine a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată), în scopul creării sau a păstrării unui segment de piaţă pentru aceste produse sau servicii, ceea ce nu se verifică în cazul în care utilizarea are un caracter simbolic, cu unicul obiectiv al menţinerii drepturilor conferite de marcă; evaluarea caracterului serios al exploatării trebuie să se bazeze pe toate faptele şi circumstanţele relevante pentru a se stabili realitatea exploatării comerciale, între care, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieţei, domeniul şi frecvenţa utilizării mărcii.
De asemenea, referitor la probele administrate de titularul mărcii ele trebuie să conţină indicaţii privind locul, perioada, volumul şi natura folosirii mărcii respective (O.H.I.M., Cauza Messrs. Diego and Jose Quiles Navarro v. Mustang Bekledungswerke & Co.).
Or, în aplicarea acestor condiţii, instanţa de apel a reţinut, prin evaluarea probelor administrate în ambele faze procesuale, că pârâta nu a dovedit folosirea efectivă a mărcii în legătură cu serviciile de import-export; comerţ, astfel încât a confirmat soluţia de decădere totală a pârâtei din drepturile conferite de marcă.
În realizarea acestei analize, instanţa de apel a făcut aprecieri contradictorii, după cum au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 26/1990 cu privire la funcţia firmei şi, implicit, a numelui comercial al recurentei, înlăturând pentru cel din urmă motiv, anumite probe prin calificarea lor ca fiind acte de folosire echivocă (cu titlu de nume comercial, iar nu de marcă); ca atare, se reţine caracterul fondat al motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În plus, astfel cum rezultă din expozeul deciziei de faţă, în recurs a fost administrată proba cu alte înscrisuri, în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel că, Înalta Curte apreciază că este necesară o reapreciere în ansamblu a tuturor probelor cauzei, având în vedere că în dovedirea exploatării efective a mărcii probele nu pot fi evaluate în mod secvenţial, unele dintre ele de către instanţa de apel, iar altele de instanţa de recurs (cele administrate în această etapă procesuală) şi al căror efect probatoriu să nu poată fi reunit cu cel al probelor din apel, având în vedere imposibilitatea reaprecierii lor în recurs, în condiţiile în care acestea pot fi doar cenzurate din perspectiva unor aspecte de nelegalitate; în acest context, se constată că devin incidente dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. (per a contrario) fiind necesară evaluarea cauzei de către instanţa de apel în plenitudinea circumstanţelor sale de fapt şi de drept, în limitele criticilor din motivele de apel, apelul fiind o cale de atac devolutivă.
Astfel cum deja s-a arătat, în speţă, interesează dovedirea folosirii efective a mărcii X.X.L. de către pârâtă în legătură cu serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată: import-export; comerţ.
Având în vedere că sancţiunea decăderii poate interveni şi numai pentru o parte a prodeselor sau serviciilor pentru care o marcă este înregistrată, potrivit celor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 84/1998, rezultă că instanţa de apel va trebui să verifice utilizarea efectivă a mărcii pentru fiecare dintre serviciile indicate.
Spre o atare finalitate însă, cu titlu prealabil, curtea de apel va trebui să stabilească premisele de analiză, anume dacă, serviciile de import-export pentru care recurenta-pârâtă a obţinut protecţia legală sunt distincte de serviciile de comerţ, iar protecţia este cumulativă, ori serviciile de import export reprezintă doar categoria de acte de comerţ pentru care s-a solicitat şi înregistrat marca.
În acest sens, instanţa de apel va putea cere lămuriri Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (care are calitatea de intimat în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii), potrivit celor prevăzute de art. 89 alin. (1) din lege, solicitând atât înaintarea unei copii a dosarului de înregistrare a mărcii X.X.L., cât şi punerea la dispoziţia sa a copiei unei vesiuni a Clasificării de la Nisa corespunzătoare datei înregistrării mărcii (25 martie 1997) pentru a se putea realiza delimitarea anterior enunţată (între cele două categorii de servicii ori între acestea şi cele din alte clase), după cum se va putea solicita şi punctul de vedere al O.S.I.M. asupra acestui aspect.
Această lămurire este necesară întrucât întotdeauna actele (serviciile) de import-export sunt acte de comerţ, în timp ce actele de comerţ cuprind şi alte categorii de servicii decât cele de import-export; de asemenea, această dezlegare va avea efecte şi în planul analizei probelor în legătură cu serviciile pentru care marca a fost înregistrată: servicii de comerţ de import-export ori servicii de import-export şi servicii de comerţ.
Dacă rezultatul aceste analize va fi în sensul cumulului protecţiei, instanţa de apel va trebui să evalueze care dintre actele de exploatare pretins a fi fost realizate de către pârâtă se încadrează în categoria serviciilor de comerţ, precum şi conţinutul conceptual al noţiunii de servicii de comerţ incident în cauză, pentru că doar într-un astfel de cadru va fi posibilă evaluarea în contextul adecvat şi a probelor administrate în faţa instanţei de recurs, dar şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanelor de fond; astfel noţiunea de servicii de comerţ va putea avea semnificaţia de cumpărare în scop de revânzare (cu ridicata sau cu amănuntul), aşadar un conţinut restrictiv, ori pe ceea de orice activitate licită susceptibilă de a aduce un profit, aşadar, un conţinut extensiv.
În acest context, instanţa de apel va fi ţinută să analizeze dacă actele juridice de închiriere a unor spaţii comerciale în cadrul complexului comercial X.X.L. (de ex., cele de la filele 59-61 dosar recurs) se încadrează în categoria serviciilor de comerţ - având în vedere şi interpretarea convenţională a termenilor contractuali cu referire la noţiunea de centru comercial - „grup de standuri amenajate în interiorul unui spaţiu comercial destinate activităţii de comerţ şi prestări servicii pentru populaţie”, precum şi dacă această calificare este suficientă pentru includerea acestor servicii în categoria serviciilor de comerţ.
Totodată, se va observa că aceste contracte de închiriere (precum cele de la filele 59-61 şi filele 67-72) unele nu sunt perfectate de către recurentă în calitate de locator, ci de SC O.X.X.L. SRL, în timp ce altele sunt încheiate de recurenta SC X.X.L.C. SRL (precum cel de la filele 89-91 dosar recurs), urmând a se stabili dacă această distincţie are relevanţă pe temeiul art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998.
În legătură cu C.C.X.X.L., ar fi utilă lămurirea situaţiei juridice a acestuia, în sensul stabilirii titularului real al acelui spaţiu (SC O.X.X.L. SRL sau SC X.X.L.C. SRL), dată fiind dubla calitate de locator ce rezultă din aceste contracte; totodată, se constată faptul că recurenta indică o anumită legătură juridică între aceasta şi firma SC O.X.X.L. SRL, împrejurare care va fi analizată în funcţie de relevanţa acesteia, dacă instanţa de apel va reţine în acest sens.
Art. 46 alin. (2) lit. d) din lege prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii „folosirea mărcii de către un terţ având consimţământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuşi titularul acesteia”.
Ca atare, se va aprecia în contextul acestei norme, dacă acordul titularului de marcă (consimţământul său) pentru folosirea mărcii de către terţ (SC O.X.X.L. SRL) presupune ca titularul să aibă cunoştinţă de aceste acte de folosire, să le permită ori să le tolereze sau este necesar ca acest acord să îmbrace doar forma licenţei exclusive sau neexclusive de exploatare, potrivit art. 43 şi urm. din Legea nr. 84/1998.
Totodată, în rejudecare, în funcţie de dezlegările ce se vor da celor anterior menţionate, instanţa de apel va reaprecia, dacă este cazul, şi cu privire la pliantele şi spoturile publicitare referitoare la C.C.X.X.L., invocate de recurentă ca acte de folosire a mărcii.
Referitor la probele administrate în etapele procesuale anterioare, Înalta Curte constată că recurenta susţine în mod întemeiat că în ce priveşte facturile emise de recurentă (filele 122-130 dosar prima instanţă) pentru „contravaloare lucrări”, instanţa de apel a constatat că acestea nu reprezintă acte de folosire a mărcii, întrucât nu stabilesc o legătură suficientă cu serviciile al căror preţ este menţionat în factură, iar aplicarea numelui comercial pe aceste facturi nu îndeplineşte funcţia de distinctivitate, întrucât serviciile au fost deja alese de consumator dintre cele existente pe piaţă.
Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a efectuat o identificare şi calificare a acelor servicii şi nu a stabilit dacă ele se încadrează în categoria celor pentru care pârâta deţine drepturi exclusive asupra mărcii X.X.L., după cum în mod nelegal s-a substituit funcţia corespunzătoare numelui comercial (SC X.X.L.C. SRL) - de a desemna un fond de comerţ ori a denumirii sociale (SC X.X.L.C. SRL) - de a identifica o societate, funcţiei esenţiale a mărcii de a indica originea comercială a serviciilor (funcţie ce interesează în cauză, din perspectiva sancţiunii invocate prin cerere - decăderea).
Aceste distincţii decurg, cel puţin, din analizaliza comparativă a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 84/1998 şi cele ale art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului : „Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează.”; utile, din acest punct de vedere sunt şi dezlegările date de C.J.U.E. în Cauza Celine C-17/06 a C.J.U.E., la care instanţa de apel chiar s-a referit.
Pe de altă parte, curtea de apel nu a arătat la care dintre cele două menţiuni s-a raportat din conţinutul facturilor (care cuprind în mod explicit semnul X.X.L.) când a dat o astfel de dezlegare, având în vedere că acestea au inserată atât firma prestatoare (SC X.X.L.C. SRL), ca atribut de identificare a furnizorului, cât şi marca X. (partea din stânga sus) ori de ce, eventual, celei din urmă menţiuni i-a dat semnificaţia numelui comercial (acesta fiind SC X.X.L.C. SRL), iar nu semnificaţia aplicării mărcii pe factură.
Se va avea în vedere, în această reevaluare, că folosirea unei mărci în legătură cu un serviciu este diferită de folosirea mărcii pentru produse, astfel încât marca nu poate fi aplicată pe servcii (precum pe produse), ci este utilizată în legătură cu serviciile în funcţie de specificul fiecăruia dintre acestea, actele de utilizare comportând concretizări diferite; ca atare, aplicării mărcii de serviciu pe facturile emise pentru serviciul prestat, protejat prin marcă, nu îi poate fi negată aptitudinea a fi calificat ca un act ce dovedeşte exploatarea mărcii, condiţia esenţială fiind aceea ca acele facturi pe care marca este aplicată să fie emise pentru prestarea serviciului desemnat prin lista serviciilor pentru care operează protecţia mărcii, conform principiului specialităţii, pentru că numai în acest fel este vorba despre o utilizare în legătură cu acel serviciu.
În ce priveşte spoturile publicitare în legătură cu serviciile de taximetrie, instanţa de apel va reaprecia aceste pretinse acte de folosire, dacă este cazul, anume, în raport de dezlegarea ce se va da cu privire la conţinutul conceptual al serviciilor de „comerţ”, astfel cum deja s-a arătat; este şi situaţia contractelor de licenţă de la filele 73 şi 135 dosar fond.
Referitor la serviciile de import-export, Înalta Curte constată că singurele probe administrate de pârâtă ce ar putea fi analizate în legătură cu aceste servicii din clasa 35 şi asupra cărora poartă protecţia mărcii X., sunt cele cu privire la cardurile de siguranţă.
În legătură cu aceste carduri, instanţa de apel a constatat că acesta prezentat împreună cu factura (fila 12 dosar apel) dovedeşte doar utilizarea numelui comercial al pârâtei, iar nu prestarea de servicii dintre cele pentru care marca a fost înregistrată, reţinându-se, totodată, că prin el însuşi cardul este un produs, iar nu un serviciu.
Şi în această privinţă, în rejudecare, se va identifica şi indica menţiunea cu privire la care instanţa de apel a stabilit această concluzie şi, totodată, se vor verifica şi susţinerile recurentei în sensul că aceste carduri sunt importate din China, fiind în acelaşi timp „produse sub licenţă X.”, în mod evident în speţă neinteresând decât eventuale operaţiuni de import-export al acestora, iar nu acte de utilizare pentru produse; deşi recurenta nu a depus la dosar în legătură cu aceste carduri alte probe decât înscrisurile de la filele 12 şi 143-145 dosar apel, a invocat şi existenţa documentelor vamale pentru aceste pretinse importuri, astfel încât instanţa de rejudecare va solicita lămuriri suplimentare şi din acest punct de vedere.
Toate aceste probe prin care recurenta tinde la demonstrarea utilizării efective a mărcii X. pentru servicii de import-export vor fi supuse aceleiaşi evaluări cu privire la însuşirile anterior arătate ale actelor de exploatare a mărcii, pentru a se conchide cu privire la existenţa sau inexistenţa unei utilizări efective (caracter real, neechivoc, public şi serios), în perioada de referinţă ce interesează dispoziţiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
În ce priveşte relevanţa suspendării activităţii recurentei un anumit interval de timp (conform menţiunilor de la Registrul comerţului), recurenta se referă la teza finală din art. 46 alin. (1) lit. a) din lege.
Înalta Curte apreciază că aceasta este o dispoziţie pe care recurenta o invocă în mod eronat cu valenţa unei norme de favoare, pentru că eventuala suspendare folosirii mărcii pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani nu constituie o situaţie în care nu intervine sancţiunea decăderii din drepturile asupra mărcii, ci este menţionată chiar în contextul definiţiei legale a sancţiunii decăderii, astfel că doar folosirea efectivă a mărcii, conform celor prevăzute de art. 46 alin. (2), precum şi în ipotezele de la alin. (3) al aceluiaşi text, sancţiunea decăderii poate fi evitată.
Pe de ală parte, ipoteza anterior analizată este diferită de asimilarea unei folosiri efective a mărcii a situaţiei „ imposibilităţii folosirii mărcii din circumstanţe independente de voinţa titularului, cum ar fi restricţiile la import sau ca urmare a altor dispoziţii ale autorităţilor publice vizând produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată”, astfel cum prevede art. 46 alin. (2) lit. b) din Lege.
Prin urmare, este necesar ca imposibilitatea folosirii mărcii să fie una obiectivă, independentă de opţiunea titularului mărcii, iar nu decurgând din simpla voinţă a acestuia de a-şi suspenda activitatea un anumit interval de timp, indiferent de motiv.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 şi cu aplicarea per a contrario a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat de pârâta SC X.X.L.C. SRL împotriva Deciziei nr. 82/A din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 540/2015. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 542/2015. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
