ICCJ. Decizia nr. 564/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 564/2015
Dosar nr. 2905/84/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 24 februarie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
La 12 mai 2014, L.I., L.F. şi L.N.A., au solicitat instanţei – în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – să anuleze decizia de invalidare nr. 491 din 27 februarie 2014 şi să oblige pârâta de a valida măsura vizând acordarea despăgubirilor stabilite prin Hotărârea Comisiei Judeţene Sălaj nr. 5399 din 7 iunie 2002, prin care s-a aprobat propunerea Comisiei locale de fond funciar Gârbou, privind înscrierea suprafeţei de 12,13 ha, teren neretrocedat, în favoarea reclamanţilor.
Sesizat cu soluţionarea contestaţiei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1185 din 13 octombrie 2014, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competența de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Sălaj.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă sesizată a reţinut în esenţă că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, rezultă că soluţionarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, intră în competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entității iniţial investite cu soluţionarea cererii de restituire, în speţă, Tribunalul Sălaj.
Tribunalul a mai reţinut că această soluţie „este firească” întrucât trebuie avut în vedere scopul legiuitorului, ori, în condiţiile în care există zeci de mii de dosare emise în baza Legii nr. 18/1991 sau în baza Legii nr. 10/2001, dacă s-ar considera că acţiunea persoanei îndreptăţite, de contestare a deciziei emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este de competenţa Tribunalului Bucureşti, ar însemna „paralizarea” activităţii acestei instituţii pentru că prin ipoteză, pârâta are sediul în Bucureşti.
Ca atare, se arată, trebuie să ne raportăm la entitatea iniţial investită cu soluţionarea cererii care este Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi apoi Comisia Judeţeană, care validează sau nu propunerea Comisiei Comunale.
În sprijinul soluţiei de declinare a competenţei a fost prezentat şi faptul că prin decizia emisă de către pârâtă s-a constatat că reclamanţii sunt „pur şi simplu” persoane neîndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 12,13 ha întrucât, nu fac dovada dreptului de proprietate de pe urma autorului lor, ori acest lucru presupune a se analiza pe fond dacă reclamanţii sunt sau nu persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate prin acordarea de măsuri reparatorii, procedură similară cu cea a plângerii împotriva hotărârii Comisiei judeţene de aplicare a legii fondului funciar.
În această situaţie, se conchide, administrarea probelor este mult mai uşoară la tribunalul în a cărui rază teritorială se află terenul ce face obiectul deciziei.
La rândul său, Tribunalul Sălaj, secţia civilă, s-a declarat necompetent teritorial să soluţioneze cauza de faţă, prin sentinţa nr. 76 din 15 ianuarie 2015, declinând în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, competenţa de soluţionare a contestaţiei şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 134 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se constată că cea de-a doua hotărâre privind declinarea competenţei, este cea legală, astfel că Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 165 din 16 mai 2013, în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are în competenţă validarea respectiv invalidarea, în tot sau în parte, a deciziilor emise de entităţile investite de lege, care conţin propunerea de acordare a măsurilor compensatorii.
Examinând conformitatea textului cu legea fundamentală, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, a statuat că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013, sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanțele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.
Conform prevederilor art. 35 alin. (1) al Legii nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Cât priveşte sintagma „entitate investită” art. 3 pct. 4 al actului normativ mai sus citat, enumeră toate structurile desemnate de lege, cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, la lit. g), regăsindu-se Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor care, în cauza de faţă, este emitenta deciziei contestate.
Motivarea primei instanţe sesizate, care face trimitere la entitățile iniţial investite cu cererile de restituire, respectiv comisiile locale şi judeţene de fond funciar – argumentând că tribunalele în circumscripţia cărora se află aceste entităţi ar avea şi competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor – nu poate fi primită, în condiţiile în care etapa iniţială a soluţionării cererii vizând reconstituirea dreptului de proprietate a fost epuizată prin propunerea avansată de Comisia locală de Fond Funciar Gîrbou, validată ulterior prin Hotărârea nr. 5393 din 7 iunie 2002 a Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor Sălaj.
Or, în cauza de faţă, ceea ce se contestă este decizia nr. 491 din 27 februarie 2014, prin care a fost invalidată măsura acordării de despăgubiri (stabilită prin hotărârea Comisiei Judeţene Sălaj) decizie emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor, cu sediul în Bucureşti, C.F., sector 1, entitate chemată în judecată de contestatori, în calitate de pârâtă.
Ca atare, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei nu poate aparţine decât tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul acestei entităţi, respectiv Tribunalului Bucureşti.
Cât priveşte „îngrijorarea” referitoare la posibilitatea înregistrării unui număr mare de cauze având ca obiect eventuale contestaţii formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, acest argument nu se poate constitui într-o motivaţie legală care să justifice concluzia competenţei teritoriale a unei alte instanţe, chestiunea putând ulterior primi o rezolvare, de lege ferenda.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, se va constata că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă, în soluţionarea cauzei de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 535/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 569/2015. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
