ICCJ. Decizia nr. 600/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 600/2015
Dosar nr. 1555/271/2010*
Şedinţa publică din 26 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 05 noiembrie 2013, revizuenţii S.E. şi S.M. au solicitat revizuirea deciziei pronunţate în Dosarul nr. 1555/271/2010, întrucât nu s-a ţinut seama de decizia anterioară nr. 894/R/2009, pronunţată de Tribunalul Bihor.
Intimaţii K.L., K.P. şi F.L. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire, cu cheltuieli de judecată.
Revizuenţii şi-au precizat cererea în sensul că solicită anularea sentinţei civile nr. 11680/2012 a Judecătoriei Oradea şi a deciziei civile nr. 901/R/2013 a Tribunalului Bihor, ambele pronunţate în Dosarul nr. 1555/271/2010, întrucât nu s-a ţinut seama de decizia civilă nr. 165/R/2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, respectiv, că hotărârile a căror revizuire se solicită sunt contrare acestei din urmă hotărâri, cu cheltuieli de judecată, dosarul Tribunal Bihor.
Prin decizia civilă nr. 462/R din 10 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1555/271/2010*, a fost declinată judecata cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea.
După înregistrarea dosarului pe rolul Curţii de Apel Oradea, intimaţii K.L., K.P. şi F.L. şi-au reiterat întâmpinarea, arătând că nu există triplă identitate de elemente – părţi, obiect şi cauză – între cele două litigii în care se pretinde că au intervenit hotărâri contradictorii, spre a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin decizia nr. 63/A din 20 octombrie 2014, a respins cererea de revizuire formulată de revizuenţii S.E. şi S.M., şi a obligat pe revizuenţi, în solidar, să plătească intimatului K.L. suma de 2976 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ, prevăzute de art. 322 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speţă.
În căile extraordinare de atac nu se mai pune în discuţie stabilirea situaţiei de fapt, pe baza analizei probatoriului administrat, pentru că, în caz contrar, securitatea raporturilor juridice ar fi grav prejudiciată, încălcându-se autoritatea de lucru judecat, garanţie fundamentală într-o societate democratică, în acest sens fiind şi practica instanţei de la Strasbourg (CEDO).
Accesul la justiţie, definit în jurisprudenţa constantă a aceleiaşi Curţi Europene a Drepturilor Omului, nu este absolut. El trebuie exercitat în cazurile şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, fiind prin natura sa supus unor reglementări interne.
Revizuenţii consideră că există hotărâri potrivnice, situaţie reglementată de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Pentru a fi incident acest caz de revizuire trebuie ca hotărârile judecătoreşti, pronunţate în dosare diferite, să privească aceeaşi pricină, fiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Trebuie, deci, întrunită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză juridică.
S-a mai reţinut, că, în Dosarul nr. 8360/111/2006, Tribunalul Bihor a pronunţat decizia civilă nr. 165/R din 16 februarie 2009 prin care, în privinţa fondului, s-a constatat că S.E. şi S.M., în contradictoriu cu K.L., K.P. şi F.L., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 iulie 1996 întocmit de notarul public I.G.; că, în cel de-al doilea litigiu, ce face obiectul Dosarului nr. 1555/271/2010, prin sentinţa civilă nr. 11680 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Oradea, a fost respinsă plângerea împotriva Hotărârii nr. 420/C/2006 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor, cât şi celelalte pretenţii formulate şi precizate de S.E. şi S.M., în contradictoriu cu Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea şi cu Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor; că a fost admisă cererea de intervenţie în interesul comisiilor formulată de intervenienţii K.L., K.P. şi F.L., iar în recurs, prin decizia nr. 901/R/2013, Tribunalul Bihor a modificat sentinţa doar în privinţa cheltuielilor de judecată, şi că se poate uşor observa faptul că cele două litigii privesc alte părţi, obiectul dedus judecăţii (pretenţia formulată) fiind diferit, întemeiat pe dispoziţii legale/instituţii juridice total diferite (cauza juridică).
S-a concluzionat, că hotărârea pronunţată în cel de-al doilea litigiu, ce fac obiectul prezentei revizuiri, nu încalcă autoritatea de lucru judecat a primei decizii şi, prin urmare, instanţa a respins cererea de revizuire.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pe revizuenţi, în solidar, să plătească intimatului K.L. suma de 2976 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariul avocatului, conform facturii şi chitanţei depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs S.E. şi S.M., care, după ce au expus istoricul cauzei, au arătat că hotărârea ce face obiectul prezentului recurs este nelegală, iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:
Soluţia dată în Dosarul cu nr. 1555/271/2010 este potrivnica deciziei civile nr. 165/R/2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, întrucât prin această hotărâre s-a reţinut faptul că intimaţii K. şi F. nu au depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după antecesorul lor, iar potrivit art. 8 din Legea nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate se face la cerere; că numita B.I., care le-a testat averea recurenţilor K., nu vine la moştenirea părinţilor soţului său, ea neavând nicio legătură de rudenie cu aceştia; că aceasta îl moşteneşte pe soţul său care a decedat în anul 1952, iar terenurile care fac obiectul procesului nu erau în circuitul civil, astfel încât soţul ei nu le putea lăsa moştenire, și că recurenţii K. şi F., fiind moştenitori testamentari ai lui B.I., moştenesc averea acesteia care exista la data deschiderii succesiunii, în anul 1977, şi cum acesta nu deţinea imobilele din litigiu nu le putea lăsa ca moştenire.
Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a numiţilor K. şi F., respingând ca atare cererea de chemare în judecată formulată de aceştia.
S-a concluzionat, că, prin această hotărâre, s-a statuat cu caracter irevocabil că numiţii F. şi K. nu sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din litigiu.
Cu toate acestea, prin hotărârile pronunţate în Dosarul nr. 1555/271/2010, instanţa a constatat îndreptăţirea acestora la reconstituirea dreptului de proprietate, admiţând cererea de intervenţie formulată de aceştia, astfel că această ultima soluţie e dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât chiar dacă cele două cereri nu au acelaşi obiect prin acestea se tinde la acelaşi rezultat.
Astfel, în primul proces, numiţii K. şi F. au solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare prin care revizuenții din prezenta cauză au cumpărat terenurile din litigiu, motivându-şi cererea pe faptul că sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri în baza Legii nr. 18/1991, cerere ce a fost respinsă, iar în cel de-al doilea dosar s-a statuat că sunt îndreptăţiţi la reconstituire, aceştia formulând o nouă cerere în baza aceluiaşi temei legal, Legea nr. 18/1991, şi invocând îndreptăţirea lor la reconstituirea dreptului de proprietate, astfel că cele două cereri au aceeaşi cauză.
Prin urmare, cauza celor două acţiuni, chiar dacă îmbrăcă altă formă, este identică, întrucât conceptul de cauză trebuie raportat la starea de fapt calificată juridic şi nu doar la temeiul de drept indicat în cerere.
În ceea ce priveşte identitatea de obiect între cele două litigii, s-a arătat că pentru soluţionarea corectă a excepţiei puterii lucrului judecat este necesar să se cerceteze dispozitivul primei hotărâri, iar acesta trebuie coroborat cu conţinutul considerentelor, întrucât numai astfel se va putea stabili dacă este vorba de acelaşi drept asupra căruia s-a dat o hotărâre. Totodată, la stabilirea identităţii de obiect nu se va avea în vedere calificarea dată acestuia prin cererea de chemare în judecată, ci obiectul ei real.
Aşadar, a doua cerere va putea fi înlăturată pe calea admiterii excepţiei puterii lucrului judecat ori de câte ori ea tinde, prin obiectul său, de a pune instanţa în alternativa de a contrazice sau confirma ceea ce a stabilit o sentinţă anterioară.
Pe acest aspect, au concluzionat că nu se poate absolutiza regula după care doar dispozitivul hotărârii ar avea autoritate de lucru judecat, întrucât acest atribut îl capătă şi considerentele prin care se dezleagă elementele acelui raport juridic litigios asupra căruia instanţa s-a pronunţat în dispozitiv.
De asemenea, s-a arătat că, în mod eronat, a reţinut instanţa de fond şi faptul că cele două litigii privesc alte părţi, întrucât, după cum se poate observa, în primul proces, au avut calitate de părţi nu doar revizuenţii şi K.L., K.P. şi F.L., cum greșit a reţinut instanţa de fond, ci şi Comisia Locală Oradea, respectiv Comisia Judeţeană Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, iar în cel de-ai doilea proces au fost părţi revizuenţii, Comisia Locală Oradea, Comisia Judeţeană Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, dar şi K.L., K.P. şi F.L., în calitate de intervenienţi în interesul celor două Comisii.
S-a concluzionat, că instanţa nu putea reţine îndreptăţirea intimaţilor K. la reconstituirea dreptului de proprietate pentru toată suprafaţa de 19,76 ha teren, prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, câtă vreme, prin decizia civilă nr. 165/R/2009, s-a statuat, cu caracter irevocabil, faptul că pentru o parte din terenurile din litigiu revizuenţii au dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare cumpărare, care a fost păstrat ca fiind legal de către instanţa de judecată.
Revizuenţii au formulat critici de nelegalitate şi în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la care aceştia au fost obligaţi, apreciind că greşit au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2976 RON, constând în onorariu de avocat, într-o cauză care a avut ca obiect o cerere de revizuire soluţionată la al doilea termen, întrucât, potrivit ”art. 271 alin. (3) C. proc. civ.” judecătorul trebuia să cenzureze cuantumul onorariului de avocat, ţinând cont de munca îndeplinită de acesta.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de revizuenţi, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Revizuenţii au formulat cerere prin care au solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 11680 din 02 octombrie 2012, pronunţată de Judecătoria Oradea, definitivă şi irevocabilă, prin decizia nr. 901/R/2013, pronunţată de Tribunalul Oradea, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ca fiind potrivnică deciziei civile nr. 165R din 16 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Oradea.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, a soluţionat cererea de revizuire pe excepţia inadmisibilităţii, cu motivarea că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Această hotărâre este legală, pentru următoarele considerente:
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârile, pretins potrivnice, să conţină elemente caracteristice pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, respectiv, să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii: hotărârile pretins a fi potrivnice să fie pronunţate în dosare diferite, să aibă aceeaşi cauză, acelaşi obiect, şi să fie date între aceleaşi părţi.
În speţă, chiar dacă hotărârile pretins a fi potrivnice au fost date în dosare diferite și între aceleași părți, se constată că acestea nu au același obiect și aceeași cauză.
Astfel, litigiul soluţionat prin sentinţa a cărei revizuire se solicită a avut ca obiect plângerea formulată împotriva Hotărârii nr. 420/C/2006 a Comisiei judeţene Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, de către numiţii S.E. şi S.M., revizuenţii din litigiu pendinte, iar litigiul soluţionat prin decizia civilă nr. 165/R/2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, ce constituie primul termen al revizuirii, a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1996 întocmit de BNP I.G., prin care revizuenţii din prezenta cauză au cumpărat imobilele în litigiu.
Prin urmare, se constată că cele două litigii au avut obiecte diferite.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei de admisibilitate privind identitatea de cauză, se constată următoarele.
Temeiul juridic al cererilor soluţionate prin hotărârile judecătoreşti pretins a fi contradictorii, respectiv, cauza acestora, este diferit, întrucât primul litigiu s-a întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, iar cel de al doilea litigiu, în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, s-a întemeiat pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 18/1991.
În concluzie,, se constată că, legal, Curtea de Apel Oradea a reținut că în speţă nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire şi că hotărârea din cel de-al doilea litigiu nu s-a dat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri.
Pe de altă parte, se constată că decizia ce face obiectul prezentului recurs este legală, deşi curtea nu a reţinut acest aspect, şi pentru că o altă condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nu este îndeplinită, și anume ca în cadrul celui de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată această excepție, instanţa să nu o fi soluţionat.
Or, în cel de-al doilea litigiu, în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, se constată că s-a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de hotărârea ce constituie primul termen al revizuirii, decizia civilă nr. 165/R/2009 a Tribunalului Bihor, excepție ce a fost soluționată în sensul respingerii acesteia, cu motivarea că nu există îndeplinită cerinţa triplei identităţi, de obiect, părţi şi cauză, între cele două litigii, astfel că prezenta cerere de revizuire este inadmisibilă.
Aceasta deoarece, dacă s-ar admite contrariu şi s-ar considera că cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă în orice situaţie, ar însemna să se nesocotească puterea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre, ceea ce ar fi împotriva finalităţii urmărite de legiuitor prin editarea acestei norme legale.
Critica formulată de reclamanţi potrivit căreia au fost obligaţi greşit la cheltuieli de judecată în cuantum de 2976 RON, constând în onorariu de avocat, deşi instanţa a soluţionat cauza ce a avut ca obiect o cerere de revizuire la al doilea termen, încălcând astfel dispoziţiile ”art. 271 alin. (3) C. proc. civ.”, potrivit cărora judecătorul trebuia să cenzureze cuantumul onorariului de avocat, ţinând cont de munca acestuia, se constată că este nefondată, pentru cele ce urmează:
Revizuenţii au formulat cerere de revizuire care s-a dovedit a fi nefondată, fiind astfel părţi căzute în prezenţii, şi la cerere părţi potrivnice au fost obligaţi să suporte cheltuielile de judecată avansate de aceasta pentru purtarea procesului.
Recurenţii nu susţin că în cauză nu ar avea calitatea de părţi căzute în pretenţii, ci că instanţa trebuia să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată la care aceştia au fost obligaţi în raport de munca îndeplinită de apărătorul intimaţilor, potrivit ”art. 271 alin. (3) C. proc. civ.”.
De precizat că, deși s-au indicat ca temei legal al acestor critici art. 271 alin. (3) C. proc. civ., din dezvoltarea lor rezultă că recurenții au formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora ”Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse şi sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, înseamnă că acel contract de asistenţă juridică încheiat de partea care a câștigat procesul cu avocatul său îşi va produce efectele şi faţă de partea adversă, în speţă revizuenţii.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de partea adversă într-un proces civil, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv. Abuzul de drept al părţii care a câştigat procesul este sancţionat cu posibilitatea conferită instanţei, prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de a micşora onorariile avocaţiale în raport de criteriile prevăzute de acest text de lege, respectiv, să oblige partea care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariu de avocat plătit de partea care a câştigat procesul.
Însă, în speţă, se constată că intimatul K.L. nu şi-a exercitat abuziv dreptul de a pretinde despăgubiri, reprezentând cheltuieli de judecată, pentru prejudiciu cauzat acestuia de revizuenţi, întrucât suma la care au fost obligaţi revizuenţii către intimat este proporţională cu munca depusă de avocat şi cu complexitatea cauzei.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii S.E. şi S.M., şi, constatând culpa procesuală a recurenţilor revizuenţi, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acestora la plata sumei de 2.120 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimaţii K.L., K.P. şi F.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.E. şi S.M. împotriva deciziei nr. 63/A din data de 20 octombrie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2120 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii K.L., K.P. şi F.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 596/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 601/2015. Civil → |
|---|
