ICCJ. Decizia nr. 580/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 580/2015
Dosar nr. 7887/2/2011*
Şedinţa publică din 25 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 118/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor C.C.F. şi P.A.S.D. împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
S-a reţinut că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu are calitate procesuală pasivă.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că reclamanţilor nu li se cuvine preţul de piaţă al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi de care au fost deposedaţi prin efectele unei acţiuni în revendicare promovată de foştii proprietari, întrucât au încălcat dispoziţiile legale la momentul încheierii actului.
S-a mai reţinut că aspectele de mai sus au fost reliefate de o hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 7074/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva reclamanţilor, hotărâre care, a reţinut judecătorul fondului, deşi există indicii că ar fi rămas irevocabilă, nu a fost depusă la dosar.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, arătând că judecătorul nu şi-a exercitat rolul activ şi că actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost considerat ca fiind valid prin hotărâre judecătorească.
Prin decizia civilă nr. 574A din 04 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi C.C.F. şi P.A.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 118 din 3 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut că, prin actul de vânzare cumpărare din anul 1997, reclamanţii au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, I.A. nr. 5, ap. 2, sector 1, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Acţiunea de constatare a nulităţii actului a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 4584/2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 194/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 7074/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a admis acţiunea în revendicare a foştilor proprietari şi au fost obligaţi reclamanţii să le lase acestora în proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Considerând că această ultimă hotărâre dovedeşte reaua credinţă a reclamanţilor şi apreciind că sentinţa amintită a intrat în puterea lucrului judecat, judecătorul fondului a respins acţiunea reclamanţilor.
În acelaşi timp însă, judecătorul a precizat în considerente că nu poate aprecia caracterul irevocabil al hotărârii în revendicare, întrucât aceasta nu a fost depusă la dosar.
Aşa fiind, Curtea a apreciat că judecătorul fondului a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care îl obligau să stăruie pentru aflarea adevărului şi şi-a bazat hotărârea pe acte pe care chiar acesta precizează că nu le-a putut studia, nefiind depuse la dosar.
Pentru aceste considerente, în baza art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca sentinţa ce se va pronunţa să dezlege fondul cererii, fără prejudiciul unui grad de jurisdicţie, prin prisma tuturor probelor invocate de părţi şi de judecător.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii C.C.F. şi P.A.S.D. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice.
Reclamanţii, prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., au criticat decizia pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât instanţa trebuia să soluţioneze apelul în fond.
Pârâtul, prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi de drept, nefiind necesară verificarea aspectului irevocabil al sentinţei şi a solicitat admiterea recursului şi respingerea apelului declarat de reclamanţi.
Prin decizia nr. 5158 din 14 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanţii C.C.F. şi P.A.S.D. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 574A din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru judecarea apelului reclamanţilor.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, a reţinut că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de a desfiinţa hotărârea primei instanţe, atunci când prima instanţă fie a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, fie a judecat cu încălcarea normelor de citare a părţii.
Niciuna din cele două ipoteze nu sunt incidente, câtă vreme prima instanţă a soluţionat pricina în fond, aşa încât decizia pronunţată de instanţa superioară de fond este dată cu încălcarea naturii devolutive a căii ordinare de atac a apelului.
Aşa cum prevede art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, având, de asemenea, posibilitatea de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor noi încuviinţate în condiţiile art. 292 C. proc. civ.
Instanţa de apel avea posibilitatea să ordone, în temeiul art. 292 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ., completarea probatoriului sub aspectele menţionate în decizia recurată.
În ceea ce priveşte recursul Ministerului Finanţelor Publice, acesta a fost admis, ca o consecinţă a admiterii recursului reclamanţilor, precum şi a motivului de recurs referitor la judecata în fond a apelului, instanţa de apel urmând a analiza celelalte motive de recurs ca apărări de fond.
Pe rolul Curţii de Apel a Bucureşti, dosarul a fost reînregistrat sub nr. 7887/2/2011.
În rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere spre rejudecare, nu a fost administrat nici un mijloc de probă.
Prin decizia civilă nr. 179A din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 350.600 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, la cursul Băncii Naţionale a României, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului compus din apartamentul nr. 2 şi terenul aferent de 53,97 mp, situat în Bucureşti, sector 1, str. I.A. nr. 5.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost omologat raportul de expertiză efectuat de expert V.R.M.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că apelanţii-reclamanţi au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din str. I.A. nr. 5, sector 1, Bucureşti şi cota de teren corespunzătoare.
Prin sentinţa civilă nr. 4584/2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997 şi s-a reţinut valabilitatea acestuia, ca o consecinţă a bunei-credinţe a apelanţilor reclamanţi. Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă, prin decizia civilă nr. 2436 din 10 decembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi prin decizia civilă nr. 194 din 08 februarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost menţinută sentinţa în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997.
În considerentele hotărârii menţionate, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că apelanţii-reclamanţi au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 425 din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842 din 05 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de către P.R. şi au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 din str. I.A. nr. 5, sector 1, Bucureşti şi cota de teren corespunzătoare.
Prin considerentele deciziei civile nr. 425 din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti au fost înlăturate susţinerile din cuprinsul considerentelor sentinţei civile nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, cu privire la reaua-credinţă a apelanţilor-reclamanţi şi s-a statuat, în mod definitiv şi irevocabil, că nu are relevanţă buna sau reaua-credinţă a apelanţilor, fiind soluţionată acţiunea în revendicare prin prisma criteriilor de preferabilitate.
Potrivit art. 501 din lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Restituirea prețului de piață se face de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Textul art. 501 din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii sau nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace, în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
Aceasta este ipoteza şi în cauza dedusa judecăţii, contractul de vânzare-cumpărare deținut de apelanţii-reclamanţi nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare, astfel că nu îşi mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înțelesul noțiunii de „desfiinţat”, din cuprinsul textului în discuție.
Ca atare, instanţa de apel a constatat că sunt fondate criticile formulate de către apelanţii-reclamanţi privind incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 care justifica restituirea prețului de piață al imobilelor.
Din acest punct de vedere, trebuie arătat că, în interpretarea art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, sunt două situații de deosebit: - ipoteza in care a contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente disp. art. 50 alin. (2), chiriașul compărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat, şi ipoteza in care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat, de exemplu, in situația admiterii acțiunii in revendicare, caz in care sunt aplicabile prevederile art. 501 din lege.
În ambele situații, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piaţă al imobilului, conform art. 50 alin. (21) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Deși în ambele texte menționate [art. 50 alin. (2) şi art. 501], care vizează ipotezele arătate mai sus, se folosește termenul „desființat”, în privința contractelor de vânzare-cumpărare, este evident că înțelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
De altfel, înțelesul juridic al „desființării”, în sensul celor menționate mai sus, se deduce din însăși litera legii, in cuprinsul acesteia, la art. 20 alin. (21), prevăzându-se în mod expres: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor”.
Prin urmare, chiar legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desființat şi, deşi textul legal menționat nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noțiunii de desființare analizată în speță şi care a fost dată de legiuitor, sensul juridic al termenului urmând a fi avut în vedere, în mod unitar, pentru întreaga lege, deci, şi în privința dispozițiilor art. 50 şi art. 501.
Așadar, în cauză, pentru ipoteza dedusă judecății, sunt aplicabile disp. art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin sentinţa civilă nr. 4584/2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997, reţinându-se bună-credinţă a apelanţilor. Aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuţie, ca o consecinţă a efectului negativ al puterii de lucru judecat.
Cu toate acestea, contractul de vânzare-cumpărare a fost lipsit de efectul său juridic, constând în recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, ca efect al sentinţei civile nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi să lase în deplină proprietate şi liniştită proprietate imobilul foştilor proprietari.
Având în vedere considerentele menţionate, Curtea a constatat că apelanţii-reclamanţi au dreptul să beneficieze de valoarea de circulaţie a imobilului, aşa cum a fost raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe de către expertul tehnic judiciar V.R.M.
Astfel, conform completării la raportul de expertiză, valoarea de circulaţie a imobilului, la data evicţiunii, respectiv la data de 30 martie 2007, a fost stabilită la suma totală de 350.600 euro, din care 277.000 euro reprezintă valoarea apartamentului, iar 73.600 euro reprezintă valoarea terenului de sub apartament.
Instanţa de apel a constatat că nici una dintre părţi nu a formulat obiecţiuni la completarea la raportul de expertiză, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei civile apelate.
De asemenea, în faza procesuală a apelului, nici una dintre părţi nu a solicitat completarea sau refacerea raportului de expertiză tehnică judiciară.
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General, s-a constatat că aceasta nu a fost criticată prin motivele de apel, intrând în puterea lucrului judecat, prin neapelare.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ce a fost admis prin decizia civilă nr. 487 din 06 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Or, expertiza efectuată în cauză nu face menţiuni cu privire la criteriile prevăzute de aceste standarde internaţionale de evaluare, expertul limitându-se a indica faptul că a calculat valoarea actuală de circulaţie în conformitate cu recomandările din 10 februarie 2007, prin metoda comparaţiei directe, având în vedere segmentul de lux al pieţei de închiriere şi ofertele existente la data evaluării pentru spaţii similare.
În lipsa oricărei referiri la criteriile prevăzute de standardele internaţionale şi luarea în considerare a ofertelor pe piaţa de lux, instanţa de casare a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind modul de calcul al despăgubirilor, motiv pentru care a dat îndrumări instanţei de rejudecare să efectueze o nouă expertiză, cu respectarea acestor dispoziţii legale.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 7887/2/2011*.
Cu ocazia rejudecării apelului, faţă de îndrumările instanţei de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea a dispus suplimentarea probatoriului cu o nouă expertiză de specialitate, pentru calcularea despăgubirilor potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 345A din 30 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi C.C.F. şi P.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 118 din 03 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, astfel:
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 271.570 euro, în echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului apartament nr. 2 şi teren aferent, obiect al contractului de vânzare - cumpărare din 09 ianuarie 1997.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În prealabil, Curtea a ţinut să precizeze că analiza motivelor de apel urmează a fi făcută în raport şi de dezlegările instanţei de casare, care a reţinut cu putere de lucru judecat că stabilirea despăgubirilor trebuie făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 1/2009 „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Din analiza textului legal, Curtea a apreciat că se înţelege foarte clar care sunt condiţiile în care se acordă foştilor proprietari preţul de piaţă pentru imobil, anume care dintre foştii proprietari sunt îndreptăţiţi a primi această valoare de piaţă a imobilului. În acest sens, Curtea a reţinut că dispoziţia din Legea nr. 1/2009 se interpretează în sensul că prin hotărâre judecătorească de desfiinţare a contractului trebuie să se prevadă în mod expres că acel contract s-a încheiat cu nerespectarea unei dispoziţii a Legii nr. 112/1995, respectiv neîndeplinirea uneia dintre condiţiile impuse acest act normativ pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În cazul în care este vorba doar de proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a statuat expres faptul că aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În speţă, din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, rezultă că apelanţii reclamanţi au pierdut proprietatea imobilului prin sentința civilă nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 425 din 30 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842 din 05 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admisă cererea reclamantul P.R., formulată în contradictoriu cu apelanţii reclamanţi din prezenta cauză, care au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2, situat în Bucureşti, str. I.A. nr. 5, sector 1.
Prin urmare, s-a constatat că, în cauză, a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al apelanţilor reclamanţi, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, în cadrul căreia, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a reprezentat titlul exhibat de aceştia.
Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 4584/2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2436 din 10 decembrie 2003, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 194/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997 şi s-a reţinut valabilitatea acestuia, ca o consecinţă a bunei-credinţe a apelanţilor reclamanţi.
În această situaţie, Curtea a apreciat că sunt întrunite cele două condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 1/2009, apelanţii reclamanţi fiind îndreptăţiţi să primească preţul de piaţă, calculat conform standardelor internaţionale de evaluare.
În acest sens, cu ocazia rejudecării apelului şi respectând îndrumările instanţei de casare, Curtea a dispus efectuarea unei noi expertize evaluatoare, care a concluzionat că valoarea de piaţă pentru imobilul în litigiu, la data de 30 martie 2007, când sentința civilă nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a rămasă definitivă, prin decizia civilă nr. 425 din 30 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi s-a produs evicţiunea, este de 309.530 euro, valoare calculată în raport de indicii preţurilor de consum.
Urmare încuviinţării obiecţiunilor formulate de apelanţii reclamanţi, valoarea de piaţă calculată prin metoda comparaţiei directe, conform Standardelor Internaţionale de Evaluare, a fost stabilită la suma de 271.570 euro.
Analizând sumele calculate prin cele două metode folosite de expert, respectiv cea de multiplicare a indicelui preţurilor de consum furnizat de Institutul Naţional de Statistică şi cea a comparaţiei directe, conform Standardelor Internaţionale de Evaluare, Curtea a apreciat că cea din urmă metodă stabileşte valoarea de piaţă reală a imobilului în litigiu, apelanţii reclamanţi fiind îndreptăţiți să primească preţul de piaţă astfel calculat.
Apărările intimatului pârât Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune, pentru imobilele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, presupune diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de circulaţie a imobilului, la momentul evicţiunii, vor fi înlăturate, sub acest aspect, statuându-se cu putere de lucru judecat, de către instanţa de casare, cu ocazia soluţionării recursului declarat de acest intimat, care a reţinut că aceste susţineri sunt nefondate, atâta timp cât legea operează cu un singur criteriu clar, şi anume acela al valorii de piaţă al imobilului.
În raport de cele reţinute, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. şi a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi C.C.F. şi P.A.S., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 271.570 euro, în echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului apartament nr. 2 şi teren aferent, obiect al contractului de vânzare–cumpărare din 09 ianuarie 1997. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 2.700 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi, în fond şi apel, reprezentând onorariu expert.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului declarat de apelanţii-reclamanţi, ca nefondat.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a arătat următoarele:
În mod nelegal şi netemeinic, instanţa de apel a considerat că reclamanţii C.C.F. şi P.A.S. sunt îndreptăţiţi la despăgubiri reprezentând preţul de piaţă, având în vedere următoarele argumente:
Conform dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, avute în vedere chiar de către instanţa de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În prezenta cauză, nu este îndeplinită a doua condiţie dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti, astfel încât nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în cauză.
Astfel, având în vedere, pe de o parte, că, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii expuse mai sus, iar, pe de altă parte, reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii uneia dintre acestea, s-a apreciat că speţa nu se circumscrie dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică s-a raportat la faptul că instanţa a menţinut în mod eronat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, pentru suma de 271.570 euro, întrucât aceasta nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie.
Astfel, în raport de evaluarea făcută de expert, s-a susținut că, în cadrul metodelor de evaluare, nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepţii, numărul tranzacţiilor imobiliare din zonă şi în general este nul, iar preţurile cuprinse în anunţurile imobiliare reprezintă numai voinţa vânzătorilor care încearcă menţinerea preţurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei preţurilor în tranzacţiile imobiliare). Ca urmare, o corecţie negativă de 10% pentru procese în curs şi de cca. 30% pentru locaţia menţionată, prin luarea în considerare şi a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane, etc., era necesară.
Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziționându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieții. În același sens, evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi oferta aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciată la - 30%.
Prin urmare, s-a considerat că, în speţă, operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanţii să încaseze în prezent o sumă exagerat de mare faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, sumă care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară actuală.
Astfel, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de circulaţie a imobilului, cu atât mai mult, în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de circulaţie actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON, s-a considerat că hotărârea instanţei de apel este netemeinică, având în vedere ca pârâtul nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Intimații reclamanți C.C.F. şi P.A.S.D. au formulat întâmpinare, în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
În ceea ce privește prima critică invocată în cauză, prin care s-a susţinut neîntrunirea condiţiilor legale necesare, la care se referă conţinutul art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, în vederea recunoaşterii dreptului reclamanților de a fi despăgubiți la nivelul valorii de piaţă pentru imobilul - apartament nr. 2, situat în str. I.A. nr. 5, sector 1, Bucureşti şi cota de teren corespunzătoare, instanța de recurs reține că problema incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 501 şi întrunirea condiţiilor sale de aplicare, în cazul reclamanților, sunt chestiuni ce au fost dezlegate în mod irevocabil de către instanţa de recurs prin decizia nr. 487 din 6 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În consecință, prin această decizie irevocabilă, care se bucură de o prezumiție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), s-a reţinut că reclamanții sunt în situaţia proprietarilor al căror contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat, (în sensul de lipsit de efecte), ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, în baza unei hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile, astfel încât aceștia sunt îndreptăţiți la acordarea unei despăgubiri la nivelul valorii de piaţă a bunului imobil cumpărat, formând obiect al trimterii spre rejudecare doar împrejurarea că această valoare de circulație nu a fost stabilită conform standardelor internationale de evaluare.
Or, a repune în discuție, în prezentul recurs, statuările irevocabile ale unei instanțe supreme enunțate într-o decizie pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, sub aspectul incidenței art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, înseamnă a nesocoti validitatea acelei hotărâri și dispozițiile art. 315 C. proc. civ. care prevăd că: În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (…) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, ceea ce este inadmisibil.
Asupra criticii prin care se invocă faptul că instanţa de apel a menţinut în mod eronat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie, instanța de recurs constată că argumentele invocate reprezintă veritabile obiecțiuni la raportul de expertiză realizat în cauză, care ar fi putut și ar fi trebuit invocate în fața instanței de apel, în termenele și condițiile prevăzute de art. 212 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, prin intermediul recursului, care, în actuala reglementare, are natura unei căi extraordinare de atac de reformare, și care poate fi introdus exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de temeinicie, motive reglementate în mod exhaustiv la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu pot fi criticate probele sau aprecierea acestora dată de către instanțele fondului, mai ales prin raportare la elemente de fapt eventuale, simplu pretinse de către pârât, fără dovedirea concretă a celor susținute, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 (când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate), pe care s-ar fi putut întemeia recurentul, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.
În consecință, solicitările recurentului pârât de a se aplica corecții ale valorii de circulație prin raportare la blocajul pieței imobiliare sau la prețul social plătit de către foștii chiriași pentru achiziționarea imobilului în litigiu nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât nu sunt raportate la criterii de legalitate, ci sunt simple susțineri de fapt, care nu mai pot fi invocate într-o cale extraordinară de atac nedevolutivă.
În plus, instanța de recurs observă că, în etapa procesuală a apelului, după casarea cu trimitere spre rejudecare, în considerarea dezlegărilor primite prin decizia de casare, conform cărora s-a stabilit că nu erau respectate, pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului, criteriile cuprinse în standardele internaționale de evaluare, s-a dispus efectuarea unei noi expertize evaluatorii a imobilului în litigiu, iar, după depunerea raportului de expertiză, această instanță, cu respectarea garanțiilor procesului echitabil, a supus acest raport dezbaterii contradictorii a părților litigante și a încuviințat obiecțiunile reclamanților, (pârâtul neformulând obiecțiuni), stabilindu-se, în final, valoarea de piață, prin raportare la metoda comparației directe, la momentul evicțiunii efective - moment stabilit, de asemenea, de instanța de casare - conform standardelor internaționale de evaluare.
În ceea ce privește împrejurarea invocată de recurentul pârât că reclamanții vor primi valoarea de circulație a unui imobil pentru care au plătit un preț social, aceasta nu poate fi imputată instanțelor de judecată, ci este expresia marjei de apreciere a statului, care, în materia despăgubirilor foștilor chiriași care au dobândit cu bună - credință un bun de la stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar au fost evinși de fostul proprietar, prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, a înțeles să adopte o legislație de protecție a acestor cumpărători, respectiv Legea nr. 1/2009, permițându-le să obțină valoarea de circulație a bunului imobil pe care l-au pierdut.
A nega acest drept prin intermediul justiției ar echivala cu o interferență nepermisă în sfera puterii legiuitoare, a cărei voință a fost exprimată în actul normativ menționat, și cu o încălcare a principiului constituțional al separației puterilor în stat.
Mai mult, această rezolvare a situației cumpărătorilor de bună-credință, în sensul de a putea obține valoare de circulație a bunului imobil de care au fost privați prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, dar fără a li se desființa titlul de proprietate prin intermediul unei acțiuni în nulitate, este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat prin art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului [a se vedea cauza Raicu împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2010, care se citește după cum urmează: 34. Curtea remarcă, mai întâi, că nu se contestă că reclamanta beneficia de un bun, în sensul jurisprudenţei Curţii, în virtutea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin care reclamanta dobândise apartamentul în litigiu.
1 . Aceasta consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive menţionate a avut drept consecinţă privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua norme a primului alineat al Protocolului nr. 1 (mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, parag. 44).
2 . Privarea de proprietate în baza celei de-a doua norme poate fi justificată doar dacă se demonstrează că a intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În afară de acestea, orice ingerinţă în folosinţa proprietăţii trebuie să răspundă unui criteriu de proporţionalitate. Curtea reaminteşte că trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea «venală» a bunului, aşa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată (Brumărescu, parag. 78 şi Pincová și Pinc, parag. 53].
Cum, în cauză, prin sentinţa civilă nr. 4584/2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997, reţinându-se bună-credinţă a reclamanților C.C.F. şi P.A.S.D., aceștia fiind titularii unui bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care l-au pierdut prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 7074 din 03 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 425 din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842 din 05 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, se impune acordarea valorii de circulație a bunului de care au fost privați, în sensul normei convenționale și în aplicarea art. 501 din Legea nr. 1/2009, conform căruia: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Asupra ultimei critici prin care se invocă faptul că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, nu ar fi putut fi obligat la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului, întrucât nu ar exista culpa procesuală și nu ar fi incidente dispozițiile art 274 C. proc. civ., instanța o consideră, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În cauză, culpa procesuală este determinată chiar de atitudinea pârâtului pe parcursul procesului. Astfel, în sarcina acestuia, nu s-ar fi putut reţine obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată, dacă ar fi recunoscut, la prima zi de înfăţişare, pretenţiile reclamanților, conform art. 275 C. proc. civ. Or, nu se poate reţine îndeplinirea acestor dispoziţii legale, câtă vreme, şi în recurs, acesta contestă dreptul reclamanților la plata sumelor în litigiu.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu poate fi operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici nu pot fi decelate motive de ordine publică ce ar putea determina modificarea soluției pronunțate în cauză de instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 345A din 30 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 345A din 30 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 565/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6/2015. Civil. Fond funciar. Contestaţie în... → |
|---|
