ICCJ. Decizia nr. 499/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 499/2015
Dosar nr. 220/122/2008*
Şedinţa publică din 19 februarie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 11 februarie 2008 și precizată ulterior, la data de 17 aprilie 2008 și la data de 08 septembrie 2009, reclamanta M.C. a chemat în judecată Primăria Comunei S. prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziţiei nr. 847/2007 emisă de pârâtă, restituirea în natură a terenurilor cu suprafeţele de 9.233 mp. şi de 6.722 mp. situate în intravilanul comunei S., judeţul Giurgiu și restituirea prin despăgubiri a diferenţei de teren cuvenite, de 6,9745 ha.
Prin sentinţa civilă nr. 163 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Giurgiu a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 847 din 29 octombrie 2007 emisă de Primarul Comunei S., judeţul Giurgiu, a dispus restituirea în natură către reclamantă a terenurilor cu suprafeţele de 9.233 mp., afectat ca teren fotbal şi de 6.722 mp. afectat ca incintă şcoală, situate în intravilanul comunei S., judeţul Giurgiu, și a obligat Primarul Comunei S. să emită dispoziţie motivată de acordare a despăgubirilor pentru suprafaţa de 6,9745 ha teren.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 236 din 02 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 585 din 25 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost obligat Primarul Comunei J. să emită dispoziţie motivată de restituire a imobilelor preluate abuziv, cu suprafeţele de 3,00 ha şi 6,50 ha, foste proprietăţi ale autorilor reclamantei, terenuri aferente fostelor conace şi exploataţii agricole, amplasate în intravilan.
S-a constatat, prin aceeaşi hotărâre, că pentru construcţiile demolate şi inventarul agricol, preluate abuziv în proprietatea statului, s-a emis dispoziţie de restituire prin echivalent.
Prin dispoziţia nr. 847 din 29 octombrie 2007, Primarul Comunei S. a respins cererea reclamantei pentru restituirea în natură a terenurilor în suprafață de 3,00 ha și de 6,50 ha, solicitate prin notificările din 30 octombrie 2001 şi a propus acordarea de despăgubiri. În motivarea dispoziției, s-a arătat că sentinţa civilă nr. 236 din 02 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Giurgiu nu poate fi pusă în executare întrucât la nivelul Comunei S. nu există terenuri libere în intravilan ori în extravilan.
Tribunalul a reținut că amenajarea ca teren de fotbal nu justifică cerinţa unei activităţi de interes public în sensul art. 16 din Legea nr. 10/2001, iar amenajarea a 6722 mp. ca teren incintă şcoală nu exceptează reclamanta de la beneficiul restituirii în natură şi nici nu corespunde exigenţei afectării imobilului în mod exclusiv şi nemijlocit unei activităţi de interes public.
Susţinerea pârâtei în sensul că, în realitate, fosta proprietate de 6,50 ha pe care era amplasat conacul autorului reclamantei se situa în extravilan nu poate fi luată în considerare în raport de efectele sentinţei civile nr. 236 din 02 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, de înscrisurile depuse şi de concluziile expertizei.
Tribunalul a apreciat, în consecință, că dispoziţia emisă este nelegală întrucât nu se justifică exceptarea reclamantei de la restituirea în natură a terenurilor în raport de prevederile art. 10 şi art. 16 din Legea nr. 10/2001. Prima instanță a constatat că suprafaţa liberă restituibilă în natură este de 15.955 mp. (conform susţinerilor reclamantei, aceasta a primit deja suprafaţa de 9300 mp în extravilan) și că pentru suprafaţa de 69750 mp. se impune acordarea de reparaţii prin echivalent întrucât nu se identifică terenuri libere restituibile pe amplasamentul din intravilan, reclamanta exprimând o atare opţiune.
Împotriva sentinţei tribunalului a formulat apel Primăria Comunei S., iar prin decizia civilă nr. 29A din 19 ianuarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat.
Instanţa de apel a reţinut că este nefondată susţinerea pârâtei în sensul că restituirea în natură nu este posibilă. Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că din cele două suprafeţe de teren, de 3,0 ha şi de 6,5 ha, solicitate prin notificări, numai o suprafaţă de 0,93 ha a fost retrocedată; restul suprafeţelor de teren nu a primit afectaţiunile pentru care acestea au fost expropriate şi nu există servituţi legale care să afecteze terenul.
Pe terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat, a fost construită Școala Generală S., astfel încât acesta nu poate fi restituit în natură, iar terenul în suprafaţă de 4300 mp. este proprietate publică, fiind inventariat ca teren de fotbal.
Din dispozitivul hotărârii pronunţate de Tribunalul Giurgiu rezultă că se restituie numai terenul ce se află în incinta şcolii, nu şi clădirea în care funcţionează şcoala, astfel încât activitatea unităţii de învăţământ nu va fi afectată decât parţial.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs Primăria Comunei S.
Prin decizia civilă nr. 8574 din 6 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei, a casat decizia instanței de apel şi a trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a obligat Primăria Comunei S. să restituie în natură reclamantei terenurile în suprafaţă de 9.233 mp. teren de fotbal, respectiv 6.722 mp. situat în incinta unei şcoli, ambele aflate în intravilanul comunei S., iar instanţa de apel a păstrat această soluţie.
Situaţia de fapt în legătură cu aceste terenuri nu a fost însă suficient lămurită. Astfel, prin raportul de expertiză efectuat în etapa apelului s-a concluzionat, generic, că suprafaţa de 4,1340 ha situată în intravilan este ocupată de teren de sport, şcoală şi proprietăţi particulare. Delimitarea între cele trei categorii de terenuri este făcută în anexa nr. 3.
De vreme ce s-a solicitat numai restituirea de terenuri, nu şi de construcţii, prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, astfel încât pentru determinarea modalităţii de restituire trebuie să se ţină cont de destinaţia terenurilor. Or, câtă vreme nu s-a identificat care este partea ocupată de clădirea şcolii şi cât teren ar fi necesar pentru folosirea normală a acesteia, restituirea în natură a întregului teren s-a făcut cu nesocotirea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, după lămurirea aspectelor menţionate se va determina în ce măsură suprafaţa de teren rămasă liberă, în accepţiunea art. 10 din Legea nr. 10/2001, poate fi restituită sau nu în natură.
Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a considerat că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în scopul administrării probei cu expertiză tehnică judiciară care să clarifice situaţia de fapt şi juridică a suprafeţelor de teren afectate terenului de sport şi şcolii.
Nu a fost considerat întemeiat motivul de recurs privitor la faptul că s-ar fi dispus restituirea în natură a suprafeţei de 6,15 ha care se află în extravilanul localităţii, iar nu în intravilan. Instanţele de fond au dispus restituirea în natură numai a celor două suprafeţe de teren situate în intravilan, distincte de suprafaţa de 6,5 ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 52A din 12 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 163 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Giurgiu și a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea reclamantei de restituire în natură a suprafeţei de teren de 6.722 mp. afectat ca incintă şcoală, situată în intravilanul comunei S., judeţ Giurgiu şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie de acordare a despăgubirilor în echivalent şi pentru această suprafaţă de teren de 6.722 mp. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Apelul conţine critici referitoare la restituirea în natură dispusă de către prima instanţă, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a suprafeţelor de 9.233 mp. afectată ca teren de fotbal şi de 6.722 mp. afectată ca incintă şcoală, situate în intravilanul comunei S., judeţul Giurgiu.
Decizia de casare a stabilit cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi că solicitarea de restituire în natură a terenurilor notificate trebuie apreciată în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În aplicarea criteriilor de verificare a posibilităţii de restituire în natură a imobilelor notificate, Legea nr. 10/2001 nu face distincţia după includerea sau nu a acestora în domeniul public ori privat al statului, astfel că apărările pârâtului sub acest aspect devin nerelevante speţei.
Curtea de apel a constatat că suprafaţa de teren de 6.722 mp. afectată ca incintă şcoală nu poate fi restituită în natură.
Conform concluziilor raportului de expertiză, pe terenul în cauză nu au existat construcţii care să fi fost demolate. Şcoala a fost construită după anul 1977, existând în prezent şi o autorizaţie pentru construirea unei grădiniţe. Se aplică, aşadar, ipoteza din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la existenţa unor construcţii noi autorizate, care impune şi verificarea suprafeţei de teren afectată servituţilor legale ori altor amenajări de utilitate publică.
În speţă, din măsurătorile expertizei a rezultat că ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcţionare a şcolii ocupă o suprafaţă totală construită de 727 mp.
Verificându-se în continuare suprafaţa afectată şcolii, s-a constatat că necesarul de teren pentru folosirea normală a acesteia impune adăugarea a încă 5.540 mp. Calculul expertului a fost efectuat prin raportare la numărul din grupele de elevi înregistraţi în ultimul an şcolar la Şcoala Gimnazială nr. XX S. şi la suprafaţa de 20 mp. pentru fiecare elev, necesară pentru desfăşurarea în aer liber a activităţilor educative, ca medie a valorilor între 10 şi 50 mp. conţinute de Ordinul nr. 1955 din 18 octombrie 1995 emis de Ministerul Sănătăţii pentru aprobarea Normelor de igienă privind unităţile pentru ocrotirea, educarea şi instruirea copiilor şi tinerilor.
Instanța de apel și-a însușit concluzia expertizei întemeiată pe valoarea medie a suprafeţei legale necesară desfăşurării activităţii unui elev, raportată la evidenţele actuale ale numărului de elevi ai şcolii. Cât priveşte actuala desfăşurare a activităţii de învăţământ pe două etape cronologice (ture), ceea ce în opinia reclamantei ar impune reducerea la jumătate a suprafeţei afectate necesară şcolii, curtea de apel a constatat că acest aspect reprezintă o opţiune organizatorică a programului de învăţământ, care poate fi temporară şi, ca atare, nu poate fi valorificată în beneficiul solicitantei.
Însumarea celor două suprafeţe destinate unităţii de învăţământ existente, respectiv suprafaţa totală construită a şcolii şi suprafaţa afectată utilizării normale a acesteia, conduce la concluzia privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 6.722 mp., afectat ca incintă şcoală.
Prin aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001, pentru această suprafaţă de teren se impune stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent, curtea de apel schimbând în acest sens hotărârea primei instanţe.
Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că suprafaţa de teren de 9.233 mp. afectat ca teren fotbal poate fi restituită în natură.
Din planul de amplasament şi delimitare al expertizei apelului, rezultă că suprafaţa în discuţie, înconjurată cu un gard din plasă, este ocupată pe unul dintre colţuri de un vestiar în suprafaţă de 102 mp. (aproximativ 1,10% din totalul suprafeţei în discuţie).
Prin destinaţia acesteia, construcţia intră în categoria celor uşoare sau demontabile, a căror existenţă face posibilă restituirea în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că este corectă soluţia primei instanţe cu privire la această suprafaţă, apreciată însă prin prisma dispoziţiilor legale cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001 la care face trimitere decizia de casare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta M.C. şi pârâta Primăria Comunei S. prin Primar.
1. Reclamanta M.C. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa de apel ajunge la o concluzie finală greşită conform căreia întreaga suprafaţă de teren afectată ca incintă școală nu poate fi restituită în natură.
Chiar dacă numărul de copii indicat ar fi real (deși este unul exagerat pentru Comuna S.), normativul de spaţiu reținut este dat pe tura de învățământ, iar din raport nu rezultă că toţi elevii învăţă într-o singura tură. Deci, suprafața necesară pentru buna funcţionare a şcolii se înjumătățește.
Prezumtiva grădiniță nu exista la data efectuării raportului de expertiză, astfel ca presupusul teren necesar este liber. În plus, instanţa a considerat-o ca fiind construcţie nouă, autorizată legal, deși această autorizare legală este discutabilă, în condiţiile în care Primarul Comunei S. a acţionat cu rea-credinţă pentru a nu restitui în natură terenul care a aparținut autorilor reclamantei.
Prin luarea în considerare a unei construcţii care nu există, pentru care autorizarea s-a făcut în mod fraudulos, după solicitarea restituirii în natură a terenului, cât şi prin ignorarea faptului că funcţionarea corespunzătoare a şcolii din localitate se face în două ture, ceea ce face ca terenul necesar instituției de învățământ să se înjumătăţească, instanţa de apel a încălcat dreptul reclamantei la restituirea în natură a terenului liber de construcţii şi de afecţiuni de interes public.
2. Primăria Comunei S. critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente:
Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în privinţa terenului de 9.233 mp., fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce privește terenul de 9.233 mp., cunoscut în comună ca terenul de fotbal, instanţa de apel se rezumă doar la o frază, şi anume la faptul că este ocupat de construcţii doar în proporție de 1,10% situaţie în care, prin natura construcţiilor existente, există posibilitatea restituirii în natură, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel nu a avut în vedere apărările pârâtei şi anume faptul că, în raport de actele existente la dosar, precum şi de concluziile raportului de expertiză întocmit în primul apel, a rezultat faptul că terenul solicitat de reclamantă nu se suprapune cu terenul de fotbal, fiind la momentul preluării de stat la peste 1 km de cel mai apropriat sat Săbăreni, precum şi faptul că terenul preluat de la autorii reclamantei a fost în extravilan şi nu în intravilan.
În aceste condiţii, decizia atacată este nelegală deoarece este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Decizia este nelegală şi prin faptul că, deşi se recunoaște în motivarea acesteia că terenul este ocupat parţial de construcţii, totuşi se admite cererea de restituire în totalitate, situaţie în care au fost încălcate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Raportat la faptul că s-au acordat intimatei, pe lângă terenul de fotbal, şi construcţiile aflate pe acesta este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:
1. Față de dispozițiile art. 306 C. proc. civ., raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de reclamanta M.C., va constata că această excepție este neîntemeiată deoarece criticile formulate pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 7 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanta susține nelegalitatea deciziei recurate pentru respingerea cererii de restituire în natură a suprafeței de 6.722 mp., arătând că, în realitate, copii care învață în Şcoala Gimnazială nr. XX S. își desfășoară activitatea de învăţământ pe două etape cronologice (ture), ceea ce ar impune reducerea la jumătate a suprafeţei necesară şcolii, că prezumtiva grădiniță nu exista la data efectuării raportului de expertiză și că autorizația emisă de primărie în privința acesteia este nelegală. Prin urmare, susține reclamanta, terenul este liber și numai cu încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de 6.722 mp.
Sub aceste aspecte, Înalta Curte reține următoarele:
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că prin interpretarea materialului probator administrat, instanţa de apel a concluzionat că ș coala a fost construită după anul 1977, că ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcţionare a şcolii ocupă o suprafaţă totală construită de 727 mp. și că necesarul de teren pentru folosirea normală a acesteia impune adăugarea a încă 5.540 mp.
Instanța de apel și-a însușit concluzia expertizei întemeiată pe valoarea medie a suprafeţei legale necesară desfăşurării activităţii unui elev, raportată la evidenţele actuale ale numărului de elevi ai şcolii, apreciind că actuala desfăşurare a activităţii de învăţământ pe două etape cronologice (ture), reprezintă o opţiune organizatorică a programului de învăţământ, care poate fi temporară.
Toate aceste concluzii ale instanței se întemeiază pe interpretarea probelor administrate și pe aprecieri care nu decurg din interpretarea unor norme legale, ci a situației de fapt existente. De aceea, în aplicarea prevederilor legale menționate anterior și f aţă de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului, care este exclusiv una de legalitate, instanţa de recurs urmează a verifica numai dacă, la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale incidente.
Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, şi care se regăseşte şi în cuprinsul art. 1 şi art. 7 din Lege, constând în prevalenţa restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.
Însă, de la acest principiu al prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, sunt reglementate situaţii, în care, prin excepţie, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Regimul juridic al imobilului în litigiu – teren trecut în proprietatea, pe care, ulterior preluării, s-a edificat o construcţie autorizată, respectiv o şcoală – este, sub aspectul stabilirii modalităţilor de restituire ce pot fi acordate persoanei îndreptăţite, cel prevăzut de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin probele administrate, curtea de apel a apreciat că ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcţionare a şcolii ocupă o suprafaţă totală construită de 727 mp. și că necesarul de teren pentru folosirea normală a acesteia impune adăugarea a încă 5.540 mp.
Raţiunea modalităţilor de restituire prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aceea de a asigura folosirea normală a construcţiilor noi edificate pe trenurile ce au aparţinut persoanelor îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În cauză, această construcţie fiind o unitate de învăţământ, restituirea în natură a terenului la care reclamanta este îndreptăţită şi care este aferent şcolii nu trebuie să împiedice desfăşurarea activităţii şcolare, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 10 alin. (2) din lege care exclude de la restituirea în natură nu numai suprafaţa de teren ocupată de noile construcţii, cât şi pe cea afectată unor servituţi legale sau amenajări de utilitate publică.
Astfel, punctul 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. României nr. 250 din 07 martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, amenajări de spaţii verzi, precum şi grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
În ceea ce privește grădinița, Înalta Curte constată că, instanța de apel nu a avut în vedere, contrar celor susținute prin motivele de recurs, existența unei astfel de construcții atunci când a decis modalitatea de restituire a terenului în suprafață de 6.722 mp., către reclamantă.
Astfel, în considerentele deciziei recurate se reține că „ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcţionare a şcolii ocupă o suprafaţă totală construită de 727 mp.” și că „însumarea celor două suprafeţe destinate unităţii de învăţământ existente, respectiv suprafaţa totală construită a şcolii şi suprafaţa afectată utilizării normale a acesteia, conduce la concluzia privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 6.722 mp., afectat ca incintă şcoală”, fără a se face vreo referire la suprafața unei construcții cu destinația de grădiniță.
Prin urmare, criticile prin care reclamanta susține că această clădire nu poate împiedica restituirea în natură a terenului deoarece nu exista la data formulării cererii de restituire în natură a terenului , iar autorizația emisă pentru edificarea ei nu este legală nu vor fi analizate de instanța de recurs.
2. Pârâta Primăria Comunei S. critică decizia instanței de apel pentru soluția pronunțată în privința terenului în suprafață de 9.233 mp.
Recurenta susține că decizia instanței de apel nu este motivată în privința măsurii dispuse cu privire la acest teren, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Exercitând controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile acestui articol trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.
Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate că, d in planul de amplasament şi delimitare al expertizei apelului, rezultă că suprafaţa în discuţie, înconjurată cu un gard din plasă, este ocupată pe unul dintre colţuri de un vestiar în suprafaţă de 102 mp. (aproximativ 1,10% din totalul suprafeţei în discuţie) și că prin destinaţia acesteia, construcţia intră în categoria celor uşoare sau demontabile, a căror existenţă face posibilă restituirea în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte apreciază că motivarea deciziei instanței de apel satisface exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât admiterea recursului în baza acestui motiv de modificare a hotărârii, nu se poate dispune.
În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că i nstanţa de apel nu a avut în vedere faptul că terenul solicitat de reclamantă nu se suprapune cu terenul de fotbal, fiind la momentul preluării de stat la peste 1 km de cel mai apropriat sat S., precum şi faptul că terenul preluat de la autorii reclamantei a fost în extravilan şi nu în intravilan, Înalta Curte constată următoarele:
Susținerea privind faptul că terenul solicitat de reclamantă nu s-ar suprapune cu terenul de fotbal vizează s ituaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate și care, pentru considerentele expuse anterior, întemeiate pe dispozițiile art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului.
În ceea ce privește, situarea în extravilan a terenului preluat de la autorii reclamantei, Înalta Curte constată că prin decizia pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, instanța de recurs a stabilit că cele două suprafețe de teren în litigiu sunt situate în intravilan şi sunt distincte de suprafaţa de 6,5 ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri.
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Faţă de conţinutul acestor prevederi legale, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare vizând situarea în intravilan a celor două suprafețe de teren în litigiu, distincte de suprafaţa de 6,5 ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri nu mai puteau fi reanalizate de instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunţate după rejudecarea pricinii.
Prin urmare, în mod corect, respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a soluţionat apelul cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs.
Pârâta susține că decizia instanței de apel este nelegală şi prin faptul că, deşi se recunoaște în motivarea acesteia că terenul este ocupat parţial de construcţii, totuşi se admite cererea de restituire în totalitate, situaţie în care au fost încălcate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordându-se reclamantei, pe lângă terenul de fotbal, şi construcţiile aflate pe acesta.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în procedura acestei legi, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Instanța de apel a reținut că, din dovezile administrate a rezultat că suprafaţa în discuţie este ocupată pe unul dintre colţuri de un vestiar în suprafaţă de 102 mp. și că, prin destinaţia acesteia, construcţia intră în categoria celor uşoare sau demontabile, a căror existenţă face posibilă restituirea în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dacă construcţiile sunt sau nu autorizate, dacă ele reprezintă construcţii uşoare sau demontabile, reprezintă o situaţie de fapt, stabilită de instanţa de apel prin interpretarea probelor administrate și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece.
Înalta Curte poate verifica numai modul în care, la situaţia de fapt stabilită, instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, atâta timp cât, prin interpretarea materialului probator administrat, instanţa de apel a concluzionat că vestiarul existent este o construcţie uşor demontabilă, aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea în natură a terenurilor pe care se află astfel de construcţii, a fost corect realizată de curtea de apel, motivele de recurs formulate sub acest aspect fiind nefondate.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.
Față de soluția pronunțată, având în vedere că recursul declarat de pârâtă a fost respins, după cum au fost respinse și apărările formulate de această parte în legătură cu recursul declarat de reclamantă, respectiv excepția nulității recursului acesteia, în aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, formulată de recurenta reclamantă M.C.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta reclamantă M.C. şi de pârâta Primăria Comunei S. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 52 A din 12 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 497/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5/2015. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
