ICCJ. Decizia nr. 497/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 497/2015
Dosar nr. 7467/105/2010
Şedinţa publică din 19 februarie 2015
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7467/ 105/2010, reclamanta N.I.D. a chemat în judecată pe pârâta Comuna B., prin primar, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele situate în extravilanul comunei B., jud. Prahova, în cadrul complexului de clădiri boiereşti construite în secolul al XIX - lea constând în conacul N., monument istoric, precum şi terenul aferent acestuia, fabrica de sticlărie compusă din hala de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru lucrători şi birouri, moara de apă şi heleşteul.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilele a căror restituire o solicită au fost dobândite de bunicul său N.V.N., prin moştenire, de la tatăl acestuia, N.V. Imobilele au trecut abuziv în proprietatea statului începând cu anul 1948, iar de la data preluării o parte din construcţii s-au degradat, caz în care, fiind preluate în mod abuziv, fără niciun titlu de către stat, înseamnă că, în realitate, imobilele s-au aflat continuu în proprietatea autorilor săi, statul fiind un detentor precar. Cum detenția Statului a fost fondată pe abuz, apreciază că acest fapt constituie o încălcare flagrantă a dreptului său de proprietate astfel cum este garantat de art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a susţinut de către reclamantă că autorul său a promovat numeroase cereri de restituire încă din anul 1996 Primăriei B., restituire ce le-a fost refuzată în mod nejustificat, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în persoana autorului său N.V.N. rezultând cu certitudine din certificatul din 13 aprilie 2000 eliberat de Arhivele Naţionale ale Statului în cuprinsul căruia se menţionează că N.V.N. expropriat conform tabelului cu moşierii şi arendaşii expropriaţi la Reforma agrară figurează ca proprietar al moşiei B., iar în dos. inv. 274/1949 din Arhiva Consilieratului Agricol Prahova sunt enumerate bunurile imobile solicitate prin prezenta cerere.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 2759 din 18 noiembrie 2013 a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul curţi - construcţii în suprafaţa de 9653 mp identificat în schiţa de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert N.O., precum şi construcţiile identificate pe schiţa de plan la raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de expert M.I. ca fiind imobilul A, reprezentând clădirea principală a conacului N., imobilul B, reprezentând clădire secundară şi imobilul C, reprezentând anexele conacului şi a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamantei despăgubiri pentru construcţiile demolate constând în fabrică de sticlă compusă din hala de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru muncitori, birouri şi moară de apă, imobile imposibil de restituit în natură, despăgubiri ce vor fi calculate cu ocazia executării silite. Totodată, a respins cererea privind obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenurile în suprafaţă de 20.954 mp categorie de folosinţă livadă, 11.709 mp categorie de folosinţă tufăriş şi 62.684 mp categorie de folosinţă arabil, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtele, în solidar, la 2000 RON cheltuieli de judecată către reclamant reprezentând onorarii experţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Prahova a reţinut următoarele considerente:
Potrivit actelor de stare civilă, numitul N.V.N. a fost a fost căsătorit cu numita B.M. căreia i-a testat în anul 1948 jumătatea din întreaga sa avere mobilă şi imobilă ce se va găsi în fiinţă la decesul său, deces intervenit în anul 1952 potrivit certificatului de moarte, având ca moştenitori pe N.M. în calitate de soţie supravieţuitoare şi N.V. în calitate de fiu. De pe urma defunctei N.(B.)M. decedată în anul 1979 a rămas ca unic moştenitor, în calitate de descendent, B.F.D., în privința căruia s-a constatat, prin sentinţa civilă nr. 6047/1987 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, că deţine o cotă de 1/2 din averea rămasă de pe urma defunctului N.N. în baza testamentului olograf, iar de pe urma defunctului B.F.D., decedat în anul 1988, a rămas ca unică moştenitoare legală acceptantă, în calitate de fiică, reclamanta N.I.D.
Conform certificatului din 13 aprilie 2000 eliberat de Arhivele Naţionale ale României - Direcţia Judeţeană Prahova, numitul N.V.N. a figurat în tabelul cu moşierii şi arendaşii expropriaţi la reforma agrară din 1921, 1945 şi 1949, figurând înscris numitul N.V.N. proprietar comuna B. unde a posedat moşia B., terenul deţinut de 371 ha din care i-a fost expropriată în anul 1921 suprafaţa de 60,81 ha. De asemenea, în dosarul inventariat sub nr. 274/1949 din arhiva Consilieratului Agricol Prahova în tabelul cu bunurile imobile care nu rămân pe seama gospodăriei şi se pot preda Comitetului Prov. Prahova figurează acelaşi N.N. cu teren, case, mori, proprietar în patrimoniul căruia, potrivit procesului verbal din data de 13 septembrie 1952 vizând stabilirea impozitului succesoral asupra averii rămasă de pe urma defunctului N.N., la data decesului s-a regăsit un apartament mansardat din care o parte era închiriat, menţionându-se că nu mai există altă avere impozabilă.
Totodată, conform adreselor şi raportului din anul 2006, procesului verbal de predare primire a imobilului descris în anexa la H.G. nr. 1262/2008, referatului privind reglementarea situaţiei juridice a terenului în suprafaţă de 18.061 mp situat în T. XX, P. AA şi BB Comuna B., clădirea imobilelor ce au aparţinut defunctului N.V.N., constând în Conacul N., a avut o serie de destinaţii pentru ca ulterior, în baza Hotărârii nr. 1262/2008, să fie trecut din domeniul public al statului în domeniul public al comunei B. şi în administrarea Consiliului Local al comunei B., la dosar existând un tabel cuprinzând datele de identificare a imobilului respectiv. Terenul aferent Conacului N. declarat monument istoric, fabricii de sticlă, Morii de apă şi heleşteului în suprafaţă de 105.000 mp situat în intravilanul comunei B. a fost identificat, măsurat şi poziţionat pe schiţa de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert O.N., expertul menţionând că din acest teren suprafaţa de numai 9653 mp are categoria de folosinţă curţi construcţii, 20.954 mp are categoria de folosinţă livadă, 11.709 mp are categoria de folosinţă păşune cu tufăriş (fostul heleşteu) şi 62.684 mp are categoria de folosinţă arabil, expertul precizând că pe teren se găsesc 10 clădiri printre care şi conacul N., clădire cu 2 nivele cu suprafaţa la sol de 516 mp., iar pe fostele amplasamente ale fabricii de sticlă şi ale morii de apă dezafectate şi desfiinţate ulterior preluării în anul 1948, s-au edificat, în timp, case de locuit şi clădiri industriale, terenurile actualmente ocupate aflându-se în alte zone ale comunei B. De asemenea, conform raportului de expertiză tehnică construcţii întocmit de expert M.I., la data efectuării expertizei nu mai existau decât trei construcţii din cele ce se pretinde că au aparţinut autorului reclamantei, respectiv clădirea principală a Conacului N., o clădire secundară independentă a conacului şi anexele acestuia, celelalte construcţii ce au existat pe teren, respectiv fabrica de sticlă compusă din hale de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru muncitori şi birouri, moara de apă, fiind demolate, în prezent, în afara complexului de clădiri boiereşti construite în sec. al XIX-lea existând platforme, grup alimentar, cabină poartă, depozit combustibil, padocuri, care au fost realizate de către cei care au administrat şi utilizat imobilul, şi care în prezent nu mai sunt utilizate, fiind în stare rea.
Instanţa de fond a reţinut, conform art. 480 C. civ., că dreptul de proprietate presupune exercitarea cumulativă de către titularul acestui drept asupra unui bun a următoarelor prerogative: dreptul de a folosi bunul potrivit destinaţiei acestuia, dreptul de a-i culege fructele sau productele şi dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare, iar art. 39 din Legea nr. 18/1991 și art. 16 din Legea nr. 1/2000 prevăd că persoanelor ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1989 şi al oricăror acte normative de expropriere, inclusiv cele preluate fără vreun titlu, li se reconstituie dreptul de proprietate, în natură, în limita suprafeţei de teren trecută în proprietatea statului.
Aşadar, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului instanța de fond a reținut că bunicul reclamantei, N.V.N., a deţinut în proprietate moşia B. constând în conacul N. cu anexele gospodăreşti, fabrică de sticlă compusă din hale de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru muncitori şi birouri, moară de apă, situate pe un teren de 105.000 mp, imobil preluat în mod abuziv de către stat de la bunicul reclamantei în perioada anului 1948, astfel încât, la data decesului numitului N.V.N. survenit în anul 1952, în patrimoniul acestuia mai exista doar un apartament, cu privire la care prin hotărâre judecătorească s-a constatat cota de ½ în favoarea tatălui reclamantei.
S-a reținut, totodată că, în prezent din suprafaţă de 105.000 mp, numai terenul de 9653 mp are categoria de folosinţă curţi construcţii, 20.954 mp are categoria de folosinţă livadă, 11.709 mp are categoria de folosinţă păşune cu tufăriş (fostul heleşteu) şi 62.684 mp are categoria de folosinţă arabil, pe terenul curţi-construcţii existând clădirea principală a Conacului N., o clădire secundară independentă a conacului şi anexele acestuia, monument istoric, celelalte construcţii ce au aparţinut bunicului reclamantei constând în fabrică de sticlă, moară de apă, fiind demolate. Ca atare, atât timp cât autorul reclamatei, respectiv defunctul N.V.N. a deţinut în proprietate imobilul în litigiu constând în complexul de clădiri boiereşti construite în secolul al XIX-lea constând în conacul N., monument istoric, precum şi terenul aferent acestuia, fabrica de sticlărie compusă din hala de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru lucrători şi birouri, moara de apă şi heleşteul, în prezent existând numai conacul N., o clădire secundară independentă a conacului şi anexele acestuia, celelalte construcţii fiind demolate, iar din terenul de 105.000 mp aferent complexului de clădiri boiereşti, 20.954 mp are categoria de folosinţă livadă, 11.709 mp are categoria de folosinţă păşune cu tufăriş (fostul heleşteu), şi 62.684 mp are categoria de folosinţă arabil, înseamnă că, în realitate, imobilul a făcut obiectul preluării abuzive de către stat în integralitatea sa, neexistând nicio dovadă la dosar care să confirme manifestarea de voinţă a bunicului reclamantei de a transmite în favoarea statului dreptul de proprietate asupra imobilului, printr-un act juridic valabil, caz în care era imposibilă dobândirea în patrimoniul statului a unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu. Cât timp bunicul reclamantei a deţinut în proprietate imobilul în litigiu, fapt necontestat de către pârâţi, fiind preluat fără titlu de către stat, trecut din domeniul public al statului în domeniul public al comunei B. şi dat în administrarea Consiliului Local al comunei B., înseamnă că pârâţii nu deţin în realitate niciun titlu de proprietate asupra imobilului teren curţi-construcţii şi asupra construcţiilor existente pe acest teren, nu au dobândit niciun drept de proprietate asupra imobilului de la adevăratul proprietar, caz în care reclamanta, în calitate de moştenitoare, are dreptul să formuleze prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în scopul redobândirii imobilelor preluate abuziv de către stat, fără titlu, cu respectarea drepturilor fundamentale recunoscute de Constituţia României, precum şi de C.E.D.O., respectiv respectarea dreptului de proprietate.
Instanța de fond a avut în vedere că nu există niciun impediment pentru restituirea în natură a terenului curţi-construcţii de 9653 mp cât timp pe acest teren se află parte din construcţiile ce au aparţinut bunicului reclamantei la care este îndreptăţită, iar celelalte construcţii edificate de cei care au administrat terenul nu mai sunt folosite, fiind degradate, astfel cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cauză, neputându-se astfel considera că terenul este necesar folosinţei unor asemenea construcţii. Faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat legalitatea H.G. nr. 1262/2008 prin care s-a transmis imobilul monument istoric din domeniul public al statului în domeniul public al comunei şi în administrarea consiliului local, nu înseamnă că reclamanta nu are dreptul să formuleze acţiune în revendicare şi nu este îndreptăţită la restituirea imobilului cât timp, în temeiul dreptului comun se compară titlurile de proprietate ale părţilor, fiind evident că titlul reclamantei este preferabil în condiţiile în care imobilul a aparţinut bunicului său, fiind preluat abuziv de către stat, spre deosebire de pârâte care nu pot invoca vreun titlu de proprietate, hotărârea evocată nefiind de natură a face dovada dreptului de proprietate, inclusiv al statului, asupra complexului de construcţii boiereşti, complex care, în realitate, a fost preluat în mod abuziv de către stat, fiind imposibilă astfel dobândirea în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În raport de considerentele reținute, în baza art. 480 C. civ., tribunalul a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtele să restituie reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul curţi - construcţii în suprafaţă de 9653 mp identificat în schiţa de plan a raportului de expertiza topo întocmit de expert N.O., precum şi construcţiile identificate pe schiţa de plan la raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de expert M.I. ca fiind imobilul A, reprezentând clădirea principală a conacului N., imobilul B, reprezentând clădire secundară şi imobilul C, reprezentând anexele conacului, precum şi să achite reclamantei, în solidar, despăgubiri pentru construcţiile demolate constând în fabrică de sticlă compusă din hala de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru muncitori, birouri şi moară de apă, imobile imposibil de restituit în natură, despăgubiri ce vor fi calculate cu ocazia executării silite.
În ceea ce priveşte, însă, terenurile în suprafaţă de 20.954 mp categorie de folosinţă livadă, 11.709 mp categorie de folosinţă tufăriş (fostul heleşteu) şi 62684 mp categorie de folosinţă arabil, instanţa a respins cererea de obligare a pârâtelor la lăsarea acestor terenuri în deplină proprietate şi posesie reclamantei în condiţiile în care aceste terenuri cad sub incidenţa legilor fondului funciar, ţinând seama de perioada, modul de preluare, regimul juridic, categoria de folosinţă a terenurilor, fiind supuse procedurii speciale de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate, neputând face astfel obiectul unei acţiuni în revendicare în condiţiile dreptului comun, reclamanta sau autorul său nevalorificându-şi drepturile recunoscute în favoarea lor de legea specială aplicabilă, astfel încât, lipsa de diligenţă a acestora de a acţiona pe calea legilor fondului funciar, nu le dă dreptul de a solicita restituirea acestor terenuri invocând dispoziţiile dreptului comun. Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâtele, în solidar, la suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorarii experţi.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Comuna B. - prin primar şi Consiliul Local B., cale de atac rectificată de instanţă ca fiind apel, hotărârea atacată fiind criticată pentru motive de nelegalitate.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 710 pronunțată la data de 18 iunie 2014 a admis apelul declarat de pârâţii Comuna B., prin primar şi Consiliul local al comunei B., împotriva sentinţei civile nr. 2759 din data 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta N.I.D. și a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că, a respins în tot acţiunea. S-a act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut ca fiind întemeiate criticile formulate în apel, dat fiind faptul că prima instanţă nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii, nu a analizat în mod corect actele şi lucrările dosarului, precum şi dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză.
S-a avut în vedere că, pe calea unei acţiuni în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului poate cere restituirea acestuia de la cel la care se găseşte, altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului. Potrivit dispozițiilor art. 1169 vechiul C. civ. cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Astfel reclamantul este cel care trebuie să justifice în mod pozitiv dreptul pe care îl invocă şi să prezinte probe în acest sens deoarece judecata implică o comparaţie a titlurilor şi a posesiilor.
Raportând dispoziţiile legale evocate la acţiunea promovată, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta nu a făcut niciun fel de dovezi pe linia susţinerilor sale. S-a apreciat că, instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că imobilele ce fac obiectul acţiunii au fost dobândite de bunicul reclamantei, N.V.N., prin moştenire de la tatăl său, N.V., care a fost proprietarul acestora din anul 1890, fără însă a menţiona şi prezenta titlurile care atestau dovada dreptului de proprietate. De asemenea s-a învederat faptul că imobilele respective au fost trecute abuziv în proprietatea Statului, fără titlu, începând cu anul 1948, autorul N.V.N. fiind în imposibilitate de a le folosi. Instanţa de apel a mai reţinut că singurul înscris avut în vedere de către prima instanţă îl reprezintă certificatul din 13 aprilie 2000, eliberat de Ministerul de Interne - Arhivele Naţionale ale României - Direcţia Judeţeană Prahova, care însă nu echivalează cu titlu de proprietate, din cuprinsul lui se atesta că numitului N.V.N.i-a fost expropriată suprafaţa de 60.81 ha teren, acesta figurând cu o casă şi o moară de apă.
Din analiza acestui certificat rezultă că înscrisul prezentat nu reprezintă un act de proprietate, din cuprinsul său nu rezultă împrejurarea că autorul reclamantei ar fi deţinut un conac cu anexe aferente, fabrica de sticlă compusă din hale de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru muncitori şi birouri, aşa cum s-a reţinut în hotărârea primei instanţe. Cât priveşte suprafaţa de 60.81 ha ce a făcut obiectul exproprierii, având în vedere certificatul menţionat, din actele depuse la dosar rezultă că s-a dispus restituirea către reclamantă, în baza legilor fondului funciar, eliberându-se mai multe titluri de proprietate pentru 20 ha teren conform titlului din 12 septembrie 2003, 15.9648 ha teren în baza titlului din 06 iulie 2007 şi, respectiv, pentru 30 ha teren în baza titlului din 17 februarie 2003. Mai mult decât atât, din expertizele efectuate în cauza rezultă ca imobilele au fost identificate în baza datelor oferite de reclamantă, iar nu prin raportare la înscrisurile care să le vizeze întrucât acestea nu există în realitate.
De asemenea, Curtea de Apel a apreciat că, în mod eronat instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 18/1991, acestea nefiind incidente în cauză întrucât reclamanta nu a făcut nicio dovada din care să rezulte că suprafaţa de teren de 9653 mp la care au fost obligaţi apelanţii să o lase în deplină proprietate şi folosinţă, a fost în proprietatea autorului reclamantei şi că Statul ar fi preluat-o prin efectul Decretului nr. 83/1989.
Astfel, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor art. 480 vechiul C. civ., prevederi potrivit cărora proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Reclamanta nu a făcut dovada din care să rezulte faptul ca autorul sau a deţinut un drept de proprietate asupra imobilelor solicitate, dar nici că acestea i-au fost preluate de Stat, cu sau fără vreun titlu valabil.
Curtea de Apel a mai reţinut că prima instanţă, în mod greşit, a obligat şi la plata către reclamanta a despăgubirilor pentru construcţiile fabrica de sticlă şi moara de apă, în condiţiile în care şi sub acest aspect nu s-a făcut nicio probă din care să rezulte faptul că acestea au existat, că au fost în proprietatea autorului său, că acesta le-ar fi demolat, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, se menţionează faptul că acestea s-ar găsi pe alte amplasamente, în locul lor fiind edificate case de locuit şi clădiri industriale.
S-a avut în vedere că, prin H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008 s-a dispus transmiterea unui imobil, monument istoric, din domeniul public al Statului şi din administrarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în domeniul public al comunei B. şi în administrarea Consiliului Local B., jud. Prahova. În anexa nr. 1 la hotărâre s-a menţionat aprobarea amenajării unor spaţii verzi, a unei zone de agrement şi a unor săli de reuniune, în temeiul dispoziţiilor art. 108 din Constituţia României şi a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică.
Legalitatea respectivei hotărâri de guvern a fost supusă verificării judecătoreşti în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 254/42/2011 al Curţii de Apel Ploieşti, iar prin sentinţa nr. 182 din 06 iunie 2011, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia nr. 4639 din 11 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă excepţia de nelegalitate a actului normativ contestat de reclamantă. Pe această linie, instanţele de judecată au apreciat că hotărârea în baza căreia s-a transmis recurenţilor un drept de proprietate, respectiv de administrare, asupra imobilelor la care face referire, respectă dispoziţiile legale în baza căreia a fost emisă, Conacul N. fiind monument istoric, făcând parte din domeniul public al Statului.
H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008, ce reprezintă titlu în baza căruia parte din imobilele ce formează obiectul acţiunii, se află în domeniul public al comunei B., este un titlu preferabil, bine caracterizat şi prin prisma dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996 în conformitate cu care "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul exista în folosul ei, dacă a fost dobândit sau construit cu bună credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul". Aceste prevederi se circumscriu cauzei deduse judecăţii, dat fiind faptul că la dosar se găsesc extrase de carte funciară, din care rezultă faptul că, în favoarea comunei B. s-a înscris dreptul de proprietate cu privire la imobilele ce formează obiect al H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008.
În concluzie, Curtea de Apel a apreciat că reclamanta nu a depus niciun înscris care să ateste dreptul de proprietate al autorului său cu privire la imobilele revendicate şi, drept consecinţă, nu se poate concluziona faptul că acestea ar fi preluate de Stat din patrimoniul acestuia, soluţia instanţei de fond în sensul că titlul de care se prevalează aceasta este preferabil, nu are suport probator. Drept urmare, conform dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul formulat de pârâţi, a fost schimbată, în parte, sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii formulate, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către apelanţi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.I.D. susținând că decizia instanței de apel este netemeinică şi nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 vechiul C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, reclamanta a arătat că înscrisurile depuse de-a lungul vremii la diverse autorităţi şi în faţa instanţei cu privire la titlul de proprietate al autorilor săi şi calitatea sa de moştenitoare o îndreptăţesc să revendice imobilul din litigiu. Arată că, potrivit certificatului din 13 aprilie 2000 emis de Arhivele Naţionale ale României - Direcţia Judeţeană Prahova, bunicul său, N.V.N., a figurat în tabelul cu moşierii şi arendaşii expropriaţi la reforma agrară din 1921, 1945 şi 1949, figurând clar ca proprietar în comuna B., unde a posedat moşia B. şi conacul „N.”.
Prin urmare, certificatul emis de Arhivele Naţionale din 2000 atestă fără echivoc calitatea autorului său de proprietar al Moşiei B.; faptul că a fost expropriat şi că figurează în dosarul înv. sub nr. 690/1919-1949 în „Tabel cu moşierii şi arendaşii expropriaţi la reforma agrară din anul 1921, 1945, 1949, bunurile imobile, aşa cum se regăsesc menţionate în dos. inv. sub nr. 274/1949, din arhiva Consilieratului Agricol Prahova; natura, suprafaţa şi valoarea terenurilor; natura şi valorile bunurilor (casa, moara cu apă, fabrica de sticlărie, construcţii etc.)
Relativ la actele de proprietate de care se prevalează, reclamanta arată că potrivit art. 21 din Legea nr. 16/1996, Arhivele Naţionale Române eliberează, la cererea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, contra cost, extrase, certificate şi copii de pe documentele deţinute, dacă acestea se referă Ia drepturi care îi privesc pe solicitant.
Susține că, potrivit jurisprudenței, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi despăgubite sau asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate se face cu acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărţi ale imobilelor, extras din registrul agricol, chitanţe de plată a impozitelor, planuri şi autorizaţii de construcţii etc., în cazul Legilor speciale de retrocedare nr. 18/1991, 1/2000, 10/2001, legiuitorul permițând moştenitorului fostului autor deposedat de către Statul comunist să facă dovada dreptului de proprietate cu toate aceste înscrisuri care fac dovada împrejurărilor speciale în care statul a intrat în posesia imobilelor naţionalizate.
Consideră recurenta că această posibilitate de dovadă se aplică şi în speţă, deoarece art. 480 şi 481 C. civ. nu instituie o formă absolută pe care titlul de proprietate trebuie să o aibă. Proprietatea asupra unui bun imobil trebuie dovedită prin orice mijloc de probă, acceptat de lege. Or, toate legile speciale permit recunoaşterea dreptului de proprietate şi prin intermediul altor înscrisuri decât un contract de vânzare-cumpărare pe care îl invocă, greșit, instanța de apel, legiuitorul prevăzând însă mijloace de probă a dreptului de proprietate a fostului proprietar, într-o anumită ierarhie, în raport de forţa probantă a acestora, pornind de la actele de proprietate şi până la „orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori".
Consideră că în mod corect instanţa de fond a reținut îndreptățirea de a formula o acţiune în revendicare pentru restituirea imobilului cât timp, în temeiul dreptului comun se compară titlurile de proprietate ale părţilor, fiind evident că titlul său este preferabil în condiţiile în care imobilul a aparţinut bunicului, fiind preluat abuziv de către stat, spre deosebire de pârâte care nu pot invoca vreun titlu de proprietate. Hotărârea de Guvern evocată de pârâţi nu este de natură a face dovada dreptului de proprietate asupra complexului de construcţii boiereşti, complex care, în realitate, a fost preluat abuziv de către stat, fiind imposibilă astfel dobândirea în patrimoniul acestora a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Cu privire la titlul statului, respectiv H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008, consideră că în mod greșit instanţa de apel a reţinut faptul că este un titlu preferabil în favoarea intimatelor-pârâte. Deşi imobilele în cauză au fost date în proprietatea, respectiv administrarea intimatelor-pârâte, această împrejurare nu echivalează cu dovada că au dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, recurenta susținând că este beneficiara unui "bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O.
Cu privire la preluarea abuzivă de către Statul Român a imobilelor revendicate, recurenta consideră că a depus la dosarul cauzei toate actele de proprietate în măsură să dovedească calitatea de proprietar a autorului său asupra imobilelor litigioase şi preluarea abuzivă a acestora de Statul Român, aspect reţinut corect şi de instanţa de fond. Arată că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului reiese că bunicul său N.V.N., a deţinut în proprietate moşia B. constând în conacul N. cu anexele gospodăreşti situate pe un teren de 105.000 mp, imobil preluat în mod abuziv de către stat în perioada anului 1948. Înscrisurile dosarului atestă preluarea abuzivă a imobilelor de către Statul Român, având în vedere şi faptul că, la decesul autorului său, N.V.N., în anul 1952, în patrimoniul acestuia se mai afla doar un apartament.
În ceea ce priveşte proba existenţei imobilelor demolate pentru care instanţa de fond i-a acordat despăgubiri, expertizele topografice şi în construcţii efectuate în cauză atestă acest lucru. Raportul de expertiză în construcţii efectuat în cauză reţine împrejurarea că a obţinut informaţii în mod direct şi de la persoane din comuna B. care îşi amintesc de existenţa şi amplasamentul acestor imobile, respectiv fabrica de sticlă, cu hala de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru muncitori, birouri şi moara de apă.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta detaliază conținutul raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul O.N., sub aspectul constatărilor și informațiilor culese de expert. Reia expozeul detaliat și în cuprinsul cererii de chemare în judecată în legătură cu demersurile sale și ale autorilor săi pentru recuperarea imobilului-teren şi construcţii situate în Comuna B., solicitând, în final, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
Intimații – pârâți comuna B., prin Primar şi Consiliul local B., au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
În recurs nu au fost administrate alte probe, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.I.D., având în vedere următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că deşi reclamanta a arătat că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanţa ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material şi nu la aprecierea greşită în privinţa cererii deduse judecății, cum, în mod eronat, susţine reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs. Or, recurenta nu a precizat care este actul pretins denaturat şi în ce ar consta denaturarea, astfel încât simplă indicarea (formală) a temeiului de drept nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.
În ceea ce privește susținerile recurentei reclamante care se referă la stabilirea situației de fapt, urmare a analizării probatoriului administrat, ori expunerea acesteia realizată în legătură cu demersurile întreprinse la diverse autorități statale în legătură cu restituirea imobilului (teren şi construcţii) situat în Comuna B., Înalta Curte are în vedere că argumentele expuse nu se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și nu pot face obiect de analiză, întrucât vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel cum impune actuala reglementate a instituției recursului.
Relativ la criticile subsumate cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă la modul de soluționare a acțiunii în revendicare a imobilului litigios, Înalta Curte va constata că motivul de recurs se vădește a fi nefondat.
În speţă, prin acţiunea în revendicare formulată, reclamanta N.I.D. a solicitat obligarea pârâților Comuna B., prin primar şi Consiliul local B. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele situate în extravilanul comunei B., jud. Prahova, în cadrul complexului de clădiri boiereşti construite în secolul al XIX - lea constând în conacul N., monument istoric, precum şi terenul aferent acestuia, fabrica de sticlărie compusă din hala de producţie, cuptoare, magazii de depozitare, locuinţe pentru lucrători şi birouri, moara de apă şi heleşteul.
Reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adițional Convenției europene și art. 44 din Constituția României solicitând aplicarea regulilor clasice ale acţiunii în revendicare, astfel cum au fost conturate în doctrina în materie şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În raport de natura acţiunii cu care a fost învestită instanța de fond – revendicare imobiliară – exigenţele probatorii sunt supuse regulii înscrise în art. 1169 vechiul C. civ.
Astfel, reclamantul care se pretinde proprietar asupra bunului în litigiu are sarcina probei dreptului pretins. Acesta are obligația de a face dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în favoarea pârâtului operând o prezumţie relativă de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei bunului. Proba dreptului de proprietate se face printr-un titlu de proprietate, iar o astfel de dovadă presupune existenţa unui titlu de proprietate, înţeles ca act juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă în favoarea persoanei care îl invocă. În același timp, sistemul probator în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. reclamă nu numai dovada că reclamantul este în posesia unui titlu de proprietate, dar și faptul că persoana de la care a dobândit bunul era proprietară, aceasta la rândul său, dobândind bunul de la un proprietar.
Pornind de la aceste conceptele de natură teoretică şi întrucât acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, instanţa de apel a reţinut corect că acţiunea în revendicare promovată, avându-și sorgintea pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul acestui drept printr-unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate reglementate de art. 644 şi urm. C. civ.
Recurenta susţine că imobilele ce fac obiect al acţiunii au fost dobândite de bunicul acesteia, defunctul N.V.N., prin moştenire de la tatăl său, N.V., care ar fi fost proprietarul acestora din anul 1890, învederând faptul că bunurile au fost ulterior trecute abuziv în proprietatea statului, fără titlu, începând cu anul 1948. În cauză, singurul înscris exhibat de recurentă în dovedirea dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate îl reprezintă certificatul din 13 aprilie 2000, eliberat de Ministerul de Interne Arhivele Naţionale ale României - Direcţia Judeţeană Prahova care, însă, în raport de obiectul acțiunii și temeiul juridic al acesteia, nu constituie un act doveditor al proprietăţii asupra bunului revendicat.
Or, în condiţiile în care recurenta nu a depus niciun înscris care să ateste dreptul de proprietate al autorului său cu privire la imobilele revendicate, susţinerea acesteia potrivit căreia titlul său ar fi preferabil nu are nicio bază probatorie, circumstanţe în care nu se mai impune a se analiza titlul de proprietate exhibat de intimați.
În ceea ce privește susținerea referitoare la sistemul probator reglementat prin Legea nr. 10/2001 la care face trimitere reclamanta în motivele de recurs, urmează a se constata că prezumția de proprietate consacrată de dispozițiile legale evocate nu este aplicabilă din moment ce acțiunea în revendicare a fost fundamentată pe dispozițiile dreptului comun, deoarece art. 24 din Legea nr. 10/2001 reglementează o prezumţie relativă de proprietate care poate fi invocată doar în demersul administrativ și judiciar conferit de legea de reparație ce îl reglementează.
Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, la care se referă art. 23 din legea republicată, sunt, potrivit dispoziţiilor pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea)”, fiind astfel necesar a se prezenta înscrisul constatator al actului juridic translativ de proprietate, astfel cum se instituie şi prin regulile de drept comun.
Într-adevăr, în materia Legii nr. 10/2001, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, sub aspectul probaţiunii dreptului de proprietate, textul legii speciale prevede o derogare ce se regăseşte în cuprinsul art. 24. Textul reglementează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, stabilind că, „în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”, important fiind de stabilit daca bunul solicitat a aparținut autorului reclamantului. Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, prin urmare, în accepțiunea legii speciale de reparații, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actelor normative de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi, important fiind în accepțiunea legii speciale de a se stabili daca bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite. Cu toate acestea, recurenta reclamantă nu a uzitat de procedura instituită de legea specială, prezentul demers judiciar al recurentei fiind al unei acţiuni în revendicare fundamentată pe art. 480 C. civ., căreia i se aplică exigenţele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul comun.
Contrar susţinerii recurentei, nici certificatul de moștenitor de pe urma autorului său nu poate fi primit ca temei al acţiunii sale, deoarece înscrisul evocat nu prezintă relevanță în aprecierea valorii probatorii a dreptului de proprietate în privinţa imobilelor care fac obiectul acțiunii în revendicare de faţă fundamentată pe dispozițiile art. 480 C. civ., atât timp cât certificatul de moștenitor nu reprezintă un act constitutiv al dreptului de proprietate și nu face dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul defunctului, ci doar a calității de moștenitor. Or, cum corect a reținut și instanța de apel, prezentul demers judiciar al reclamantei s-a axat pe promovarea unei acțiuni în revendicare de drept comun, unde se aplică regulile clasice de probațiune a dreptului de proprietate, atât timp cât derogarea evocată de recurentă sub aspectul probaţiunii, astfel cum deja s-a arătat, este pusă doar la dispoziția celor îndreptățiți la stabilirea dreptului de proprietate care cad sub incidența legilor speciale de reparație şi urmează procedura reglementată de respectivele acte normative.
În acest context al analizei, apar vădit nefondate şi criticile reclamantei care vizează respingerea cererii privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele pretins preluate abuziv de către stat care ar fi fost demolate (fabrica de sticlă, compusă din hală de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri, moară) în lipsa valorizării unui titlu de proprietate care să facă dovada existenței respectivelor imobile, circumstanțe în raport cu care nu se mai impune analiza legalitatea solicitării de despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială de reparație.
Contrar susţinerilor recurentei, aceasta nu este beneficiara unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Într-adevăr, instanța europeană a admis, prin excepție, că art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează speranţa legitimă de a obţine un bun sau o creanţă certă cu valoare patrimonială, însă, pentru a exista acea speranţă legitimă, este necesar ca solicitarea de a obţine un bun să se bazeze pe un act juridic ale cărui condiţii să fie îndeplinite indiscutabil şi să devină practic o formalitate recunoaşterea actuală a dreptului. Or, chiar și în ipoteza în care s-ar fi dovedit că bunul ar fi fost preluat abuziv de către stat, simpla posibilitate de a obţine, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranţă legitimă în lipsa îndeplinirii tuturor condiţiilor legale.
În speță însă, reclamanta nu a făcut dovada existenței vreunui drept de proprietate care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenția europeană, atât timp cât protecţia pe care o oferă norma europeană este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, protecţie care se referă, în genere, la proprietar fără a face distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii. Or, în lipsa existenţei unui „bun” în patrimoniul recurentei, se constată că operaţiunea de comparare a titlurilor, solicitată prin memoriul de recurs, nu este posibilă, atât timp cât un atare procedeu judiciar implică ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamanta are un „bun” în sensul Convenţiei şi, eventual, numai ulterior unei asemenea constatări, ar fi fost posibil a se realiza o comparare cu titlul pârâţilor în sensul verificării dacă şi în ce măsură – printr-o eventuală admitere a acţiunii în revendicare – s-ar aduce atingere dreptului acestora de proprietare sau securităţii circuitului civil.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I.D. împotriva deciziei nr. 710 din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I.D. împotriva deciziei nr. 710 din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 496/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 499/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
