ICCJ. Decizia nr. 684/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 684/2015
Dosar nr. 16119/3/2008*
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 20 noiembrie 2006, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul General, A.D.P. sector 1 Bucureşti şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 - Municipiul Bucureşti, solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 61.688 mp situat în Bucureşti, sector 1), iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii de soluţionare a notificării de restituire a imobilului, din 2001, intentată în baza Legii nr. 10/2001.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 16 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 812 din 01 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.D.P. sector 1 şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă; a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General şi l-a obligat să emită dispoziţie cu privire la notificarea din 2001, referitoare la imobilul teren în suprafaţă de 61.688 mp şi spaţiile anexă ale acestuia.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către reclamantă, care a invocat nelegala respingere a primului capăt de cerere şi greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.D.P. sector 1.
Prin Decizia civilă nr. 128/A din 25 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Reluând judecata, prin sentinţa civilă nr. 1463 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.D.P. sector 1 Bucureşti, a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum a fost identificat în cadrul raportului de expertiză. Totodată, a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 53.239,31 mp situat în incinta C.S.S. Străuleşti şi pentru terenul în suprafaţă de 982,31 mp. - domeniu public al statului prin modernizarea şoselei Bucureşti-Târgovişte. A respins, ca neîntemeiate, atât cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul aflat în amplasamentul comisiei locale de fond funciar şi pentru terenul aflat în incinta restaurantului "D.C.” situat în Bucureşti, sectorul 1, cât şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta D.G.A.S.P.C. sectorul 1 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, pentru imobilul ce face obiectul cererii de restituire în natură, în suprafaţă de 61.688 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1, s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că, reclamanta contestă refuzul de soluţionare a notificării de către Municipiul Bucureşti.
Din raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit în cauză, a rezultat că în incinta C.S.S. Străuleşti se identifică suprafaţa de 53.239,31 mp, iar 982,31 mp se aflată în domeniul public al statului. Prin urmare, calitatea de unitate deţinătoare a imobilului, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 o are Municipiul Bucureşti, prin primarul General, astfel încât acesta este autoritatea administrativă locală obligată să soluţioneze notificarea şi nu A.D.P. Sectorul 1, care nu are calitate procesuală pasivă.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta.
În faza apelului, la solicitarea reclamantei, a fost încuviinţată şi s-a administrat proba cu expertiză topografică.
Prin Decizia civilă nr. 196/A din 31 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentinţa. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.D.P. sector 1. A admis în parte acțiunea, în contradictoriu cu pârâţii A.D.P. sector 1 şi Municipiul Bucureşti prin primarul General și în consecință, i-a obligat pe aceștia să restituie reclamantei, în natură, suprafaţa de teren de 27.070 mp, situată în Bucureşti, identificată prin schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit de expert G.V. - anexa 3, între pct. A-B-C-D-E-A. A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 34.408 mp, imposibil de restituit în natură, situat la aceeaşi adresă. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta A.E., Municipiul Bucureşti prin primarul General şi D.G.A.S.P.C. sector 1 Bucureşti.
Prin Decizia nr. 273 din 29 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A.E. împotriva Deciziei civile nr. 196/A din 31 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta D.G.A.S.P.C. sector 1 Bucureşti, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General, a casat a decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte a constatat următoarele:
1. Relativ la recursul reclamantei A.E., criticile formulate s-au apreciat a fi nefondate.
În mod nelegal a pretins recurenta că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice, prioritar, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, constatând că pe teren se află obiective de interes social, să dispună restituirea în natură a terenului, cu obligaţia persoanei îndreptăţite de a păstra afectaţiune construcţiilor în intervalul de timp prevăzut de lege.
Formulând o asemenea critică, recurenta-reclamantă ignoră ipoteza normei legale menţionate anterior, care vizează situaţia în care imobile cu destinaţia celor arătate în anexă (sau care au dobândit ulterior o asemenea destinaţie) au fost preluate de către stat fiind apoi, sub imperiul Legii nr. 10/2001, notificate în vederea restituirii foştilor proprietari.
Or, în speţă, ceea ce s-a preluat de la autorul reclamantei a fost o suprafaţă de teren neconstruită, aceasta constituind obiect al notificării transmise conform Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că ulterior preluării terenului - care a avut loc în anul 1949 -, acestuia i-a fost schimbată destinaţia, fiind edificate asupra lui construcţii cu destinaţie socială (cămin pentru persoane vârstnice) nu îndreptăţeşte pe reclamantă să pretindă că are un drept de proprietate asupra edificatelor şi să susţină aplicarea, în ce o priveşte, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (respectiv, restituirea în natură a construcţiilor, cu asumarea obligaţiei de păstrare a afectaţiunii).
Ceea ce pretinde reclamanta este, în realitate, restituirea în natură a unor construcţii care nu au aparţinut niciodată autorului său, care nu au făcut obiectul preluării de către stat (şi, de altfel, nici obiect al notificării) şi, ca atare, nu pot constitui obiect al retrocedării în natură şi nici obiectul altor măsuri reparatorii.
Rămânând în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 - întrucât prima instanţă a reţinut incidenţa acestui act normativ, iar apel a exercitat numai reclamanta, nemulţumită de natura măsurilor reparatorii - se constată că instanţa de apel a dat corect eficienţă dispoziţiilor art. 10 alin. (2). Drept urmare, constatând că parte din teren este ocupată de construcţii edificate după preluarea acestuia de către stat, măsura reparatorie nu putea fi decât una prin echivalent.
Susţinerea recurentei, conform căreia art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează restituirea în natură a tuturor imobilelor, inclusiv a clădirilor, instituind o excepţie de la regula potrivit căreia terenurile afectate de clădiri se restituie în limita suprafeţelor rămase libere, este reală, dar fără aplicabilitate la speţă, având în vedere natura imobilului (teren) care a aparţinut autorului său şi în privinţa căruia se poate pretinde persoană îndreptăţită la restituire.
Aşa cum arată chiar recurenta, „în mod evident, imobilele care intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001 sunt afectate de construcţii, pentru că o unitate de învăţământ, un spital, un teatru, etc. nu pot funcţiona în afara unei clădiri”. Ceea ce ignoră recurenta este că, pentru a atrage incidenţa art. 16, este necesar ca o asemenea afectare a terenului de construcţii să fi existat la momentul preluării de către stat, iar destinaţia actuală a acestora (unităţi de învăţământ, sănătate, social-culturale) să nu constituie un impediment la restituire în natură, ci doar o temporizare (dată de obligaţia păstrării afectaţiunii pe un interval de timp).
Altminteri, ipoteza de analizat - incidentă în speţă - este a terenului liber preluat, afectat în prezent de construcţii, pentru care, în condiţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
O interpretare contrară, în sensul propus de recurentă, ar duce la deturnarea sensului şi finalităţii legii, care constau în restituirea imobilelor preluate abuziv (deci existente ca atare în patrimoniul persoanei îndreptăţite), iar nu în deschiderea vocaţiei pentru obţinerea unor imobile care nu au aparţinut niciodată acesteia (exceptând situaţia în care ar face obiectul unor măsuri compensatorii).
Ca atare, aplicarea, pe acest aspect, a normei de drept material incidente, de către instanţa de apel, s-a făcut în mod corect, critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiată.
- Solicitarea de casare a deciziei, pentru că nu au fost încuviinţate obiecţiunile formulate de reclamantă în legătură cu cele două rapoarte de expertiză, nu este susceptibilă de încadrare în vreunul din motivele de recurs pentru a deschide controlul de legalitate.
Ceea ce pretinde de fapt recurenta, este evaluarea modalităţii în care instanţa de apel, ca instanţă de fond, a administrat şi a apreciat probatoriul cauzei. Or, împrejurarea că instanţa anterioară a respins anumite obiecţiuni aduse rapoartelor de expertiză, apreciindu-le neîntemeiate, nu este un aspect cenzurabil în recurs, câtă vreme administrarea probelor este în căderea instanţelor fondului şi nu se invocă nesocotirea unor norme de procedură în legătură cu respingerea respectivelor obiecţiuni.
Afirmaţiile recurentei circumscrise acestui motiv de recurs - conform cărora „concluzia expertului topo că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului este absurdă”, cea a expertului construcţii în sensul că „ toate construcţiile ar fi necesare Căminului şi funcţionale” deşi nu ar fi nici necesare, nici funcţionale - nu se constituie în critici de nelegalitate, ci în veritabile obiecţiuni aduse rapoartelor de expertiză, care nu pot fi valorificate însă în această etapă procesuală.
D.G.A.S.P.C. sector 1 Bucureşti a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în faţa primei instanţe, cerere respinsă prin sentinţa tribunalului, cu motivarea că hotărârea judecătorească (sentinţa nr. 57680 din 1 iunie 1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti) de care se prevalează aceasta, ca dovedindu-i titlul de proprietate, nu este opozabilă reclamantei, iar imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu este dată de existenţa unui titlu al intervenientei, ci de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Soluţia nu a fost contestată cu apel de către intervenientă, ceea ce înseamnă că ea s-a definitivat ca atare pe data expirării termenului de exercitare a căii de atac anterioare.
În acelaşi timp, modificarea sentinţei în apel, urmare a exercitării căii de atac de către reclamantă, nu a vizat-o pe intervenientă, obligaţiile de restituire - în natură sau prin echivalent - fiind puse în sarcina Municipiului Bucureşti şi A.D.P. sector 1.
Rezultă, faţă de aceste elemente, că declararea recursului de către intervenientă s-a făcut omisso medio, ceea ce nesocoteşte ierarhia căilor de atac şi îi face demersul inadmisibil.
Cu privire la recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, instanța de recurs a constatat următoarele :
Criticând soluţia restituirii în natură a suprafeţei de 27.070 mp, recurentul-pârât a susţinut caracterul nelegal al acesteia, întrucât întreg imobilul reprezintă un complex social, fiind necesar bunei exploatări a căminului de bătrâni şi funcţionând ca un tot unitar.
Sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că, instanţa de apel, dispunând restituirea terenului în suprafaţă de 27.070 mp, a reţinut, cu trimitere la expertiza efectuată în cauză, că „este liber”, în timp ce terenul de 34.408 mp este ocupat de construcţii, astfel încât nu poate fi restituit.
Or, în condiţiile în care a identificat, ca normă incidentă speţei, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa trebuia să observe că teren liber, în sensul textului menţionat (cu explicitarea dată acestuia şi prin Normele metodologice), nu înseamnă în mod suficient liber de construcţii.
Este necesar, în plus, faţă de exigenţele textului legal, ca terenul să nu fie afectat de amenajări de utilitate publică (spaţii verzi, căi de acces, parcuri, conducte subterane).
Motivându-şi soluţia, instanţa de apel s-a limitat la a constata că „terenul este liber”, preluând necritic concluziile expertizei care reţin această situaţie în opoziţie cu cea a terenului de 34.040 mp, ocupat de construcţiile sociale.
Or, faţă de această neelucidare a situaţiei de fapt, Înalta Curte a constatat că nu poate cenzura critica formulată de recurentul-pârât în legătură cu funcţionalitatea întregului imobil, complex social, ca tot unitar nesusceptibil de restituire în natură.
În rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă de apel, Curtea de Apel Bucureşti, în şedinţa publică de la data de 08 mai 2014, a încuviinţat proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică imobiliară.
Prin Decizia civilă nr. 466/A din 20 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A.E., împotriva sentinţei civile nr. 1643 din 25 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul Bucureşti prin primarul General, A.D.P. sector 1 şi intimata intervenientă D.G.A.S.P.C. sector 1 și a schimbat în parte sentinţa, în sensul că:
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.D.P. sector 1 și a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâţii A.D.P. sector 1 şi Municipiul Bucureşti, prin primarul General.
A obligat pe pârâţi să restituie reclamantei în natură suprafaţa de teren de 27.070 mp situată în Bucureşti, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C.N. - ataşat la dosarul cauzei.
A obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General să emită reclamantei dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 34.408 mp, imposibil de restituit în natură, situat la aceeaşi adresă şi identificat distinct.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În rejudecare, în cadrul probei cu acte, s-a dispus emiterea unei adrese către intimata intervenientă pentru a depune la dosar o informare referitoare la capacitatea complexului, înscris care urma a fi analizat şi de către expertul însărcinat cu efectuarea raportul de expertiză, coroborat cu cele ce vor fi constatate la faţa locului de către acesta. Relativ la proba cu expertiză imobiliară, s-a stabilit necesar ca expertul să determine dacă terenul în cauză, în suprafaţă de 27.070 mp, la care a făcut referire Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare este afectat de amenajări de utilitate publică, din perspectiva art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi afectaţiunea acestui teren, respectiv să se stabilească în ce măsură terenul în litigiu asigură funcţionalitatea complexului social, cu indicarea criteriilor avute în vedere.
Din adresa din 30 mai 2014 emisă de Consiliul Local sector 1 - D.G.A.S.P.C., ataşată la fila 31 din dosarul C.A.B, reiese că, în fapt, capacitatea autorizată a C.S.S. Străuleşti, situat în Bucureşti, sector 1, este de 116 locuiri, din care sunt ocupate 93 de locuri.
Expertul tehnic judiciar desemnat în cauză, ing. C.N. a efectuat raportul de expertiză, din constatările căruia rezultă că terenul în cauză, în suprafaţă de 27.070 mp, situat în Bucureşti, a fost identificat conform anexei nr. 13, fiind delimitat de pct. A-B-C-D-E-A conform, anexei nr. 2 la raportul de expertiză topo de ing. G.V. în Dosarul nr. 16119/2008 al Curţii de Apel Bucureşti .
Pe baza planului topografic au fost determinate pct. menţionate A-B-C-D-E-A, concluzionându-se că pe teren nu sunt plantaţi arbori fiind acoperit cu vegetaţie spontană de talie mică, că pe teren nu s-a identificat nicio reţea edilitară şi anume: apă, canal, gaze naturale, energie electrică, fapt consemnat în procesul verbal întocmit la 30 iulie 2014 şi semnat de reprezentanţii părţilor prezente la inspecţia pe teren, alături de expertul numit de către instanţă, conchizându-se astfel că terenul nu este afectat de amenajări de utilitate publică din perspectiva prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care să impieteze funcţionarea complexului social.
Şi din răspunsul la obiecţiunile formulate la expertiză, reiese faptul că nu există amenajări pe teren ca, de exemplu: alei de circulaţie, bănci pentru odihnă, etc., acesta funcţionând de sine stătător, terenul nefiind necesar nici integral şi nici parţial bunei funcţionări a D.G.A.S.P.C.
Totodată, din precizările formulate de către expertul parte al reclamantei, ing. V.V., reiese că terenul în cauză nu are nicio utilitate pentru Căminul de bătrâni, neavând nicio legătură cu funcţionalitatea acestuia, situaţie confirmată de către personalul instituţiei, aspect care se observă şi din fotografii, arătându-se că, şi dacă ar fi utilizat, mărimea terenului de aproape 3 ha pentru 100 de pensionari cazaţi este disproporţionată.
Având în vedere probatoriile administrate, Curtea de Apel a constat necesitatea de a dispune restituirea în natură către reclamantă a suprafeţei de 27.070 mp teren, din conturul A-B-C-D-E-A, neocupată de construcţii şi servituţi, fiind considerată liberă, în sensul Legii nr. 10/2001.
Referitor la această obligaţie de restituire în natură, s-a apreciat că aceasta trebuie instituită atât în sarcina Municipiului Bucureşti, cât şi a A.D.P. sector 1 Bucureşti, în a cărei administrare se află terenul respectiv. S-a apreciat că şi A.D.P. sector 1 Bucureşti are calitatea de unitate deţinătoare în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având atributele folosinţei terenului pe care îl administrează, constatându-se, astfel, că această pârâtă are calitate procesuală pasivă şi urmează a fi obligată, alături de Municipiul Bucureşti, la restituirea către reclamantă, în natură, a respectivei suprafeţe de teren.
S-a avut în vedere, totodată că acest aspect nu a fost modificat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intrând în puterea lucrului judecat.
Pentru suprafaţa de teren de 34.408 mp, imposibil de restituit în natură, cererea de acordare de bunuri libere de sarcini, în echivalent valoric, nu este considerată întemeiată, nefiind făcută dovada existenţei unor asemenea bunuri.
Pe de altă parte, decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a privit decât terenul în suprafaţă de 27.070 mp cu privire la care a fost necesar a se stabili afectaţiunea acestuia.
Astfel fiind, Curtea de Apel Bucureşti, conform art. 296 C. proc. civ. a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul dispozițiilor deciziei pronunțate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General, formulând critici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma soluţiei prin care Curtea de Apel, secţia a IV-a, în rejudecare a admis apelul reclamantei şi a obligat pârâţii să restituie în natură suprafaţa de 27.070 mp situată în Bucureşti, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de C.N.
S-a arătat că expertul a concluzionat în sensul că pe terenul în suprafaţă de 27.070 mp nu există nicio amenajare de utilitate publică, însă instanţa trebuia să aibă în vedere că întregul imobil reprezintă un complex social, fiind necesar unei bune exploatări a căminului de bătrâni, care funcționează ca un tot unitar.
Susține că sintagma „amenajări de utilitate publică”, avută în vedere de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, are în vedere suprafeţele de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume, căi de comunicaţii (străzi, alei, trotuare, parcări), amenajări de spaţii verzi,parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale, etc. Consideră că, în raport de dispoziţiile legale menţionate, terenul în litigiu nu este liber, este de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deserveşte nevoile complexului social, ceea ce împiedica restituirea în natură a terenului.
Arată că, într-adevăr, Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, dar în acelaşi timp, reglementează şi excepţiile, care fac imposibilă restituirea în natură. Una dintre aceste excepţii este prevăzută de art. 10 alin. (3) şi se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. În acelaşi articol se arată că pentru terenul afectat altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale restituirea se va converti în măsurile reparatorii în echivalent strici determinate la alin. (1) al art. 10 din Lege. Susține recurentul că, în speţă, se identifică situaţia unui imobil care nu poate fi privit decât în integralitatea sa, atribuit pentru desfăşurarea unui serviciu public, în beneficiul persoanelor vârstnice, prin urmare se impune păstrarea acestuia în condiţii optime de exploatare.
În ceea ce priveşte obligarea la emiterea dispoziţiei cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa imposibil de restituit în natură, Municipiul Bucureşti urmează să fie obligat să emită dispoziţia în sensul Legii nr. 165/2013 respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerea sentinţei civile nr 812 din 01 iunie 2007, ca temeinică şi legală.
Intimata-reclamantă A.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei civile nr. 812/2007 ca legală şi temeinică, iar intimata D.G.A.S.P.C. sector 1, prin întâmpinarea formulată, a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General.
În recurs, părțile nu au administrat alte probe de natura celor prevăzute de art. 305 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate în cererea de recurs şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General având în vedere următoarele considerente:
Sub un prim aspect, trebui subliniat faptul că, limitele rejudecării apelului au fost fixate, în cadrul primului ciclu procesual, ca efect al pronunțării Deciziei civile nr. 273 din 29 ianuarie 2014 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, respingând, ca nefondat, recursul reclamantei A.E. și, ca inadmisibil, al intervenientei D.G.A.S.P.C. sector 1 București, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul General, a casat Decizia nr. 196 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, şi a trimis cauza pentru rejudecare aceeaşi instanţe întrucât nu a fost stabilită complet situația de fapt, în sensul determinării, cu certitudine, dacă terenul în suprafață de 27.070 mp este afectat de amenajări de utilitate publică din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și a măsurii în care terenul în litigiu asigură funcționalitatea complexului social.
În contextul limitelor fixate prin decizia de casare, în rejudecare, instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care stipulează că, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, a procedat la suplimentarea probatoriul administrat, în sensul administrării probei cu înscrisuri și a celei cu expertiză tehnică judiciară.
Prin motivele de recurs, ce se circumscriu sferei de aplicare a motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București a invocat aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susținând că terenul de 27.070 mp nu poate fi restituit în natură în condițiile în care acesta este necesar bunei funcţionări a complexului social, fiindu-i astfel conferit un aspect de utilitate publică.
Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a stabilit corect tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptățită reclamanta în raport de regimul juridic şi afectaţiunea terenului în litigiu stabilite în urma evaluării și aprecierii probatoriului administrat, în rejudecare.
În condițiile incidenței dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a stabilit în cadrul ciclului procesual anterior, instanța de apel, a stabilit, prin probatoriul administrat, dacă terenul în litigiu este liber sau nu, în sensul afectării acestuia de amenajări de utilitate publică ale localității urbane în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini, piețe pietonale, etc. iar, prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces și existența sau utilizarea unor amenajări subterane și supraterane.
Astfel, instanța de apel a constatat - din examinarea probatoriului administrat, ce nu mai poate fi reevaluat în recurs în raport de configurația actuală a art. 304 C. proc. civ. - că terenul în suprafață de 27.070 mp situat în București, în limita perimetrului identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară (aflat la filele 56, 57 dosar apel), nu este afectat de amenajări de utilitate publică, în sensul că pe terenul litigios nu a fost identificată nicio rețea edilitară, respectiv: apă canal, gaze naturale, energie electrică, ori alte amenajări pe teren, cum ar fi: alei de circulație, bănci pentru odihnă, necesare funcţionalităţii căminului de bătrâni, terenul fiind acoperit doar de vegetație spontană, de talie mică.
În contextul în care instanța de apel a stabilit, ca situaţie de fapt, că terenul în litigiu nu este ocupat de construcții și nici nu este afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a normelor sale de aplicare, fiind un teren de sine stătător care nu concură la funcționarea, nici măcar parțială, a complexului social, Înalta Curte constată că în raport de situația juridică actuală a terenului litigios, în mod corect s-a dat eficiență principiului restituirii în natură consfințit de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Or, în circumstanțele în care chiar recurenta recunoaşte că pe terenul în suprafaţă de 27.070 mp nu există nicio amenajare de utilitate publică, în mod corect instanţa de apel a determinat regimul juridic al terenului în sensul că acesta nu are destinația de utilitate publică și că nu asigură funcționalitatea căminului de bătrâni, context în raport cu care susținerea pârâtului potrivit căreia terenul în litigiu ar fi necesar exploatării în condiții optime a complexului social este lipsită de temei legal şi se vădeşte a fi nefondată.
Drept urmare, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale speciale la situația de fapt stabilită în cauză, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General împotriva Deciziei nr. 466/A din 20 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General împotriva Deciziei nr. 466/A din 20 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 669/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 686/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
